Antologie

Bijuterii/e indiscrete e un roman de tinereţe, publicat în Olanda în 1748 şi renegat mai târziu de filosof. Protagonistul e sultanul Mongogul – în care contemporanii lui Diderot au desluşit trimiteri la regele Ludovic al XV-lea – care, cu ajutorul unui inel magic, oferit de geniul Cucufca, face „bijuteriile” odaliscelor să vorbească un grai cum nu se poate mai necuviincios.

Capitolul IV Invocarea geniului.

Geniul Cucufa e un bătrân ipohondru care, temându-se ca încurcăturile lumii şi lucrăturile altor genii să nu-i împiedice mântuirea, s-a refugiat în vid, spre a se îndeletnici în voie cu desăvârşirile fără margini ale marii Pagode, a se pişcă, a se zgâria, a face pozne, a se plictisi, a se înfuria şi a crăpa de foame. Acolo, el s-a culcuşit pe o rogojină, purtând pe trup un sac cusut ale cărui părţi laterale erau strânse cu o funie, cu mâinile împreunate pe piept şi capul înfundat într-o glugă care nu lăsa să i se vadă decât vârful bărbii. Doarme; ai crede însă că stă în contemplaţie. Singurii lui tovarăşi sunt o bufniţă ce moţăie la picioare, nişte guzgani care-i rod rogojina şi câţiva lilieci care-i zboară primprejurul capului; este invocat recitându-se, în sunetul unui clopot, primul verset din oficiul nocturn al brahminilor; atunci, el îşi scoate gluga, se freacă la ochi, îşi încalţă sandalele şi porneşte la drum. Închipuiţi-vă un călugăr bătrân dus prin văzduh de două cucuvele mari, de ale căror gheare se ţine strâns: cu acest echipaj se înfăţişă Cucufa sultanului!

— Binecuvântarea lui Brahma să vină peste casa ta! Rosti el coborând.

— Amen, răspunse principele.

— Care ţi-e dorinţa, fiule?

— Un lucru cât se poate de simplu, spuse Mangogul; să-mi obţii oarecari plăceri din partea femeilor de Ia curte.

— Ei, fiule, răspunse Cucufa, tu singur ai pofte cât ale unei întregi mănăstiri de brahmini. Ce-ai vrea să faci cu turma asta de nebune?

— Să aflu de la ele aventurile pe care le au şi pe care le-au avut; nimic mai mult.

— Dar e cu neputinţă, spuse geniul; nu s-a mai pomenit şi nu se va pomeni nicicând să pretindă cineva ca femeile să-i mărturisească aventurile lor.

— Totuşi, trebuie numaidecât să se întâmple acum, adăugă sultanul.

Auzind aceste cuvinte, geniul, scărpinându-se după ureche şi trecându-şi distrat degetele prin barbă, căzu în reverie: meditaţia fu scurtă.

— Fiule, ţin la tine; îţi voi face voia.

Şi pe dată îşi vârî mâna dreaptă într-un buzunar adânc, tăiat subsuoară, în partea stângă a sutanei, şi scoase, o dată cu nişte icoane, seminţe sfinţite, mici pagode de plumb şi bomboane mucegăite, un inel de argint, pe care Mangogul îl luă mai întâi drept un inel al sfântului Hubert.

— Vezi inelul acesta, îi spuse el sultanului, pune-l pe deget, fiule. Toate femeile spre care se întoarce juvaerul îţi vor povesti intrigile lor cu voce tare, clară şi pe înţeles: să nu crezi însă că pe gură îţi vorbesc ele.

— Pe unde dară, pe toţi dracii? Strigă Mangogul, pe unde vor grăi?

— Prin partea cea mai cinstită şi mai ştiutoare despre lucrurile pe care voieşti să le afli, spuse Cucufa; prin bijuteriile lor.

— Prin bijuteriile lor, repetă sultanul, pufnind în râs. Bijuterii vorbitoare! Cine-a mai auzit una ca asta?

— Fiule, zise geniul, multe minuni am făcut eu pentru bunicul tău; încrede-te aşadar în cuvântul meu. Mergi acum şi Brahma să te binecuvânteze. Foloseşte cu înţelepciune taina şi ţine minte că-i una dintre curiozităţile nelalocul lor.

Zicând acestea, clătină prefăcut din cap, se acoperi cu gluga, apucă din nou ghearele cucuvelelor şi dispăru în nori.

Capitolul V Primejdioasa ispită a lui Mangogul.

Abia intră Mangogul în posesia misteriosului inel al lui Cucufa, că îl şi ispiti gândul de-al pune la încercare, întâi pe favorita sa. Uitasem a vă spune că, pe lângă darul de a face să vorbească bijuteriile femeilor spre care era îndreptată piatra lui, îl mai avea şi pe-acela de-a face nevăzută persoana care-l purta pe deget, încât Mangogul putea, îritr-o clipită, să ajungă într-o sută de locuri unde nimeni nu s-ar fi aşteptat şi să vadă cu ochii lui lucruri care, îndeobşte, se petrec fără martori; n-avea decât să-şi pună inelul pe deget şi să rostească: „Vreau să fiu acolo” şi numaidecât se afla în locul dorit. Iată-l aşadar la Mirzoza.

Mirzoza, care nu-l mai aştepta pe sultan, se băgase în pat. Mangogul se apropie tiptil de căpătâiul ei şi îşi dădu seama, la lumina unei lumânări, că adormise. „Bine, îşi zise el, doarme: să schimbăm repede inelul pe alt deget, să ne recăpătăm înfăţişarea, să întoarcem piatra spre frumoasa adormită şi să-i trezim niţel bijuteria… Dar ce mă opreşte oare? Tremur… Nu cumva Mirzoza… Nu, e cu neputinţă; Mirzoza mi-e credincioasă. Plecaţi, bănuieli nedrepte, nu vreau, nu trebuie să vă ascult deloc.” Spunând asta, îşi plimbă degetele peste inel; le îndepărtă însă atât de repede de parc-ar fi fost de foc, şi strigă în sine-i: „Ce fac, nenorocitul de mine? Sfidez poveţele lui Cucufa. Ca să-mi satisfac o curiozitate prostească, mă pun în primejdie de a-mi pierde amanta şi viaţa… Dacă bijuteria nu s-ar pune să îndruge, n-aş mai vedea-o niciodată în ochi şi m-aş sfârşi de durere. Şi-apoi, cine ştie ce-i în sufletul unei bijuterii?” Tulburarea îl făcu pe Mangogul să nu bage de seamă că rostise cuvintele din urmă cam tare, iar favorita se trezi…

— Ah! Prinţe! Îi spuse ea, mai degrabă bucuroasă decât mirată, iată-te! De ce nu mi-ai dat de veste? Se cuvine oare s-aştepţi tu până mă trezesc?

Mangogul îi răspunse favoritei înştiinţând-o de reuşita întâlnirii cu Cucufa, îi arătă inelul pe care-l primise şi nu-i ascunse niciuna dintre proprietăţile lui.

— Ah! Ce secret drăcesc ţi-a încredinţat? Ţipă Mirzoza. Prinţe, chiar ai de gând să-l foloseşti în vreun fel?

— Cum adică, pe toţi dracii! Spuse sultanul, să nu mă folosesc de el? Ba chiar o să-ncep cu tine, dacă mă mai cicăleşti.

Spăimită de aceste cuvinte, favorita păli, o luă cu tremur şi, după ce-şi veni în fire, îl conjură pe sultan, pe Brahma şi pe toate Pagodele din Indii şi din Congo, să nu încerce pe ea un secret care ar arăta numai cât de puţină încredere are el în fidelitatea ei.

— Dac-am fost mereu cuminte, spuse ea, bijuteria mea nu va scoate un cuvânt, iar insulta ce-mi vei fi adus n-am să ţi-o iert în veci; dacă va vorbi, voi pierde preţuirea şi inima ta, iar asta te va arunca în deznădejde. Pân-acum, pare-mi-se, ai găsit destul de plăcută legătura noastră; de ce să rişti ruperea ei? Crede-mă, prinţe, ţine seama de sfatul geniului; el a văzut multe la viaţa lui şi sfaturile lui sunt întotdeauna folositoare.

— Asta-mi spuneam şi eu, când te-ai trezit; totuşi, două minute dacă mai dormeai, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

— S-ar fi întâmplat, zise Mirzoza, că bijuteria mea nu ţi-ar fi împărtăşit nimic şi că m-ai fi pierdut pentru totdeauna.

— Se prea poate; acum însă, că văd întru totul primejdia pe lângă care am trecut, îţi jur pe Pagoda cea nepieritoare că nu te voi pune în rândul celor asupra cărora voi răsuci piatra inelului.

Mirzoza redeveni atunci sigură pe sine şi începu să glumească dinainte pe seama bijuteriilor pe care prinţul avea să le ia la întrebări.

— Bijuteria Cydalisei, spuse ea, are multe de povestit; şi, dacă-i indiscretă pe potriva stăpână-sii, nu se va lăsa rugată deloc. A Hariei nu mai are viaţă într-însa şi Măria Ta nu va auzi decât poveşti de pe vremea bunicii. Cât despre a lui Glauce, cred că-i numai bună de cercetat: e cochetă şi drăguţă.

— Tocmai din această pricină, replică sultanul, bijuteria ei va rămâne mută.

— Îndreaptă-te, atunci, spre a Phedimei; căci aceasta e galantă şi urâtă.

— Da, continuă sultanul; ba chiar atât de urâtă că numai o răutăcioasă ca tine o putea acuza de galanterie. Phedime e cuminte; ţi-o spun eu, care ştiu câte ceva despre ea.

— N-ai decât s-o crezi oricât de cuminte ţi-ar plăcea; numai că altceva spun ochii ei întunecaţi.

— Ochii ei te-au minţit, o repezi sultanul; mă scoţi din sărite cu Phedime a ta: doar n-o fi bijuteria ei singura demnă de ascultat?

— Dar aş putea, fără să ofensez pe Măria Ta, să întreb pe care-o vei onora cu alegerea?

— O să vedem curând, zise Mangogul, la petrecerea de la Manimonbanda (astfel i se spune în Congo marii sultane). Nu vom lipsi de acolo, iar după ce ne vom sătura de bijuteriile de la curte, vom putea da o raită prin Banza: poate vom descoperi că acelea ale burghezelor sunt mai cumpătate decât ale duceselor.

— Prinţe, spuse Mirzoza, le cunosc cât de cât pe cele dintâi şi te încredinţez că-s doar ceva mai precaute.

— Îndată vom avea ştiinţă despre treaba aceasta; dar nu mă pot împiedica să râd, continuă Mangoguol, când îmi închipui stinghereala şi uimirea acestor femei la primele vorbe scoase de nestematele lor; ha! Ha! Ha! Ţine minte, dulceaţa inimii mele, că te aştept la sultană şi că nu voi folosi inelul până nu vei fi şi tu de faţă.

— Prinţe, spuse Mirzoza, eu mă încred în cuvântul ce mi-ai dat. Temerile ei îl făcură pe Mangogul să zâmbească, întări fă-găduiala, la care adăugă câteva mângâieri, şi se retrase.

Capitolul VI.

Prima încercare a inelului Alcine.

Mangogul ajunse primul la marea sultană; le găsi pe toate femeile ocupate cu un joc de cavagnolă': îşi plimbă privirile peste cele a căror reputaţie nu mai era o enigmă, hotărât să-şi încerce inelul pe una dintre ele şi numai alegerea îl mai încurca. Tot şovăia cu care să înceapă, când dădu cu ochii de o tânără doamnă de la palatul Manimonbandei: aceasta şuguia cu soţul ei; ceea ce i se păru de mirare sultanului, căci erau căsătoriţi de mai bine de opt zile: se arătaseră în aceeaşi lojă la Operă şi în aceeaşi caleaşca la promenadă sau în pădurea Boulogne; făcuseră toate vizitele necesare, iar uzanţa îi scutea să se mai iubească şi chiar să se mai întâlnească. „Dacă bijuteria asta, îşi zicea Mangogul în sine, e la fel de zvăpăiată ca stăpână-sa, o să ascultăm un monolog vesel”. Nu-l sfârşi pe-al său când favorita îţi făcu apariţia.

— Fii bine venită, îi şopti sultanul. Cât te-am aşteptat, am şi aruncat undiţa.

— Spre cine? Îl întrebă Mirzoza.

— Spre cuplul pe care-l vezi hârjonindu-se în colţul acela, îi răspunse Mangogul, arătând cu coada ochiului.

— Bun început, reluă favorita.

Alcine (acesta-i numele tinerei doamne) era vioaie şi drăguţă. Nu se găsea la curtea sultanului alta mai amabilă şi mai galantă. Unuia dintre emirii sultanului i se aprinseseră călcâiele după Alcine. Ceilalţi nu l-au lăsat neştiutor la tot ce vorbea gura lumii pe socoteala ei; deşi speriat de cele aflate, emirul respectă obiceiul: o întrebă pe iubită ce-ar trebui să creadă despre ea. Alcine îi jură că aceste calomnii erau scornite de nişte neghiobi care, dacă ar fi avut vreun motiv întemeiat să vorbească, ar fi păstrat tăcerea, că, oricum, nimic nu era adevărat şi că el era liber să creadă după cum îl va îndemna judecata. Acest răspuns

1 Un fel de bingo (n. trad.).

Ât îl convinse pe amorezatul emir de inocenţa iubitei sale. Ochise subiectul şi îşi luă titlul de soţ al Alcinei, dimpreună cu toate prerogativele acestuia.

Sultanul răsuci inelul înspre ea. Un hohot de râs, care-i scăpase Alcinei la auzul unor caraghioslâcuri pe care i le îndruga soţul ei, fu deodată întrerupt de acţiunea inelului; şi imediat se auzi un murmur de sub fostele ei: „iată-mă aşadar cu titlu nobil; chiar că mă simt în largul meu; nimic nu-i mai presus decât să ai un rang. Dacă mi-ar fi urmat primele sfaturi, mi-ar fi găsit pe cineva mai de seamă decât un emir; dar, decât nimic, tot e bine un emir”.

La auzul acestor vorbe, toate femeile lăsară jocul, ca să-şi dea seama de unde venea glasul. Mişcarea lor făcu mult zgomot.

— Linişte, spuse Mangogul; asta merită atenţie.

Se lăsă tăcerea, iar bijuteria continuă: „Pesemne că soţul e un oaspe de vază, judecând după grija cu care este întâmpinat. Câte pregătiri! Câtă risipă de apă de mirt! Încă vreo cincisprezece zile cu regimul ăsta şi s-a zis cu mine! M-aş veşteji, iar domnul emir ar trebui să caute culcuş în altă parte sau să mă îmbarce spre Insula Jonquille1”. Aici, autorul meu spune că toate femeile păliră, se priviră fără să scoată un cuvânt şi luară o mină serioasă, pe care el îl pune pe seama temerii să nu se înfiripe o conversaţie care să le cuprindă pe toate. „Totuşi, continuă bijuteria Alcinei, mi s-a părut că emirul n-avea nevoie de atâtea mofturi; dar aici recunosc prudenţa stăpânei mele; ea pune răul în faţă; aşa c-am fost tratată pentru domnul ca pentru micul său scutier”.

Bijuteria şi-ar fi continuat deşănţările, dar sultanul, dându-şi samă că scena aceasta stranie o scandaliza pe pudica Manimon-banda, o întrerupse pe oratoare răsucind inelul. Emirul dispăruse încă de la primele cuvinte rostite de bijuteria soţiei sale. Alcine, fără să se piardă cu firea, mimă o vreme ieşinul; estimp, femeile şuşoteau că suferă cu nervii.

— Ei, da, zise un filfizon, cu nervii! Cicogne numeşte asta istericale; cum s-ar zice, lucruri ce vin din regiunea inferioară. Ca leac, el are un elixir divin; e un principiu principiant, principial, care aţâţă… pe care… I l-aş prescrie doamnei.

' Insulă pe care, în Tanzai'de CrebillOn-fiul, trăieşte puternicul geniu Mange-Taupes („mâncător de cârtiţe”), cu seraiul său alcătuit din femei de teapa Alcinei, surghiunite acolo. Jonquille mai înseamnă, în argoul franţuzesc, şi „încornorat” (n. trad.).

Această zeflemea provocă zâmbete, iar cinicul nostru vorbi mai departe:

— Nimic mai adevărat, doamnele mele; l-am folosit eu însumi, pentru o pierdere de substanţă.

— O pierdere de substanţă? Domnule marchiz, întrebă o tânără făptură, ce să fie asta?

— Doamnă, răspunse marchizul, e unul dintre acele mici accidente neaşteptate care se mai întâmplă… Ei! Dar toată lumea ştie ce-nseamnă asta.

Între timp, ieşinul prefăcut se încheie. Alcine reveni în joc la fel de îndrăzneaţă, ca şi cum bijuteria ei n-ar fi scos o vorbă sau ar fi spus cele mai frumoase lucruri din lume. Fu chiar singura care juca fără să se lase distrasă de nimic. Această situaţie o ajută să câştige sume considerabile. Celelalte îşi pierduseră capul, nu mai recunoşteau figurile, uitau numerele, nu erau atente la atuuri, făceau plata când nu trebuia şi alte o sută de gafe de felul acesta, de care profita Alcine. În fine, jocul se termină şi toată lumea se retrase.

Aventura aceasta făcu mare vâlvă la curte, în oraş şi în toată ţara Congo. Circulau epigrame: discursul rostit de bijuteria Alcinei fu publicat, revăzut, corectat, adăugit şi comentat de oamenii de spirit de la curte. Se compuse şi-un cântec batjocoritor pe seama emirului, iar nevesti-sii i se duse buhul. Toţi şi-o arătau cu degetul la spectacole; la plimbare, se ţineau după ea; se înghesuiau în jurul ei şi ea auzea murmurele: „Uite-o, ea e; bijuteria ei a vorbit mai bine de două ceasuri”.

Alcine făcu faţă noii sale reputaţii cu un sânge rece demn de admiraţie. Asculta toate vorbele acestea şi multe altele cu o linişte care le lipsea cu totul celorlalte femei. Ele se aşteptau în fiece clipă ca bijuteriile lor să scape vreo indiscreţie; dar aventura din capitolul următor le duse pe culmile tulburării.

După încheierea seratei, Mangogul îi dăduse favoritei mâna şi o condusese înapoi în apartamentul ei. Ea nu mai avea aerul acela sprinţar şi vesel care n-o părăsise niciodată până atunci. Pierduse mulţi bani la joc, iar efectul înfricoşătorului inel o aruncase într-o reverie din care încă nu-şi revenise de tot. Ştia curiozitatea sultanului şi nu se bizuia îndestul pe promisiunile unui bărbat mai degrabă despotic decât îndrăgostit, ca să înlăture orice grijă.

— Ce-i cu tine, dulceaţa sufletului meu? Îi zise Mangogul; te văd visătoare.

_Am avut un ghinion nemaipomenit la joc, îi răspunse Mirzoza; am pierdut tot: douăsprezece tablouri am avut şi nu cred c-am marcat nici de trei ori.

— Ce păcat, răspunse Mangogul; dar ce crezi despre secretul meu?

— Prinţe, îi spuse favorita, eu tot lucru drăcesc îl socot; fSră-ndoială că te va amuza; însă distracţia asta va avea urmări funeste. Vei semăna vrajbă în toate familiile, vei deschide ochii soţilor, îi vei arunca în disperare pe amanţi, le vei duce la pierzanie pe femei, vei dezonora fetele şi vei stârni sute de scandaluri. Ah! Prinţe, te implor…

— Ei! Pe Dumnezeul meu, zise Mangogul, eşti la fel de moralistă ca Nicole1! Tare-aş vrea să ştiu de ce astăzi te mişcă atâta grija pentru aproape. Nu, doamnă, nu; voi păstra inelul. Ce-mi pasă mie de soţii care-şi văd coarnele, de amanţii disperaţi, de femeile pierdute, de fetele dezonorate, atâta vreme cât mă amuz? Degeaba sunt oare sultan? Pe mâine, doamnă; să sperăm că scenele următoare vor fi mai comice decât prima şi că, pe nesimţite, le vei prinde gustul.

— Nu prea cred, stăpâne, răspunse Mirzoza.

— Iar eu îţi spun că vei găsi nostime bijuteriile, atât de nostime că nu te vei putea opri să le acorzi audienţă. Cum te-ai simţi dacă ţi le-aş trimite în solie? Te voi scuti, dacă vrei, de discursurile lor plictisitoare; dar povestirea aventurilor o vei auzi din gura lor sau dintr-a mea. Lucrul e hotărât; înapoi nu mai pot să dau; aşa că obişnuieşte-te cu limbutele acestea noi.

Spunând acestea, o îmbrăţişa şi trecu în cabinetul său, cu gândul la încercarea de mai devreme şi mulţumindu-i din tot sufletul geniului Cucufa.

Capitolul VII.

A doua încercare a inelului Altarele.

Pentru a doua zi, se pregătise o cină la Mirzoza. Invitaţii se adunară devreme în apartamentul ei. Înainte de grozăvenia din ajun, lumea venea aici de plăcere; astă-seară, însă, doar bunacuviinţă îi

1 Pierre Nicole (1625-l695), teolog jansenist, autor al unor Eseuri de morală (n. trad.).

Adusese: toate femeile aveau un aer stânjenit şi vorbeau numai monosilabic; stăteau la pândă şi aşteptau ca, dintr-o clipă în alta, vreuna dintre bijuterii să se amestece în conversaţie, în ciuda dorinţei vii de a aduce vorba de păţania Alcinei, niciuna nu îndrăznea să deschidă subiectul; nu că le-ar fi stingherit prezenţa ei; deşi trecută pe listă, aceasta nu-şi făcu apariţia; bănuiau că din pricina unei migrene. Totuşi, fie că nu mai erau atât de speriate de primejdie, căci toată ziua numai gurile fuseseră auzite vorbind, fie că se prefăceau curajoase, conversaţia, care lâncezise, se însufleţi; femeile cele mai suspectate îşi compuseră o ţinută calmă, mimând siguranţa; şi Mirzoza îl întrebă pe curteanul Zegris ce veşti interesante aduce.

— Doamnă, îi răspunse Zegris, cred c-aţi auzit de apropiata căsătorie a agăi Chazour cu tânăra Siberine; vă anunţ că logodna s-a rupt.

— Din ce pricină? Îl întrerupse favorita.

— Din pricina unei voci ciudate pe care Chazour zice c-ar fi auzit-o pe când prinţesa îşi făcea toaleta; de ieri, curtea sultanului e plină de oameni cu urechile ciulite, doar or surprinde, cine ştie cum, mărturisiri pe care femeile nu-şi doresc nicidecum să le facă.

— Dar asta-i o nebunie, replică favorita: nenorocirea Alcinei, dacă aşa o fi, n-a fost dovedită; nimeni n-a cercetat în adâncime…

— Doamnă, o întrerupse Zelmaâde, eu am auzit-o foarte clar; a vorbit fără să deschidă gura; faptele se legau pe înţeles; nu era mare greutate să ghiceşti de unde veneau sunetele acelea stranii. Zău că, în locul ei, aş fi căzut moartă.

— Moartă! Vorbi iar Zegris; scăpăm noi cu viaţă şi din necazuri mai mari de-atât.

— Cum? Exclamă Zelmai'de, este oare ceva mai înfiorător decât indiscreţia unei bijuterii? Nu mai există aşadar cale de mijloc. Trebuie fie să renunţi la galanterie, fie să te hotărăşti să treci drept o galantă.

— Într-adevăr, spuse Mirzoza, alegerea e cumplită.

— Nu, doamnă, nu, interveni alta, veţi vedea că femeile se vor descurca, îşi vor lăsa bijuteriile să vorbească oricât şi-şi vor vedea de viaţă fără să se sinchisească de ce spune lumea. Ce deosebire e, la urma urmei, între indiscreţia unei bijuterii şi cea a amantului? Se află oare mai puţine secrete?

— Socotind drept, continuă a treia, dacă tot trebuie dezvăluite aventurile unei femei, mai bine s-o facă bijuteria decât amantul.

— Originală idee, zise favorita…

— Dar adevărată, reluă cea care se încumetase s-o lanseze; căci luaţi aminte că, de obicei, un amant e nemulţumit înainte să devină indiscret, şi de aceea-i tentat să se răzbune exagerând lucrurile: faţă de el, o bijuterie vorbeşte fără patimă şi nu adaugă nimic la adevăr.

— Eu, reveni Zelmai'de, nu-s deloc de părerea asta; aici nu importanţa mărturiei o osândeşte pe vinovată, ci forţa ei. Un amant care pângăreşte, prin cele povestite, altarul unde a adus sacrificii este un ticălos care nu-i demn de crezare: dar dacă altarul ridică glasul, ce să mai răspunzi?

— Că altarul nu ştie ce vorbeşte, replică a doua. Monima rupse tăcerea pe care-o păstrase până atunci, ca să spună pe un ton tărăgănat şi cu un aer nonşalant:

— Ah! Chiar dacă altarul meu, căci altar este, vorbeşte sau tace, tot nu mi-e teamă de ce-ar putea spune.

Tocmai în clipa aceea intră şi Mangogul, căruia nu-i scăpară ultimele cuvinte ale Monimei. Roti inelul spre ea şi bijuteria ei prinse a striga: „Să nu credeţi nimic, minte!”. Vecinele ei se uitară una la alta, întrebându-se a cui era bijuteria care tocmai ripostase.

— Nu-i a mea, zise Zelmai'de.

— Nici a mea, zise alta.

— Nici a mea, zise Monima.

— Nici a mea, zise sultanul.

Toate, şi favorita la fel ca ele, tăgăduiră.

Profitând de nedumerirea lor, sultanul li se adresă doamnelor

— Aveţi aşadar altare? Le zise el; ei bine, şi cum sunt ele cinstite?

Continuând să vorbească, întoarse pe rând, dar la iuţeală, inelul înspre toate femeile, afară de Mirzoza; şi, cum fiecare bijuterie răspundea când îi venea rândul, se auzi pe mai multe glasuri: „Sunt vizitată, părăginită, părăsită, parfumată, istovită, prost slujită, plictisită etc.” Toate vorbiră, dar atât de repede, că nu se putea deosebi care a cui era. Graiul lor, când înăbuşit, când ascuţit, însoţit de hohotele de râs ale lui Mangogul şi ale curtenilor, produse o zarvă nemaipomenită. Femeile încuviinţară, cu o mină foarte serioasă, că era un lucru tare hazliu.

— Cum, zise sultanul, dar noi suntem prea bucuroşi că bijuteriile voastre vor să ne vorbească pe limba noastră şi întreţin pe jumătate conversaţia. Societatea n-are decât de câştigat de pe urma acestei dublări a organelor. Poate că şi noi, bărbaţii, vom vorbi cu altceva decât cu gura. Cine ştie? Ceea se potriveşte atât de bine cu bijuteriile ar putea fi menit să le pună întrebări şi să le dea replica: totuşi, anatomistul meu crede altceva.

Capitolul VIII.

A treia încercare a inelului.

Cina.

Se servi masa, nu înainte ca invitaţii să facă haz pe socoteala Monimei: bijuteria ei era învinuită de toate pentru că vorbise prima; şi s-ar fi prăbuşit pe loc, în faţa unei asemenea coaliţii, dacă sultanul nu i-ar fi luat apărarea.

— Nu pretind nicidecum că Monima ar fi mai puţin galantă decât Zelmai'de, cred numai că bijuteria ei e mai discretă. De altfel, când gura şi bijuteria unei femei se contrazic, pe care s-o crezi?

— Stăpâne, zise un curtean, nu ştiu ce urmează să mai spună bijuteriile; dar, deocamdată, ele nu ne-au lămurit decât într-o privinţă care le este foarte familiară. Cât timp vor avea prudenţa să vorbească doar despre ce le este cunoscut, le voi socoti nişte oracole.

— Ar putea fi întrebate şi altele mai de nădejde, spuse Mirzosa.

— Doamnă, reluă Mangogul, ce interes ar avea acestea să ascundă adevărul? Numai o himeră a onoarei le-ar împinge într-acolo; însă o bijuterie e cu totul străină de himere de soiul acesta: aici nu încap prejudecăţi.

— O himeră a onoarei! Spuse Mirzota; prejudecăţi! Dacă Măria Ta era ameninţată de aceleaşi neplăceri ca şi noi, ar înţelege că tot ce ţine de virtute nu-i câtuşi de puţin himeric.

Prinzând curaj după răspunsul sultanei, toate doamnele susţinură că nu avea rost să fie supuse la asemenea încercări; iar Mangogul, că măcar unele dintre aceste încercări erau mai mereu periculoase.