Anuarul concursului de creaţie literară „octavian goga în actualitate” ediţia I



Yüklə 389,08 Kb.
səhifə4/4
tarix26.10.2017
ölçüsü389,08 Kb.
#15297
1   2   3   4

SFÂRŞIT

Liceu - Eseu

Costea Carla – clasa a XI-a

Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin
Mesianismul lui Octavian Goga
Poezia satului românesc – epopee istoricizată şi ferventă - se infuzează de simţul coşbucian, nostalgic şi ludic, pe alocuri, ori de viziunea diafană, naivă a lui Vasile Alecsandri, care exprimă un pitoresc plenar. Niciunul, însă, nu are în substrucţia sa acea pertinenţă a suferinţei ce iradiază din opera lui Octavian Goga, într-o manieră frapantă.

Octavian Goga „a fost Profet / Mesia în ţara lui. S-a născut ca să-şi mântuiască naţiunea ...” 1 . Menirea lui Goga avea să fie inefabil de sacră, acesta devenind unitatea morfo-funcţională a poeziei româneşti ce evocă Satul, în transcendenţa lui.

Poetul Octavian Goga se naşte în 1881 în satul Răşinari, limitrof Sibiului, aşezat la poalele munţilor Carpaţi, „la graniţa”- o graniţă etnică. Comuna Răşinari număra în acea perioadă şase mii de locuitori, cu toţii români, fiind astfel o „puritate de rasă, absolută”, cum afirma poetul în notele autobiografice. Poetul este tradiţional, sub aspectul frust al termenului. Se naşte într-un mediu de ţărani simpli, saturat de tradiţii, de o cultură românească originară şi de fuziunea valorilor naţionale ale unui popor tutelat de o unitate de ordin spiritual. Poetul trăieşte la sat până la vârsta de nouă ani, însă nu este ţăran, ci un fin observator al Satului, pe care îl converteşte într-o suprafiinţă ce îi domină universul intrinsec. Satul însuşi era pentru Goga un univers în expansiune, căruia îi va încredinţa durerea şi nostalgia lui viscerală. În condiţia lui de ţăran subzista acea delicateţe primitivă, ce îi va stimula creaţia: „Era ţăran, fără îndoială, dar un ţăran de o rasă aşa de batrână şi neprimenită, încât avea fineţi de aristocrat. (...) Făptura lui respiră fineţea aulică fără nici o urmă de snobbism ...”2.

Goga emană, încă din pruncie, acea credinţă ancestrală în obârşie, meditaţia lui exprimând un genetism coerent: „Cred într-un determinism geografic, care îndrumează toată mentalitatea noastră şi, fireşte, întreaga structură sufletească şi intelectuală.”3. Astfel, acesta dezvoltă o legatură imanentă cu satul, cu natura şi muntele cărora le aparţine în genere, cu toată substanţa lui sufletească, dar faţă de care se detaşează, paradoxal, prin condiţia sa de intelectual.

Această legătură a poetului cu Raşinariul este mediată de o fiinţă absolută, ce capătă coordonate psihologice profunde - mama. Aurelia Bratu a fost o intelectuală, aşa cum preciza poetul, descendentă a unei familii de oameni ai Bisericii şi a devenit învăţătoare, astfel că în ea se anastomozează două dimensiuni: cea teologică şi cea culturală. Mama îl educa pe fiul Tavi şi îl evoca deseori dintr-o dragoste paroxistică: „Făcea ce făcea şi aducea vorba de el. La şcoală, citea copiilor poezii de-ale lui şi le dădea cadouri din partea sa.”4. Fiul perpetuează moştenirea intelectuală genetică, devenind el însuşi un om cu valenţe culturale, o expresie transparentă a deferenţei şi a aprecierii receptate din mijlocul ţăranilor empirici şi sugestivi în naturaleţea lor: „Când mă duceam între ţărani, pentru primul moment se făcea linişte între ei; era acea mişcare de jenă a săteanului, care nu-şi traduce imediat sentimentele în faţa noului venit; dar peste câteva minute, legătura sufletească cu ei fiind luată, începea acel fluid să circule între noi, începeau cântecele şi eu mă întorceam de la aceste întreprinderi, încărcat de muzică şi povestiri, venind de la aceste incursiuni cinegetice cu prada mea, care desigur că era substratul sufletesc al operelor mele.”5

Mama este, pentru Goga, figura sempiternă a universului său liric, niciodată exhaustivă, uneori doar o inserţie subtilă, dar stringentă, aşa cum transpare şi din poezia „Dorinţa”: „Să vie şi mama la noi,/ Că-i necajită tare (...)”.



Opera lui Octavian Goga se subsumează, în esenţă, unui sentiment de revoltă: „M-am născut într-o vreme când principiul naţional domina toate fluctuaţiile sufletului românesc. (...) Era atmosfera celei mai sălbatice persecuţii a românilor din Transilvania.”6 şi posedă acel simţ imperativ, de unde derivă caracterul militant al poeziei sale, poezie născută în obedienţă şi descătuşată prin dorinţa de luptă pe care o emană.

Poemul „Clăcaşii” reconfigurează climatul de arşiţă interioară, specific acelor ţărani subjugaţi, cărora Goga le cântă jalea, întrucât meditaţia poetică răcneşte, ca o fiinţă hiperbolizată, durerea organică ce îl încearcă pe poetul neamului. Poemul este, în primul rând, o „grandioasă frescă a robiei ţăraneşti”7. Cadrul este unul al presiunii sufleteşti, metaforizate în imaginea agonizantă a pământului - elementul suferinţei implacabile: „Era în miezul zilelor de vară -/ Şi soarele din drumul lui de pară/ Îşi trimitea săgeţile aprinse./ (...) Şi ascuţiau ucigatoare suliţi ...”8. Goga vede în clăcaşi bărbaţi deposedaţi de propria identitate, vulnerabili şi inerţi în mijlocul unei drame ce se repetă la nesfârşit. Aceştia sunt oamenii ce se confundă, constituind o masă amorfă, în care se concentrează o durere incomprehensibilă. Ei mai au puterea să lupte într-un război care nu le aparţine decât simbolic, aparţinând unui întreg popor: „- Erau clăcaşi: oştenii fără nume/ Ce duc războiul mare-al tuturora./ Cei ce se sting în neguri şi uitare/ Şi cad şi mor de cruda`mpovărare/ A tuturor durerilor din lume ...”. Poetul surprinde tragismul existenţei umane, infuzate de o neputinţă clară, eterică ce îi condamnă pe oameni să devină pasivi, sub intransigenţa vicisitudinilor. Durerea lor este proiectată în eternitate, sentimentele le sunt reprimate, plânsul devine reflex, instinctual şi involuntar, însă nu descătuşează nimic. Fără să bănuiască, poate, Goga construieşte o lume ce glisează spre moarte, golită de speranţă, într-o senzaţie de blazare şi desuetudine: „Erau atâţi în slujba lor de clacă,/ Cei osândiţi să plângă şi să tacă:/ Moşnegi slăbiţi, ce scris`aveau pe frunte/ Zădărnicia pletelor cărunte;/ Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte,/ Cu tot amarul unei vieţi deşarte.” Oamenii respiră agonia şi se transfigurează, în viziunea poetică, în stereotipii spectrale, ce străbat o cale morbidă, în cadenţe funebre, iar o natură desacralizată conspiră împotriva acestora: „Cum se târa poporul mut de umbre/ Părea o ceată tristă de`ngropare/ Şi arşiţa cădea ucigătoare/ Pe-a secerii sclipire ne`ndurată.” Goga filtrează durerea organică ce mistuie poporul înrobit şi lăcrimează tardiv pe ţărâna blestemată: „Şi două lacrimi mi-au curmat vederea,/ Căzând încet în bulgării ţărânii...”. Oamenii devin „logodiţi de veacuri cu durerea”, căci sunt condamnaţi fără a crede în clipa redempţiunii. Tonul mesianic al poetului este perceptibil în a doua parte a poemului, când acesta identifică în sine o fiinţă profetică, cu menire sacrosanctă: „Ca un proroc cu faţa`mbujorată/ Să cad la poala mamei din ţărână”. Copilul femeii din ţărână s-a întrupat ca un Mesia pentru a salva „aceşti ostaşi cu feţe ofilite,/ Cu zâmbet mort, cu suflete trudite”, iar poetul funcţionează drept girantul izbăvirii, fiind cel care trăieşte salvarea printr-o efuziune a împăcării cu sine. Este cert faptul că poetul curma, prin copil, suferinţa ancestrală, dând un sens nou celor ce vor substitui existenţa străbunilor, fără a trăi o experienţă cognitivă a durerii atât de sonoră şi de chinuitoare: „E solul sfânt ... înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune.”

Poezia lui Octavian Goga se imprimă cu o senzaţie frustă de emoţie, fiind cea care conceptualizează o durere agonisită într-un timp redimensionat, în toată fresca ţăranească evocată de poet la limita dezumanizării existând o impresie de „incognoscibil”. În acest sens, criticul literar George Călinescu suprapune personalitatea acestuia peste cea eminesciană, constatând consimilitudinea lor: „Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu şi zguduitor.”9

Viziunea şi tonul mesianic se perpetuează la fel de perspicace şi solemne şi în poemul intitulat „Noi”. Goga trăieşte o apropiere reală faţă de ţăranul înrădăcinat şi suprimat, totodată, de glie. Decorul natural claustrează o durere pătrunsă visceral în fiinţele ce îţi plâng tristeţea cu o simplitate zguduitoare: „La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe.../ (...) / La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Murăşul/ Şi duc tustrele Crişuri.”10 Natura contrastează exacerbat cu nuanţa spirituală a omului, însă şi ea ascunde suferinţe latente, în pofida ecoului de sempiternă bucurie în care se înscrie: „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi ataţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale`n casă.” Întregul emană sonorităţi de o tristeţe chinuitoare, într-o senzaţie geologică a omului înfrăţit cu pământul: „E un tânguit în surdină în aceste silabe clare, e ca un murmur aproape imperceptibil şi infinit de trist care vine din vremuri imemoriale, din vremuri uitate de demult şi al căror sfârşit nu se poate prevedea. (...)”.11 George Călinescu sugerează plasarea acestor ţărani într-un climat de o transcendenţă şi mistică apoteoză a suferinţei, ce trezeşte o retorică clasică de surghiun: „Ţara pe care o înfăţişează această poezie are un vădit aer hermetic. E un Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleste misterios, împinsă de o putere nerevelabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale. De ce cresc aici numai fluturi şi câmpiile sunt din inutila mătase? De ce tot norodul cântă coral? De ce apele au grai? De ce bocesc toţi ca într-un apocalips? Pentru ce această tulburătoare ceremonie?”12. Această rezonanţă cosmică a unei patologii exterioare este corespondentul virtual al suferinţei poetului faţă de bocetul difuz al neamului, pe care simte că trebuie să îl mântuie: „Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliuni. Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţă.”13. Astfel, poetul - întruparea unei coeziuni plenare a muntelui şi a câmpiei, elemente ce l-au tutelat distinct, dar simultan - îşi exteriorizează tumultul intrinsec printr-un glas politic stoic şi indestructibil. Natura mesianică a poetului de geniu a contracarat puţin câte puţin în politică forţa acelei dimensiuni sociale ce îşi urla neputinţa, chinul. Tribunul Goga este suprimat în final, el însuşi admiţând supliciul pe care muntele l-a inserat în viaţa sa printr-o intruziune barbară, concept vizat de Mircea Goga în lucrarea „Mesianismul lui Octavian Goga”: „Balanţa între Politică şi Poezie s-a înclinat, la mintea cea de pe urmă a romanului Octavian Goga, în favoarea celei de-a doua.”14.

Mai presus de orice, Octavian Goga a fost român, un român tipicizat de „câmpie şi munte”, spre a îndeplini un ideal - o utopie. Goga şi-a jertfit sufletul pe altarul patriei, a cântat febril dorul neamului până la epuizare, până la o culme exhaustivă: „Am fost poet. Dar nu mai sunt. Nu mai pot fi. Aceleaşi condiţii vitrege m-au silit să-mi retuşez idealul meu de viaţă până l-am transformat, schimonosindu-l, în unul politic ...”15

„Izbitor de la început în poezia lui O. Goga este tonul profetic, mesianismul. Poetul înalţă cântarea pătimirii noastre şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu (Rătăcitor cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În faţa strălucirii tale)”16 Această pătimire pe care Goga o evocă permanent, ca într-o simfonie a durerii, reprezintă opresiunea maghiară, ce îi fărâmiţează neamul, de care este legat indisolubil. În genere, problema pe care poetul o tratează este cea a unui viitor incert şi angoasant, întrucât imaginea ce i se deschide acestuia este aceea a unui Eden căzut, demitizat, care nu oferă nicio perspectivă: „În drum mi se desfac prăpăstii/ Şi`n negură se`mbracă zarea”. Totuşi, poetul vizează legătura ţăranului cu Dumnezeu şi toată opera sa este în dialog cu Sacrul, ceea ce demonstrează arhaica unitate de credinţă a poporului român. În această vreme de constrângere şi de nedreptate, Octavian Goga prezintă realitatea crâncenă a unor timpuri ce vizau estomparea identităţii româneşti. Devine astfel, un mesager, dar şi un depozitar al durerii şi al nostalgiei, opera sa preschimbându-se într-o rugăciune lirică, deoarece Goga poetizează harul chemat: „Stapâne-orânduie-mi cărarea!”.

Poetul exprimă coerent o credinţă eshatologică nestrămutată, de aici derivând şi mesianismul său. Tace, observă discret, se infuzează pe sine, trăieşte real sentimentul dezrădăcinării şi când devine mai solidar ca niciodată cu neamul său, îşi aşterne poezia mesianică. Aşa procedează Goga, întocmai ca un apostol, care vorbeşte despre o realitate viitoare, în care crede în mod infailibil: „Cuvine-se hirotonirea/ Cu harul cerurilor ţie,/ Drept vestitorule apostol/ Al unei vremi ce va să vie.”



Cât timp a vieţuit fiinţa poetică în Octavian Goga, opera sa a căpătat un deziderat: unitatea politică a neamului, iar natura mesianică a poetului transpare prin jertfa pe care o pune în slujba idealului său, vorbind despre o realitate socială inexorabilă, ce aducea dezintegrarea materială şi afectivă a unui popor. Mai presus de a fi „Mesia în ţara lui”, Goga este un iubitor al credinţei şi al tradiţiei, el crede în sorginte, iar, ca atare, viziunea sa exprimă un crez al unităţii poporului, pe care îl cânta viu şi pătrunzător.

Poze de la prima ediţie a Concursului de creaţie literară Octavian Goga în actualitate”


1 Mircea Goga, Mesianismul lui Octavian Goga, Bucureşti, Editura Niculescu, 2008

2 George Călinescu, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

3 Octavian Goga, Fragmente autobiografice, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

4 Ilie Gutan, Glose de istorie literară, în Caietele Octavian Goga, Răşinari-Sibiu, editată de Casa de Presă şi Editură „Tribuna”, Sibiu, 1999

5 Octavian Goga, Fragmente autobiografice, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

6 Octavian Goga, Fragmente autobiografice, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

7 Ion Chinezu, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

8 Octavian Goga, Poezii, Editura Institutului Tipografic „Luceafărul”

9 George Călinescu, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

10 Octavian Goga, Poezii, Editura Institutului Tipografic „Luceafărul”

11 Ion Chinezu, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

12 George Călinescu, „Biblioteca critică” Octavian Goga, Editura Eminescu, 1974

13 Octavian Goga, Despre el însuşi, în Precursori, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

14 Mircea Goga, Mesianismul lui Octavian Goga,Bucureşti, Editura Niculescu, 2008

15 Nicoale Tonitza, În bezna, în Cronici fanteziste neliterare, Bucureşti, Ed. I. Brăniştean

16 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941


Yüklə 389,08 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin