Anuarul concursului de creaţie literară „octavian goga în actualitate” ediţia I

Liceu – Proză
Mândruţ Sabina – clasa a IX-a

Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin
Motto:

„Fericirea este doar o iluzie, aşa că trebuie să facem tot posibilul să o prindem”

Suflet pierdut printre umbre
Capitolul I
Nu poți să îți imaginezi cât este de greu să trăiești printre toți aceşti oameni, iar ei să nu își dea seama de suferința din ochii tăi și de impactul provocat de aceasta. Ei cred că după moartea cuiva drag o persoană se poate resemna? Ei bine nu este adevărat, deoarece acela este doar începutul tristeții și a durerii pe care o vei simți mai târziu. Așa a început nebunia. S-a întâmplat după moartea cuiva drag, iar de atunci nu am mai fost aceeași. Încă îmi amintesc mirosul de moarte din acea cameră a disperării și a bocetelor. Nu pot să cred că, deși îl iubeam mult, nu am simțit nevoia să vărs măcar o lacrimă, iar acest lucru m-a scos din minți. De ce nu pot să îmi revin? De ce nu pot să nu mă mai gândesc la moarte? M-am săturat de gândurile sumbre care năvălesc spre înainte. Oare chiar trăiesc cel mai mare coșmar din viața mea din care nu pot să mă trezesc? E ciudat că am crezut că voi avea puterea să ies la suprafață, dar din păcate sunt blocată aici, nevoită si îmi petrec tot restul vieții între acești pereți, simțind cum sufletul se stinge.

Viața, din păcate, nu îți oferă mereu ce îți dorești. Pentru mine ea nu este ceva spectaculos. Este doar o pagină uzată dintr-o carte. Cum este să știi că nu ai fost un copil dorit și că ai fost conceput dintr-o greșeală a doi adolescenți, care știau atât de nesemnificative lucruri despre viață? Odată cu venirea mea pe lume au fost persoane care nu m-au dorit, care nu au vrut nici măcar să mă vadă, să îmi simtă răsuflarea de bebeluș, să îmi dea un sărut pe frunte sau măcar să îmi arunce o privire.

Nu cred că am să îi iert vreodată, dar știu că datorită respingerii lor, am avut parte de o familie care mă iubește. Nu pot să spun de câte ori am fost umilită de către oameni care se apropiau de mine, nu din dragoste, prietenie sau altceva. Nici nu știu de ce scriu aceste lucruri, dar poate că am nevoie să mă descarc, să nu mai simt atâta durere în suflet, pentru că, scriind acest lucruri, mă simt liberă. Deși sunt conștientă de faptul că sufletul meu este pustiu, nu pot să nu îmi amintesc de tânărul englez. Zilele alături de acesta au fost unele dintre cele mai frumoase. Spun asta pentru că iubirea face ca inima să vibreze.

Capitolul II
Întotdeauna mi-am dorit să fiu liberă, dar cum să scap din această cușcă a suferinței? Simt umbra vânătă a nucului care oglindește melancolia gândului meu. Vreau să privesc printre rândurile acelea, dintr-o altă perspectivă, să încerc să deslușesc taina venirii și a rostului meu în această lume despotică. De curând viața mea s-a schimbat. Nu mai sunt acel copil inocent și plăpând, plin de speranțe și vise ... acum sunt o umbră, un demon al preciziei, mai bine zis un suflet sadic. Lacrimile adolescenței sunt urme ale tristeții provocate de melancolia zilelor în care privea micul ecran din camera obscură. Acum ea presară pământul peste mormânt. Ochii ei negri oglindesc moartea sau mai bine zis durerea infinită, care va veni în curând. Știe că mai are doar câteva zile de trăit, dar nu este tristă. Consideră moartea ei că fiind o eliberare din acea cușcă a suferinței. Lacrimile s-au uscat de mult, la fel ca și firele de păr care au căzut treptat, pentru a evidenția ceea ce se știa de câteva luni, faptul că în curând adolescenta va îmbrățișa fantasma morții.

Capitolul III
Pânza era îmbibată în sânge. Lângă ea se afla rochia verde-smarald, pe care a cumpărat-o de la un târg de vechituri. Simțea cum îi arde sufletul la vederea acelei imagini îngrozitoare. Era pur și simplu o viziune a ceea ce se va întâmpla mai târziu. Sângele întruchipa moartea, iar rochia, veșmântul pe care îl va purta în ziua plecării. Acum razele de lumină străpung camera întunecată, redând puțin din farmecul unei zile însorite de vară. Dar cum poate un om să se bucure de frumusețea zilelor, când știe că i-a mai rămas atât de puțin timp de trăit? Se ridică din pat, pășind grațios pe covorul vechi, până când ajunge la pian. Începe să cânte, dar nu își mai amintește versurile acelui cântec de dragoste, așa că recitalul se încheie. Se ridică și începe să caute cutia prăfuită cu amintiri a bunicii.

Găsește doar o poză alb-negru a bunicii, de pe vremea când aceasta era o adolescentă. Era o întruchipare a ceea ce am putea spune, a adevăratei frumuseți. Ochii ei verzi, asemenea unui diamant neșlefuit, te hipnotizau, obligându-te să le deslușești misterul profunzimii lor. Părul castaniu cădea grațios pe trupul firav, iar fața luminoasă dezvăluia cele mai fine trăsături pe care le avea.

Capitolul IV
De ce oamenii nu înțeleg că poate ești copleșit de toate lucrurile și că vrei să fii lăsat singur pentru un timp sau că vrei să dispari și să nu te mai întorci niciodată în locurile care ți-au lăsat un gust amar, care nicicând nu vor mai putea fi îndulcite de nimic și de nimeni?

Așa se simțea ea. Și nimeni nu era capabil să vadă durerea și suferința. Poate că a știut să își mascheze durerea sau poate că oamenii erau prea ocupați, pentru a-i acorda măcar puțină atenție. A fost ușor să creadă acest lucru, deoarece și-a pierdut așa-zișii prieteni acum puțin timp. Dar după întâmplări din acestea îți dai seama de ipocrizia oamenilor. Să fii aproape de un om atâția ani și să nu îți dai seama de falsitatea din ochii lui este grav. Sau poate că știi, dar te prefaci că sunt ochi plini de iubire, pentru că îți este mai ușor să crezi asta. Mereu a crezut că va avea un prieten bun și a avut sau cel puțin așa a crezut, până când și el a părăsit-o. Cum poate un om să se numească cel mai bun prieten, dar el să nu știe nici măcar un singur lucru despre tine, iar tu să știi totul despre el? Este trist, dar așa a fost. Unii oameni s-au născut pentru a nu avea parte de dragoste și de prietenie, să fie doar un suflet pierdut printre umbre. Dar dacă nu ai avea parte de toate acestea, ce ți-ar mai rămâne? Nu avea nimic al ei, nici măcar un biet animal. Era singură în acea cameră a groazei și a disperării și se gândea la mulțimea de lucruri pe care le-a pierdut și simțea că venirea sa pe lume a fost o greșeală și se întreba de ce, totuși, Dumnezeu nu a scutit-o de această suferință? Era mai fericită printre îngeri. Acolo totul este perfect, dar viața nu este atât de ușoară precum pare. Trebuie mai întâi să găsești calea spre libertate, spre acea fericire imensă.

Capitolul V
- A mai rămas atât de puțin timp, bunico. În sfârșit ne vom revedea!

- Nu pot să cred că te gândești la plecarea ta! Tot ce îmi doresc, este ca tu să învingi și să treci peste această sumbră etapă din viața ta. Nu poți să renunți! Trebuie să fii mai puternică decât mine! Eu am fost o lașă. Am permis ca boala să mă doboare, cufundându-mă în depresie, care a fost, și ea, unul dintre efectele secundare ale morții.

- Înțelege-mă! Nu mai am putere să lupt! Nu crezi că merit și eu să visez la fericire, chiar dacă nu am avut puterea să o ating? Și eu cred că plecarea mea din această lume a haosului va fi singura șansă de a cuprinde orizonturile puținei fericiri care mi-a mai rămas.

- Dar mai e încă timp! Nu s-a terminat încă totul! Trebuie să mai ai măcar un strop de speranță!

- Te rog, nu mai îmi îngreuna situația! Nu mai vreau să pretind că mă voi face bine. Singurul lucru pe care mi-l doresc din tot sufletul este să ajung alături de tine și știu că mai sunt doar câteva zile până când sufletul va incepe o nouă călătorie, lăsând în urmă trupul care se va descompune încet-încet.

- Nu am să mă mai împotrivesc voinței tale. Dacă tu consideri de cuviință că e mai bine să îți îngropi amintirile și iluziile, și să te prefaci că nu mai ai nicio șansă, atunci e foarte bine.

- Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar din viața care mi-a mai rămas, cred că sunt capabilă să decid eu singură ceea ce am de făcut. Cred că e timpul să ne luăm rămas bun ... soarele a răsărit.

Capitolul VI
Începe să o cuprindă disperarea. E atât de slăbită încât nu se mai poate ridica. Știe că e începutul sfârșitului și că peste câteva ore va fi deja plecată. Dar mai are o ultima dorință. Va încerca să cânte acel minunat cântec de dragoste din vremurile apuse, iar apoi va putea să se odihnească în pace. Se ridică cu greu și începe să caute cu disperare partiturile vechi. Găsește o altă cutie plină de amintiri, în care de data aceasta se găsesc o sumedenie de poze vechi prin care este ascunsă partitura.

Privește pozele vechi și încearcă să-și transpună fantasma în ele prin puterea imaginației. A reușit. Acum stă și privește cu duioșie momentul în care bunicii ei s-au căsătorit. Erau atât de fericiți, încât sărăcia nu i-a putut despărți. Singurul lucru care i-a separat pentru totdeauna a fost moartea.

Dar se trezește la realitate și începe din nou să caute partiturile. Le găsește după câteva clipe, apoi se ridică și pășește alene până când ajunge la pian. Dragostea ei pentru muzică este infinită. Poate că acest lucru este speranța de care i-a vorbit bunica sa. Fără să își dea seama a găsit-o, iar acum mai are doar un singur lucru de înfăptuit, și anume, să înceapă recitalul.

Atinge cu grație clapele, încercând să aibă o poziție corectă, asemenea unei pianiste profesioniste. Încăperea e luminată de cântarea angelică înfăptuită de adolescentă. Chiar dacă se simte din ce în ce mai slăbită, continuă să cânte. Mai are puțin și cântarea se încheie. Trage aer în piept și se pregătește. Se sfârșește. E moartă deja.

Acum nu mai simte durere, a plecat pentru totdeauna. Sufletul ei s-a desprins încet din această lume. Inocența ei a rămas în suflet, iar acum ea e fericită, deoarece acum le are alături de ea pe ființele cele mai îndrăgite ei.

Capitolul VII
Oare ce se întâmplă atunci când sfârșitul e aproape? De ce oamenii nu sunt capabili să asimileze ideea de moarte?

În aproape fiecare zi un suflet se stinge, iar cu el nisipul din clepsidra timpului se împrăștie, aruncând în aer amintiri.

E atât de dureros să vezi cum noi, oamenii, renunțăm atât de ușor la țelurile noastre, doar prin faptul că suntem bolnavi.

De ce nu avem puterea să luptăm, să încercăm până în ultima clipă să fim fericiți? Oare așa de greu este?

Dragostea, prietenia sunt forme prin care încercăm să spargem barierele societății învechite, doar prin faptul că reușim să le definim, să le înțelegem și facem tot posibilul să ne conturăm fericirea pe baza lor.

Dar ce este acest cuvânt? Ce este fericirea? Ce semnifică pentru noi, oamenii? Fericirea e o iluzie după părerea mea, deoarece mereu va exista o forță care va distruge totul – moartea.

Dar, până când aceasta ne va cuprinde în brațele ei, va trebui să urmăm ciclul vieții. Și, astfel, de la naștere până la moarte este un drum extrem de lung, care trebuie parcurs cu înțelepciune.

Dejeu Elena Maria – clasa a X-a

Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin
Motto:

„Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut asa de mult sa planga si nu au putut.” Lucian Blaga

Cuvintele
Cuvintele apar greu la început, de parcă nu şi-ar concretiza încă forma, nu s-ar hotarî care să se aștearnă pe hârtie din vârful metalic al stiloului. Cuvintele sunt nişte păsări cu aripi de cerneală, destul de greu de îmblânzit, dar cu un cânt atât de dulce, asemeni florilor ascunse.

După primele rânduri, îşi fac, însă, curaj şi vorbele, încep sa curgă domol, ca un râu de câmpie printre spicele coapte de grâu. Odată cu scrisul vin şi aducerile aminte. Cele două sunt legate atât de strâns, încât par făurite din aceeaşi substanţă şi indispensabile una celeilalte.

Primul caiet ... Primul caiet nu a fost pus în mână la şcoală, ci la bunici, vara, în fânul înmiresmat. Şi primele cuvinte nu au fost „adevărate”, ci scormonite de imaginaţie, o înşiruire de litere fără noimă pe care bunica părea totuşi că le înţelegea, că le pricepea adevărurile ascunse. Zâmbea şi săruta fruntea în care se ascundea imaginaţia crudă, în starea ei primară, nealterată de realitate.

Pe drumul bătătorit, spre casă, cuvintele prindeau formă pe marginile verzi: maci, margarete, nuc, umbră, soare, cer, orizont … şi ochii se pierdeau în orizontul albastru, cald, îndepărtat alături de vrăbiile înnebunite de înălţimi ce par a-şi scălda trupurile firave în nori.

Mâna caldă a bunicii rămânea singura legătură cu pământul acoperit de colb fin ca un praf de aur, mâna care întoarcea foile cărţii de rugăciuni la lumina lumânării în serile târzii. Din vârful patului bătrânesc, cu perne înflorate, cartea bunicii părea o enigmă cu coperţi negre şi vechi, o enigmă ce ascundea în umbra ei adevăruri de o vârstă cu pământul.

La această carte era gândul în prima zi de şcoală, când abecedarul zâmbea de pe bănci inscripţionat cu autografe şi desene. Prima carte desluşită, primul pas major în lumea cuvintelor, prima bătălie câştigată. Pe scările din faţa blocului cuvintele apăreau strâmbe din vârful alb al cretei, luând loc maşinuţelor, până la întâia ploaie…

A venit rândul bunicii să asculte cuminte, la umbra dudului, poveşti citite de nepot. De altfel, obosiţi sunt peste măsură ochii ei de anii strânşi în fuiorul vremii şi plăcută este această zi în care rolurile se schimbă pentru o clipă. Poate că, în spatele ploapelor albe, îşi aminteşte de ea, de cea care era odinioară, când încă nu cunoscuse lumea cu ochi de adult.

Anii trec pe nesimţite: prima poveste, prima nuvelă, primul roman. Nopţile devin albe în tovărăşia cărţilor şi ochii se închid abia când ultima foaie îşi dezvăluie finalul. Atatea cărţi şi atât de puţin timp să cuprinzi în îngusta minte mii de rânduri negre şi subţiri ca fumul ce se ridică spre cer în zilele târzii de toamnă.

Şi apoi, acea vacanţă la bunici care se arată la fel ca toate celelalte la început, dar care şi-a schimbat cursul. Acea vacanţă cu parfum de roze care rămâne întipărită pe veci în memorie şi în suflet.

Dimineaţa, cu miros de lapte proaspăt şi pâine caldă, se întindea leneşă peste sat şi aerul avea o altă consistenţă. Pe uliţa fierbinte copiii erau deja afară făcând larmă, dar glasul ei, ca o adiere de vânt prin salcâmi, a ajuns totuşi la ureche. Poate a fost felul în care ochii ei păreau mereu într-o continuă căutare, într-un joc cu scântei de abanos sau felul în care îşi ridica umărul de fiecare dată când râdea, dezvelind un şir de dinţi albi şi mici.

Sunt unele fiinţe pe această lume care par a nu aparţine de nimic ce e în jurul lor, care par a avea ceva special, dar greu de definit, ceva care le face diferite şi interesante. Nu vorbesc aici de frumuseţe, cel puţin nu de cea exterioară, ci mai degrabă de un altfel de frumuseţe care nu se poate vedea cu ochii cu care privim la copaci, păsări sau nori, ci cu cei cu care privim la suflete. De aici se naşte adevărata dragoste, căci în sfârşit trupul se schimbă şi se apleacă sub greutatea anilor, dar sufletul rămâne acelaşi.

Gesturi mărunte. La asta se rezumă acea dimineaţă: la gesturile mărunte pe care inima le-a înţeles înainte să le înţeleagă mintea. Şi din acel moment lucurile au părut altfel, de parcă întreg universul participase la acel moment unic în care două suflete s-au simţit înainte ca măcar o vorbă să fie spusă. Timpul se scurgea altfel şi toate vocile treceau pe lângă ureche, toate mai puţin una …

Seara, cu lampa bunicului aprinsă pe masa din lemn de nuc, cu creionul în mână, cuvintele nu se legau şi foaia din faţă rămânea albă. Pe jos, alte foi: scrise apăsat şi apoi mototolite. Mintea părea că s-a blocat şi totuşi atâtea erau de spus. Flori de insomnie îşi deschideau petalele viorii pe obajii palizi şi sub ochii ce păreau a căuta în întunecimea cerului răspunsurile la întrebări ce au început să macine încet, încet. E minunat omul atunci când scrie întâia scrisoare de dragoste, întâia încercare de a pune pe hârtie frământările sufletului. În încercarea de a-şi mai descărca din jarul care îl arde pe dinăuntru, compune capodopere nepreţuite, tot mai scumpe cu trecerea anilor.

Până să deschidă poarta, timpul a părut a se târî tot mai încet şi mai greu, apăsat de cerul plumburiu şi de aerul fierbinte. O moleşeală dulce cuprinsese câmpia şi florile stăteau plecate, sărutând pământul. Până la gardul de lângă râu, unde se strânseseră deja ceilalţi, picioarele păreau a se împiedica în toate firele de iarbă şi inima bătea să îi spargă pieptul. A ajuns şi a rămas deoparte. Dragostea culegea flori aplecată deasupra apei şi stropi micuţi îi străluceau în păr. Avea o rochiţă roşie şi era atât de firavă, asemeni unui mac ce îşi leapădă petalele de cum le atingi.

Ochii spun de cele mai multe ori ce cuvintele nu reuşesc. Acesta e singurul motiv pentru care nu mă încred în cuvinte. Reuşesc ele oare să transmită întreaga încărcătură emoţională pe care ochii o pun într-o singură privire? Reuşesc să se facă înţelese când, peste distanţa care desparte două persoane, este trecută o singură scrisoare? Cum pot concura cuvintele „Mai stai” cu o privire rugătoare, caldă, cu doi ochii umezi şi timizi?

Apoi primul cuvânt. Primul cuvânt rostit de ea care îi era adresat lui şi doar lui şi poate din această cauză părea că vocea ei era mai dulceagă. Sunt cuvinte simple care din gura unor oameni ne înfioară de parcă acum le-am auzi întâia dată. Pe malul acelui râu, cu picioarele în apă şi cu privirea la coroniţa de flori ce lua fiinţă din mâinile albe, fata aceasta îi amintea de basme şi de poezii, de poeziile în care îndrăgostiţii îşi făceau declaraţii la umbra codrilor. Acum începea să înţeleagă sentimente pe care până acum nu le pricepea şi cuvinte care până acum îi erau străine. Din cerul înalt, stropi mari au început să cadă pe coroniţa pe care îşi uitase ochii şi până să se dezmeticească bine ploaia se inteţise şi toată lumea pleca pe drumul spre sat ...

Cu capul în perne, mirosul de flori încă îi gâdila nările din colţul patului unde agăţase coroniţa, în partea stângă a capului. Urmărea cu privirea împletitura cozilor verzi pe care degetele ei o făuriseră atent şi delicat până când şi somnul i se împleti printre gene, în braţe cu scrisoarea pe care o terminase până la urmă, dar care i se părea acum o prostie şi nu mai avea în gând să i-o dăruiască.

Dimineţile de vară treceau proaspete şi aurii, dar nici una la fel. Printre lanurile de grâu înveselite de fluturi, aceeaşi ochi se căutau mereu şi mereu, de frică să nu se piardă, fără însă să dea nimic de bănuit, căci dacă mâinile li se întâlneau din întamplare, plecau ochii, imbujoraţi. Dar vara trece cel mai repede dintre toate anotimpurile şi despărţirile sunt iminente, mai devreme sau mai târziu.

Sub cerul plin de stele, într-una din ultimele zile de vară, strecurându-se dintr-o mână în alta, o foaie albă, împăturită îşi face curaj şi ajunge pentru prima dată la fata cu ochii de abanos pentru care a fost scrisă, cuvinte care sunt în putere de a schimba firul unei poveşti. Primul sărut, ascuns în umbra nopţii, păstrează parfumul verii şi al emoţiilor în candoarea lui.

Ploaia rece bătea în geam şi tânărul îşi pregătea cu inima grea plecarea. Pe masă, cuvinte şi flori, singurele lucruri pe care le va putea dărui celei care va rămane în satul bunicilor. Cuvintele sunt legătură, descărcare, iubire, sunt speranţe puse pe o pagină, sunt gânduri calde sau apăsătoare şi de cele mai multe ori adevăruri triste. Iar florile sunt promisiuni. În praful maşinii care părăseşte satul, mai vede încă acei ochi umezi şi simte apăsarea arzătoare a ultimului sărut.

Cu ochelarii rotunzi, aşezaţi pe vârful nasului, priveşte la cutia din faţa lui: o cutie albastră, de metal, ornată cu flori şi fluturi palizi de trecerea anilor. Înăuntru, galbene de vechi ce sunt, hârtii împăturite par a dormi un somn prăfuit al amintirilor. Sunt scrisori pe care poştaşul le aducea în fiecare săptămână şi cu care dormea sub pernă. Sunt ale lui, parte din fiinţa lui şi din viaţa care acum i se părea că s-a scurs prea repede printre degete, că nu a reuşit să o guste atât de mult cum ar fi dorit.

A continuat să trimită scrisori în satul bunicilor întreg anul, aşteptând vacanţa cu nerăbdare. Cu o seară înainte de ultima zi de şcoală a găsit biletul pe noptieră, aşezat cu grijă. Cuvintele îi păreau fără înţeles, nu reuşea să desluşească a cui era acea foaie cartonată care promitea sejur de vis departe de casă. Departe de casă însemna departe de casa bunicilor, însemna departe de ea.

A doua zi, când soarele nu răsărise încă, călca grăbit pe drumul spre poştă cu scrisoarea strânsă în pumn. Trebuia să ajungă acea scrisoare la ea; un singur cuvânt din partea ei îi era de ajuns pentru a hotarî ce va face. Dar zilele au trecut fără vreo veste şi gândurile îl chinuiau când rămânea singur şi fără somn, până spre dimineaţă. Grele şi multe sunt frământările îndrăgostiţilor. Când, în sfârşit, a primit scrisoarea erau două cuvinte, nu unul. Oamenii sunt fiinţe care iubesc şi se leagă sufleteşte de alte fiinţe, un singur cuvânt fiind uneori tot ce au nevoie.

Ultimele cuvinte sunt rareori scrise, căci cine poate să ştie care este ultima clipă? La fel şi cu primele cuvinte. Cele mai importante vorbe rămân în memorie, nu pe hârtie. O mamă îşi va aminti mereu primele cuvinte spuse de copilul ei, la fel şi un îndrăgostit prima dată când iubita lui i-a spus: „Te iubesc”, Dar scrisul e pentru veşnicie, pentru generaţii care nu ne vor cunoaşte şi totuşi ne vor citi cărţile, poeziile, ştiind că ne frământau aceleaşi enigme şi trăiam aceleaşi bucurii, ştiind că iubeam şi noi şi sufeream la fel ca ei, că oamenii nu se schimbă, doar lumea se modernizează şi încearcă să îi transforme în fiinţe reci, dure şi puternice, candoarea şi căldura ajungând a fi considerate slăbiciuni.

Mereu vor exista oameni care vor împărtăşi cu noi o bucăţică din viaţa lor, care ne vor delecta după-amiezile ploioase cu rândurile pe care le-au scris şi ne vor ţine treji până târziu, cu sufletul la gură, în aşteptarea deznodământului, oameni care ne fac mici cadouri prin carţile lor şi ne dau ocazia să cunoaştem lumea altfel, să o vedem prin alţi ochi.

Scriitor a devenit şi tânărul, prin scrisorile lui cântându-şi povestea de dragoste şi împărtăşindu-şi o parte din fiinţa lui, aşternută pe acea hârtie. Căci asta fac scriitorii: se consumă, rupând bucăţi din ei şi împărţindu-le cu oamenii care doresc să îi cunoască, arzând la foc mocnit în încercarea de a da ce au mai bun.

Cu acea cutie de amintiri în mână privea prin ochelarii cu rama rotundă până în noaptea de vară în care a dăruit prima scrisoare de dragoste fetei cu ochi de abanos care stătea acum alături de el, cu ochii închişi, moţăind liniştită.

Man Sergiu Marius – clasa a X-a

Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin
Motto:

„Poveştile ascund un adevăr, adevărul ascunde o idee, iar o idee este nemuritoare”

„Jack”
PROLOG

Cu toţii îl cunoaştem pe Jack. Ştiţi acei dovleci cu o faţă mai mult sau mai puţin drăguţă care răsar ca din pământ în preajma sărbătorii de Halloween? Nu putem spune multe despre aceştia în contextual actual, mai ales că vorbim despre o sărbătoare împrumutată din vasta cultură americană, pe care dorim să o adoptăm în fiecare domeniu ce priveşte viaţa noastră cotidiană. Însă deviez de la subiect. Puţini cunosc adevărata poveste din spatele obiceiului sculptării simpaticelor personaje … Dar trei adolescenţi, cu o poftă nemaiîntâlnită pentru necunoscut sunt pe cale să o descopere cu ajutorul unui al patrulea personaj enigmatic …

7 Noiembrie 1996, New Orleans, Louisiana
Dragă prietene, ştiu că probabil eşti dezamăgit, deoarece nu ţi-am mai lăsat niciun gând bun de ceva timp. Însă am trăit în ultimele zile emoţii cât pentru o viaţă întreagă. Încă nu realizez prin ce trec. Încă nu realizez ce s-a întâmplat atunci. Totul a început acum două luni. Eram aşa de speriat de clasa a 9-a, de liceu, de noua viaţă ce avea să mă întâmpine. Singura mea consolare păreau să fie Robert, chitaristul bărbos şi egocentrist care încearcă să pară mult mai matur decât este, şi Calvin, modelul tocilarului, aparent fără viaţă socială. Aparent … Cei doi sunt presupuşii foştii mei colegi. Nu pot spune că reuşeam să întreţin o conversaţie care să dureze mai mult de cinci minute cu ei în trecut, dar din păcate trebuia să mă mulţumesc şi cu asta.

După cum poţi observa, Halloween-ul a trecut fără vreo însemnare cu privire la planurile mele privind seara respectivă. Ei bine … sincer … nici nu aveam de gând să recitesc colecţia cu Aghata Christie la lumina lămpii încercând să produc o oarecare atmosferă sumbră, dar totuşi solemnă. Însă un eveniment din timpul pauzei avea să schimbe cursul acţiunilor mele privind noaptea ce avea să urmeze.

După două luni de linişte, Robert m-a observat. Ba chiar m-a salutat şi m-a întrebat dacă pot să stau lângă el în timp ce eu îmi devoram sendvişul cu şuncă. Nedumerit am acceptat presupunând că nimic rău nu avea să iasă din asta. Ce greşeală făcusem! A urmat un dialog plin de banalităţi legate de şcoală … şi când credeam că nimic nu mai putea să resusciteze conversaţia a venit o propunere: „Vrei să vii la mine acasă împreună cu Calvin şi vărul lui? Plănuim o seară dedicată legendelor urbane… ştii… Maria cea Sângeroasă şi verişoarele ei …”. Intrigat fiind de idee – deoarece mă consider o enciclopedie a ocultului şi a tot ce are legătură cu nuanţa de negru – am acceptat, bănuind că o să fiu doar martorul unor aberaţii venite din partea unor amatori. Şi totuşi, restul zilei am fost destuuuul… de nerăbdător, într-un fel, să ies din peşteră. Am ajuns la uşa casei chitaristului cu puţin înaintea orei 10 cu o pungă de popcorn într-o mână şi o sticlă de cola în cealaltă.

Am fost întâmpinat de aceeaşi faţă cunoscută şi nebărbierită, care acum avea în plus o uşoară notă de oboseală. Atunci am realizat un lucru. Nu ştiam cu certitudine ce l-a determinat să mă invite în propria casă, dar eu acceptasem deja propunerea fără să iau în considerare acest lucru. Gândul ăsta m-a făcut să păstrez garda ridicată pentru restul serii.

Nu am de gând să-mi pierd timpul cu detalii ale încăperilor sau că am avut parte de o primire grosolană care s-a rezumat la un „Intră! ” milităresc şi forţat, ca mai apoi să-mi fie preluate „greutăţile” cu brutalitate şi plasate pe o masă din apropiere. Nu m-am simţit deloc confortabil … dar apoi mi-am amintit de faptul că nu puteam să fiu unicul invitat. Probabil ceilalţi sosiseră deja. O notă subtilă de optimism m-a lovit amintindu-mi motivul pentru care se presupunea că am fost invitat. Poveşti de groază. Ce altă modalitate mai agreabilă de a-ţi petrece seara de Halloween decât în compania unor semi-necunoscuţi relatând legende şi mituri menite să te facă să dormi cu lumina aprinsă? Noaptea de-abia începuse …

Mi-am urmat gazda până în living. Aflasem ulterior că părinţii săi erau plecaţi într-o călătorie de afaceri, astfel casa era la dispoziţia noastră. Mobila fusese mutată, lăsându-ne loc de a ne aşeza pe covorul, presupus obţinut în urma unei călătorii în Orient. Calvin stătea asemeni unui turc cu picioarele încrucişate. Atunci am observat că în colţul opus al camerei o figură acoperită de o glugă îmi urmărea mişcările. Am fost rugat să-mi scot adidaşii ca să mă pot alătura pe covor. Chitaristul a părăsit pentru câteva minute camera cu promisiunea că se va întoarce.

Ce rămânea de făcut? Să ascult, presupun. Am avut grijă să-mi aranjez încălţămintea în aşa fel încât să nu stric şirul format lângă pragul încăperii. Din cauza luminii slabe, cel mai probabil am doborât un ghiveci. Chiar în acel moment gazda mea s-a întors, ţinând un obiect voluminos acoperit de o pânză a cărei culori nu o puteam distinge. Păruse că nu a dat atenţie incidentului. Când am pătruns mai adânc am observant că misterioasa figură se alăturase tocilarului, dezvelindu-şi faţa. Pentru prima dată în viaţă am avut un şoc. Nu mă aşteptam ca în spatele aurii morbide să se ascundă un tânăr de o vârstă cu noi fără nici-o trăsătură care să îţi sară în ochi. Dacă l-aş fi întâlnit într-un spaţiu aglomerat nu i-aş fi acordat credit sub nicio formă.

Un cap bine proporţionat, cu o figură ovală, bărbie pronunţată, pomeţi greu vizibili, părul negru dat pe spate şi ochi ageri, pătrunzători, care priveau în gol. Cam aşa ar putea suna cea mai neobiectivă descriere pe care pot să o fac. Mi-am încrucişat picioarele într-un punct strategic ales pentru a-I cuprinde cu vederea pe amândoi. Între timp, Robert a aşezat în centrul nostru un dovleac sculptat, asemeni celor care părinţii îl fac pentru copii în preajma sărbătorii, ca mai apoi să-şi expună triumfători munca în faţa uşii. Dar acesta din urmă avea ceva special. Nu părea proaspăt sculptat, dar nici ceva ce să găseşti în vechea ladă a bunicii. Figura lui era neobişnuit de sumbră. Rânjetul era cel care te făcea să întrebi câtă răbdare a putut avea un om pentru a realiza atâtea colţuri şi linii curbe, care să se completeze la perfecţie, obţinându-se un rezultat ce l-ar face mândru inclusiv pe Edward Munch.

Vocea potrivit de groasă, cu un uşor accent european, mi s-a prezentat ca fiind verişorul lui Calvin, Jacques. A urmat un dialog dirijat de foştii mei colegi menit să ne apropie, astfel am aflat că originile lui Jacques erau undeva prin Europa Occidentală, actualmente el locuind într-un cartier de la periferie. Formalităţile fiind îndeplinite, am cerut motivul pentru care am fost adus în respectivul grup. „Pentru că am de spus o poveste”, a fost răspunsul venit din partea enigmaticului personaj. „Iar tu te pricepi la poveşti cu fantome şi vrăjitoare. Ne gândeam că poate auzim şi din partea ta o poveste”, a urmat explicaţia lui Robert. Adevărul este că îmi pregătisem una sau două legende de acasă. Dornic fiind să le expun o parte din vasta mea experienţă şi să mă laud în acelaşi timp, am acceptat să iau parte în acest ciudat concurs al povestitorilor.

Dar înainte să încep, Jacques ne-a surpris prezentându-ne originea lui Jack-o-lantern ... adică a dovleacului din faţa noastră. Curios fiind, deoarece, sincer, nu m-a interesat niciodată provenienţa unei legume cu personalitate, am scos un sunet de uimire. Mai apoi l-am privit pe Jacques cum ridică partea de sus a dovleacului pentru a avea acces la partea scobită din interior, şi a introdus mâna care ţinea strâns o brichetă argintie înăuntru. Cât ai clipi, camera a fost zdruncinată de o lumină difuză care izvora din ochii şi gura amicului nostru rotund. În continuare voi încerca să reproduc cât mai exact cele auzite.

„Acum sute de ani, în îndepărtata Scoţie, într-un sătuc adăpostit de coline înalte, păduri înşelătoare şi vegheat de o uriaşă întindere de apă, trăia un bărbat între două vârste, subţire şi uscat, pe nume Jack. Sătenii îl considerau nebun, de aceea a fost nevoit să se mute în-afara satului, pe un vârf de deal, în vechea moară. Se spune că în tinereţe a fost bufon la curtea regală. Dar, în timp, glumele lui au devenit din ce în ce mai nesărate. Gluma care i-a pus capăt carierei de bufon a constat în faptul că regina, în loc să se bucure de o supă de pui, a avut şocul vieţii ei, găsind o găină vie în oală. De atunci Jack a hoinărit pe unde a apucat, făcând fel de fel de glume nefondate necunoscuţilor, care nu se prea osteneau să-l ia în seamă. Ajuns în sat, peste noapte, a eliberat oile şi vacile sătenilor, a scos cuiele din mesele şi scaunele cârciumei ... şi, neintenţionat, a dat foc unui întreg lan de porumb. Acestea au fost faptele care i-au decis soarta.

Se spune că Jack lucra, acum, zi şi noapte, nestingherit, făurind noi idei şi trucuri buclucaşe destinate sătenilor. Dar, de departe, cea mai meschină a fost cea destinată reginei. Jack şi-a părăsit căsuţa în miez de noapte şi nu s-a oprit până ce nu a ajuns la palat. A cerut o întrevedere cu Maiestatea Sa, lucru ce s-a petrecut în ziua următoare. Jack a pretins că vrea să-şi ceară scuze pentru cele înfăptuite, ba chiar să ofere un dar menit să demonstreze loialitatea. Regina, indignată, a refuzat, însă a primit darul. În schimbul acestuia a trimis grădinarul să-i aducă lui Jack cea mai frumoasă dintre legumele care le putea găsi. Acesta a adus înapoi un dovleac neted, lucios şi ruginit. Regina i-a poruncit bufonului să accepte dovleacul cu demnitate şi să părăsească palatul. Aflat în dificultate, Jack a făcut un compromis. A luat dovleacul, i-a înmânat reginei o cutie mică de lemn înfăşurată în bucăţi de pânză şi a pornit triumfător spre casă. Planul său funcţionase. Acum mai rămânea doar ca nebănuitoarea victimă să deschidă „Cutia Pandorei”. Însă acest lucru a foast amânat datorită vizitelor din partea altor ţărani care doreau să-şi arate recunoştinţa faţă de suverană. Odată ce s-a înserat regina, după obicei, şi-a deschis cadourile primite. Primul: cutia lui Jack. Nerăbdătoare, a tăiat pânza cu un cuţit pentru scrisori, a ridicat capacul cutiei, iar ceea ce a urmat a fost un strigăt în noapte. Gărzile, alarmate, au doborât uşa, găsind-o pe conducătoare prăbuşită pe podea cu o cutie de lemn în braţe. Uitându-se în cutie, au găsit o găină decapitată, penele şi sângele ei împodobind acum hainele regale. Pe faţa interioară a capacului au găsit gravat mesajul: „V-a plăcut supa?”. Inima reginei s-a oprit la văzul supliciului. Un sol în armură, călare pe un mustang negru, a fost trimis pe urma artizanului.

Între timp, Jack îşi sărbătorea victoria. „Am reuşit. Chiar i-am făcut-o găinei bătrâne ...”, şi-a spus înainte să izbucnească într-un hohot smintit. Norii au acoperit puţina lumină de care se bucura pământul venită de la astrul nocturn cunoscut ca şi luna. Căsuţa lui Jack devenea din ce în ce mai obscură. După ce a desăvârşit sticla de vin pe care o şterpelise din traista unui trecător, a decis că e timpul pentru bătrânul Jack să se odihnească.

Un fulger a despicat cerul. În acelaşi timp uşa morii a fost trântită cu putere de, ceea ce părea, un soldat trimis din iad ce agita o secure cu mâna dreaptă. Ameţit de aburii alcoolului, reacţia lui Jack nu a fost cea aşteptată de către călău. A început să râdă ca un lunatic, insultându-şi musafirul. Ultimul lucru pe care avea să-l simtă a fost tăişul rece al securii ce i-a spintecat gâtul.

Însă nimeni nu ştia că, departe, în lumea umbrelor, pe un tron clădit din oasele celor care au căzut sub tirania lui, un înger acoperit de o mantie cenuşie sfâşiată de ghearele timpului acoperindu-i figura, o pereche de aripi negre şi colţuroase, strângând în a sa mână decrepită o coasă, era martor la tot ce se întâmplase. Amuzat fiind de gluma morbidă întinsă de Jack... a decis să-şi regizeze propria capodoperă ... Da, vorbim aici despre însuşi cortina neagră a vieţii ... Moartea.

Soldatul a privit şocat cum trupul de la picioarele sale apucă dovleacul primit în dar de la fosta suverană, se ridică în două picioare şi îl aşeză pe umeri. În acel moment, rănile şi carnea s-au contopit cu scoarţa portocalie. Dovleacul a crăpat în trei părţi, şi-a lepădat puii, iar atunci când şi-a ridicat privirea, prin crăpături izvora focul infernului. Nemaivăzând o asemenea întâmplare, solul neputincios a rămas împietrit, când Jack i-a apucat satârul pătat de sânge şi l-a răsplătit cu aceeaşi monedă.

Moartea se prăpădea de râs, văzând că planul său a dat roade. Jack a părăsit moara în acea noapte şi s-a îndreptat spre căsuţele adormite. A privit pe fereastra uneia şi a văzut o frumoasă nimfă adormită, cu părul blond atârnând leneş deasupra podelei. Jack a intrat în casă pe furiş, până în locul unde frumoasa fată se odihnea. S-a aşezat pe un scaun şi a privit-o. Nu mai avusese parte de o asemenea privelişte. Atunci Jack a reflectat. Nu simţise niciodată dragostea. Nu mai avea acea tentaţie diabolică de a-i zdrobi ţeasta, dar nici de a tăia picioarele patului. Doar privea ... şi cu fiecare secundă se simţea mai atras de misterul emanat de cearşafurile albe care acopereau trupul din faţa sa. Dar atunci şi-a adus aminte de evenimentele petrecute mai devreme. Şi-a simţit capul apăsându-i umerii tot mai greu. Nu mai era om, dar nici foarte departe de a fi în viaţă.

„Cine ar putea să iubească un monstru?”, s-a întrebat în sinea lui. Mâhnit din cale afară, s-a ridicat zgomotos şi a părăsit camera. Fata s-a trezit neştiind cine a fost vizitatorul misterios. În cele din urmă a zărit o siluetă întunecată plimbându-se prin ploaie.

Jack şi-a văzut reflecţia în apă. Pentru un moment a rămas şocat de propriul chip diavolesc. Cum ar mai putea el să facă glume dacă toţi ceilalţi s-ar fi speriat de înfăţişarea sa? În acel moment l-a blestemat pe cel ce a adus răul asupra sa. Jack a părăsit satul în acea noapte, dar nu fără un ultim cadou. Folosindu-se de secure, a sculptat zeci de dovleci care să-i semene şi i-a pus în faţa porţilor oamenilor, neştiind că, în tot acest timp, o fată cu părul bălai îl urmărea de aproape.

Spiritele necurate din lumea de dincolo au rămas înmărmurite aflând veştile despre acel om care a reuşit să sfideze moartea. Au decis să-l prindă şi să-l aducă în faţa Judecătorului. Un demon a fost trimis să-l găsească pe Jack. Ajuns în sat, demonul şi-a pierdut puterea de a mai bate din aripi când a fost întâmpinat de ceea ce părea o armată de dovleci, care îl priveau rânjind foarte insistent. Acesta s-a întors şi a dat de veste că Jack a revendicat lumea muritorilor.

În dimineaţa următoare, sătenii au cerut explicaţii cu privire la neobişnuitele daruri lăsate pe pragurile caselor lor. Răspunsurile au venit din partea aceleiaşi fete. Le-a spus că spiritele rele au încercat să îi ia pe toţi sub stăpânirea lor, dar în acel moment a sosit un străin misterios care a adus cu el talismane împotriva acestora. Bătrânii şi copiii au considerat dovlecii un semn divin, pe când cei maturi au rămas sceptici în privinţa celor întâmplate.

Se spune că de atunci Jack colindă lumea în căutarea iubirii sale, atrăgând mulţi adepţi de partea sa, sculptând dovleci în fiecare loc pe care-l colindă. Veştile au început să circule. Cei nebănuitori considerau dovlecii lucrarea unui înger decăzut. Unii chiar au încercat să-i reproducă munca, de atunci pornind această controversată tradiţie. Dar atunci când Jack nu a găsit ceea ce a căutat, şi-a zdrobit capul de un stejar. Cei rămaşi în viaţă au mâncat fragmentele de dovleac şi au simţit cum o neobişnuită putere le-a corupt trupurile. Ei au dat vina pe oamenii ce nu au fost în stare să vadă bunătatea din spatele faptelor sale, jurând răzbunare tuturor celor care îi vor nesocoti numele celui ce până nu demult a fost „Jack.”

Drept să spun, mă aşteptam la ceva mai mult. Nu a fost cea mai îngrozitoare poveste auzită de mine, dar trebuie să recunosc, a fost plină de inspiraţie. N-am ezitat să-mi expun părerile şi îndoielile cu privire la cele auzite. În acel moment sprâncenele lui Jacques mi-au dat de înţeles că era indignat de cele spuse de mine.

„Îndrăzneşti să conteşti adevărul din spatele lui Jack?”, a venit întrebarea. Răspunsul meu a fost scurt şi tăios. A fost cel mai răspicat „Da!” din viaţa mea. Apoi am încercat să mă adresez direct povestitorului. Neintenţionat i-am rostit greşit numele aşa că l-am întrebat cum ar trebui pronunţat.

„Jack ...”
După scurtul răspuns care mi-a îngheţat sângele în vene, tânărul a scos un cuţit de sub pardesiu. Foştii mei colegi s-au uitat cu subânţeles la mine. Am ieşit fugind desculţ din casă. Am stat închis tot restul weekendului. Lunea următoare Robert şi Calvin nu au mai venit la şcoală. De atunci nu am mai auzit nimic despre ei sau despre Jack. Îmi e frică să-mi închipui ce s-ar fi putut întâmpla după ce am părăsit casa.

Acum când stau să analizez fiecare detaliu, ştiu că poate nu are sens, dar în dovleacul ce stătea în mijlocul nostru nu era nicio lumânare ...