Anuarul concursului de creaţie literară „octavian goga în actualitate” ediţia I

Yiddish

De-ar fi să treci prin mine

Aş închide un ochi şi

M-aş lăsa copleşită de toate fiinţele

Scoţând foarfeca ruginită

Din buzunarul putred

Aş tăia visele tuturor

Şi le-aş păstra pe ale noastre.

Yiddish!

Rătăcim din nou împreună

Pe furiş în fiecare casă

Mâna pe mâna rece

Cu lumânările în urma noastră

Împrăştiind cenuşa în fiecare casă,

Salvând amintiri din trupuri străine

Într-o lume străină de noi

Printre portrete şi forme

Amorfe

Sângeriu, otrava, iubire.

Moare orice gând în mine

Decojesc mărul atentă

La sânge

La cuţit

Reciclez fiecare coajă de mâine.

Bodea Diana Nicoleta – clasa a X-a

Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin Octavian Goga” Huedin
Motto:

„Poemul se cuvine să fie ca o stea: e o lume și pare un diamant.”

Iubire
Se zbate în ploi,

Se frânge sub soare,

Curge din cer

Se varsă în mare.

Străpunge-adâncuri

Cu forța-i mai tare,

Infinitu-l desparte în viață și-n moarte.

Ea naște văpaia vieții,

Și-alungă din tine ceața tristeții.

Magnetizează în ea totul,

Îmbină, azi, chiar apa şi focul.

Mă-mpletește pe mine cu tine,

Trăgând aer în piept,

Respirând, filtrând iubire.

Plecăciune
Ce mai aștepți să-ți pleci bărbia,

Asupra brațului de fier,

Cu care-aș vrea să te cuprind de-al tău mijloc,

Și să sper,

Că tu vei vrea în lună plină,

Să mă alini cu piela-ți fină;

Să te cobori sfâșietor,

Să mă salvezi de la omor.

S-alungi din mine acel dor,

Cu-al tău sărut,

Scăldat în amor.

De-ai fi tu umbra mea, și pas cu pas,

S-atingi iubirea cu-al tău glas,

Ai subția răvășitor,

Tristețea sufletului unui muritor.

Cu pași mărunți să vii spre mine,

Oglinda reflectându-se în tine,

Iar eu în tine,

În iubirea ta.

Vara
E lanu’ iară plin cu maci,

Cu maci pătați de soare,

E soarele-n înaltul cer

Arzând spre noi mai tare.

Și spicele de grâu stăpung

Căldura dogoritoare

Ce a cuprins întreg hotar,

Uscând totul în cale.

Țăranii bat cărări aprinse

În zile calde de cuptor,

Pe-un deal mai vezi vreo potârniche,

Cântând de ploaie mai cu dor.

Pe prispa casei se adună,

Feciori şi tinere femei

Sătui de-atâta muncă şi de trudă

Răzbind prin toate, vrei, nu vrei.

Umbre
Aceleași pleoape umede şi calde,

Găsesc ´naintea-mi ceas de ceas,

Pe-alei doar umbre tremutate,

De-atâta vânt, de-atâta praf.

Mireasma serilor de rai,

În părul tău o simt şi-acum

Păcat că nu mai ești, ci doar erai

O umbră-n margine de drum.

Și zilele în albă floare,

Pălit-au azi din voia ta

Trecându-ți umbra muritoare

Și-uscând candoarea-n urma ta.

Ai stins lumina-n întuneric

Și soarele-n înaltul cer,

Rămâi tu azi pe veci prielnic

Banală umbră-n sufletul meu.

Lucruri simple
Pălit-au zorii dimineții

Străpunși de ostenirea vieții.

Prin vuiete de mierlă neagră

Ne-acompaniază o chitara.

Își cântă trilul cu sfială

Să nu trezeasc-o căprioară.

Pe drum doar babe preumblate,

Bârfesc pe pruncu’ lu’ Costache.

În vârf de deal o rândunică,

O duce-n spate pe-o furnică,

Iar greierele din pârâu

Culege câte-un bob de grâu.

Vioara lui moș Petrică,

Acompaniază o gagică;

Ce-și cântă doina mai cu foc,

Plângând pe fostul ei consort.

Și iaca noaptea s-a lăsat,

Și-am isprăvit și v-am pupat!

Gimnaziu – Proză
Durcău Oana – clasa a VII-a

Liceul Tehnologic „Vlădeasa” Huedin
Motto:

„Uneori trebuie să învăţăm din greşelile altora ca să nu le repetăm şi noi, iar dacă le facem trebuie să avem grijă să nu le agravăm.”

Jurnal de suflet orfan

Bună! Mă numesc Sofia, dar prietenii îmi spun Sofi. Am 12 ani si trăiesc la un orfelinat. Părinţii m-au abandonat de când eram încă un bebeluş. Nu am apucat să îi cunosc, iar în aceşti 12 ani nu au venit nici măcar o dată să mă vadă.

Nu am avut niciodată o persoană căreia să îi spun «mamă» sau «tată». Orfelinatul e familia mea. Am o mulţime de prieteni aici, toţi cu situaţii asemănătoare. Acum sunt în clasa a IV-a. Îmi place şcoala şi vreau să învăt ca să pot să îmi fac un viitor bun care să compenseze copilăria distrusă. Cel mai mult urăsc serbările. De fiecare dată vin părinţii la ceilalţi colegi de ai mei, îi aplaudă, le fac poze, îi imbraţişează, dar la mine nu vine niciodată nimeni. De 8 martie toţi colegii mei fac cadouri şi felicitări mamelor, iar eu... eu fac felicitări doamnelor îngrijitoare. În curtea orfelinatului este o mică livadă. De obicei mă duc acolo, în spatele celui mai retras pom şi stau ore în şir şi îmi imaginez cum e să ai o familie, o mamă, un tată, o soră, un frate, nişte persoane pentru care să însemn totul şi ei să însemne totul pentru tine. Sunt conştientă că doamnele îngrijitoare mă iubesc, dar eu pentru ele însemn un copil din sutele care le-au călcat pragul.

E frumos aici. Condiții bune. Maria este cea mai bună prietenă a mea. E o fată frumoasă. Chipul îi este învăluit într-o lumină caldă. Are 14 ani doar că e mai mică de înălţime decât mine. Ea mă cunoaste cel mai bine şi ne spunem toate secretele. O iubesc ca pe o soră a mea şi ne rugăm ca, în caz că o să ne adopte cineva, să ne ia pe amândouă. Nu stiu ce m-aş face fără ea. Toată vara am stat împreună, dar uite că a venit din nou toamna şi trebuie să ne întoarcem la şcoală.

Clasa a V-a. Am fost transferată la o altă şcoală. O să îmi ia puţin timp să mă acomodez, dar mă voi descurca. Prima zi de şcoală începe. M-am trezit devreme, m-am aranjat şi am mers puţin în grădină să îi culeg câteva flori doamnei dirigintă. Mă îndrept spre şcoală, dar, din nou, realizez că sunt singură. Toţi copiii sunt alături de mamele lor, care zâmbesc de emoţie. O lacrimă fierbinte îmi alunecă uşor pe obraz. Trebuie să fiu puternică şi să nu eman tristeţe, doar zâmbet. Sunt sigură că într-o zi o să răsară soarele şi pe strada mea. După festivitatea de deschidere mergem în clasă. Noii mei colegi sunt tare drăguţi, chiar sper să ne înţelegem bine. Doamna dirigintă, o femeie tânără cu păr negru scurt şi foarte zâmbitoare, pare o persoană caldă, deschisă, cu o privire plină de duioşie. Am continuat cu o oră de dirigenţie în care ne-am prezentat fiecare, deoarece majoritatea nu ne cunoşteam. A venit rândul meu. Mă duc în faţă şi încep să rostesc încet şi timid câteva cuvinte.

„Bună... eu sunt Sofia … am 12 ani şi locuiesc... oare să spun că stau la orfelinat? sau mai bine nu … probabil o să îşi bată joc de mine ... locuiesc aici în oraş.”

- Mai spune-ne ceva despre tine, a zis doamna dirigintă. Ce îţi place să faci? Ai animale de companie? Ai fraţi sau surori?

- Îmi place să cânt ... cântece simple, compuse de mine pe moment. Iubesc câinii, dar nu am un căţel pentru că doamnei, adică mamei mele, nu îi plac. Fraţi sau surori? Am o grămadă de fraţi şi de surori.

- Poţi merge la loc. Uite, aici lângă Denisa.

Denisa e o fată foarte frumoasă, ba chiar cea mai frumoasă de pe aici. Pare a fi prietenoasă, aşa că îi întind o mână şi zic:

Eu sunt Sofia! Se pare că vom fi colege de bancă anul acesta.

- Denisa, îmi pare bine de cunoştinţă. Nu cunosc pe nimeni de pe aici sau de prin oraş. M-am mutat recent. Parcă ziceai că locuieşti aici ... dacă te rog şi te lasă părinţii tăi, nu îmi prezinţi puţin oraşul?

- Cu cea mai mare plăcere! Mă lasă, cu siguranţă.

După ce am plecat de la şcoală am început să ne plimbăm prin oraş. Denisa e foarte de treabă şi mă bucur că am făcut cunoştinţă. Am povestit despre animale, şcoală, am aflat că şi ei îi place să cânte şi ne-am plănuit să ne facem pe viitor o trupă.

- E destul de târziu şi ar cam trebui să merg acasă pentru că mă aşteaptă mama. Îţi mulţumesc că ai venit cu mine. Ne vedem mâine la şcoală.

Mă îndrept singură spre casă sau mai bine zis spre orfelinat. Abia aştept să o văd pe Maria şi să o întreb cum a fost prima ei zi de şcoală. Când am intrat pe uşă am dat nas în nas cu ea. Avea ochii plini de lacrimi şi a trecut pe lângă mine fără să zică un cuvânt. Am mers în camera mea speriată şi am observat că lucrurile ei nu mai sunt aici. Am dedus că a plecat definitv. Şi-a găsit o familie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am dus în locul meu secret şi am început să plâng. Sunt din nou singură. Singură pe lume. Cui am să îi spun eu de acum înainte of-urile mele? Cui? Şi nici măcar nu am apucat să îmi iau rămas bun, să o îmbrăţişez înainte de plecare. Am mers tristă spre camera mea.

Dimineaţa următoare mă ridic din pat şi mă duc spre patul Mariei să o trezesc, dar abia acum realizez că ea nu mai e aici şi nici nu o să mai fie vreodată. Mă pregătesc de şcoală. Nimeni nu ştie de cazul meu, dar am hotărât să îi spun Denisei. În ea pot avea încredere.

- Nu ştiu cum să încep. Eu nu am părinţi. Trăiesc la orfelinat. Cea mai bună prietenă a mea a fost adoptată şi acum mă simt iar singură pe lume. Nu vreau să ştie colegii lucrurile acestea pentru că o să îşi bată joc, cu siguranţă.

- Stai liniştită! În mine poţi avea încredere.

- Mulţumesc! Chiar nu ştiu ce m-aş face fără tine.

Aceşti 4 ani de gimnaziu au trecut rapid. Denisa nu a putut să o înlocuiască pe Maria, dar amândouă au reprezentat şi reprezintă persoane importante pentru mine. Am terminat clasa a VIII-a. Nici nu ştiu cum a trecut timpul aşa repede. Îmi este foarte dor de Maria.

În vara aceasta am stat cu Denisa. Am fost la bunicii ei, unde mi-a plăcut foarte mult. Sunt nişte oameni minunaţi. Acum că am mai crescut nu mai simt aşa tare durerea cauzată de părinţii mei.

Clasa a IX-a. Colegi noi din nou, alte persoane cărora trebuie să le ascund adevărata mea identitate. Norocul meu e că sunt în continuare colegă cu Denisa. M-am schimbat mult în ultima vreme. Nu mai sunt copilul liniştit care stă şi citeşte zile întregi, sunt diferită. Mi-am schimbat anturajul. Probabil nu rezolv nimic cu asta, dar măcar îmi uit problemele, suferinţa, viaţa.

Abia aştept să am 18 ani şi să mă mut într-un apartament doar al meu şi să scap din orfelinat. Pe la şcoală nu am mai mers de câteva săptămâni deoarece m-am angajat la un bar pentru a câştiga un ban în plus. Cu toate că în copilărie aveam alte dorinţe pentru viitor, acestea s-au schimbat, eu m-am schimbat, lumea m-a schimbat.

Aici l-am cunoscut pe Alex. Un băiat super de treabă cu care mă înţeleg foarte bine. I-am povestit situaţia mea şi m-a înţeles. De fiecare dată mă conducea seara la orfelinat să nu cumva să mi se întâmple ceva. Are foarte multă grijă de mine. Şi, de obicei, cel mai bun prieten se transformă în cel mai grijuliu iubit şi probabil aşa va fi şi în cazul meu.

Eu şi Denisa ne-am cam îndepărtat în ultima vreme. În pauze merg cu câţiva prieteni la ţigară. De când am început să îmi trăiesc viaţa, să zic aşa, sau, de fapt, să mi-o scurtez, am realizat că nu prea mai avem subiecte comune. Asta este, viaţa merge mai departe.

Într-o seară, sâmbătă seară, după o ceartă destul de urâtă cu Denisa am mers în bar. Nu îmi mai amintesc bine ce am făcut, dar ştiu că am băut exagerat de mult. Mi-e teamă să nu fi făcut ceva ce o să o regret, dar, din câte am înţeles, nu e exclus. Oricum nu îmi pasă!

După câteva săptămâni în care am avut cele mai proaste stări posibile am aflat că nu am scăpat de ce mi-a fost frică. Sunt însărcinată ...

L-am sunat pe Alex. Doar cu el puteam vorbi în acest moment. Când i-am povestit ce am făcut nu a dorit să mai audă de mine. Nu am cu cine vorbi, dar am fost obişnuită să mă descurc singură. Mama nu mi-a fost niciodată alături şi nici acum nu îmi va fi. Am hotărât să avortez. Ştiu prin ce am trecut eu şi nu vreau ca încă un suflet să trăiască aşa.

De dimineaţă m-am îndreptat spre spital. Asta trebuie să fac şi asta o să fac, dar tremur, nu ştiu de ce. Sunt, totuşi, nehotărâtă, dar nu mai pot da înapoi.

Ies pe poarta spitalului mai speriată decât am venit. Sper să fi făcut alegerea corectă.

„Mami, te-aş fi iubit! ...”

Uneori trebuie să învăţam din greşelile altora ca să nu le repetăm, iar, dacă le facem, trebuie să avem grijă să nu le agravăm.

Ghilea Georgiana Maria – clasa a VII-a

Liceul Tehnologic „Vlădeasa” Huedin
Motto:

“Oamenii sau animalele nu sunt rele, ci devin din cauza lumii “

Păsările de smarald
Soarele amiezii își revarsă razele fierbinți peste camera mea. Stau nemișcată și-l privesc, gândindu-mă la anumite lucruri. Toate basmele pe care am reușit să le citesc până în prezent prezintă, marea majoritate, un rege și o regină care au un copil sau trei. Îți poți imagina cu ușurință sfârșitul fericit al acestor basme, care, cu siguranţă, se termină cu o nuntă sau mai multe. Însă, fiecare are propriile sale întâmplări și totodată propriile sale personaje. Aici doream să ajung: la personaje. Acestea pot fi bune sau rele. Cele mai întâlnite personaje rele sunt, de obicei, zmeii. Toate poveștile prezintă zmeii ca fiind niște pesonaje urâte, pline de ură care nu fac decât rău și distrug tot în cale, și care sunt pe cale de dispariție din cauza prinților. Dar nu toți zmeii sunt așa. La asta mă gândeam când priveam soarele, la o poveste care să înfățișeze viața zmeilor. Și am găsit-o. Ea începe așa :

A fost odată un păstor care avea o turmă mare de oi. El hoinărea în fiecare zi împreună cu turma sa pe o câmpie din apropierea palatului unui împărat care locuia singur. În afară de păstor și împărat nimeni nu mergea prin acele părți. Într-una din zile, o pasăre mare cu aripi uriașe și pene de culoarea smaraldului plana deasupra turmei de oi împreună cu familia ei. Cei patru zburau în cerc și, deodată, s-au coborât ca o săgeată în jos, atacând oile. Părinții puilor de pasăre au mâncat fiecare câte șapte oi, iar cei doi pui câte trei. Păstorul, supărat, a blestemat păsările de „smarald”, iar acestora le-au apărut pe loc atâtea capuri câte oi mâncaseră: păsărilor mari - șapte capete, iar celor mici - trei capete. Dar blestemul nu a avut loc numai asupra celor patru păsări, ci asupra tuturor păsărilor care aparțineau acelei specii. Păstorul a plecat din acel ținut și nu s-a mai auzit de el, iar împăratul a murit de bătrânețe și singurătate. Palatul rămăsese pustiu și rece și își aștepta cu nerăbdare stăpânii. De-a lungul lunilor păsările de smarald au primit denumirea de zmei. La vederea lor oamenii se înspăimântau și țipau „Zmeii! Zmeii! Fugiți! Zmeii au prins viață!“ Văzând haosul din jurul lor păsările nu doreau decât să se ascundă într-un loc liniștit, dar, mai ales, fără oameni. Zmeii au dat peste palatul bătrân al regelui și l-au considerat locul perfect. Lângă palat se afla o pădure unde se ascundeau viețuitoarele mai mici. Zmeii au început să cutreiere pădurea pentru a găsi hrană. Ei au observat, în depărtare, o umbră înaltă însoțită de un sunet asurzitor, numai că sunetul venea dintr-o parte, iar umbra se vedea din altă parte. Așa că ceata de zmei s-a împărțit în două grupe. O grupă a luat-o spre dreapta, iar cealaltă spre stânga. Zmeii care urmăreau umbra înaintau cu grijă, înfulecând pe drum câte un animal de mici dimensiuni. Cu cât se apropiau de umbră cu atât le era mai greu să-și dea seama de unde au venit. Curiozitatea de a vedea ce-i așteaptă era atât de mare încât scoteau aburi de culoarea focului pe urechi. În sfârșit au aflat cine sau ce era. Voi ce credeți? Pariez că nu veți ghici. Vă las să vă gândiți. Cei care urmăreau de unde vine sunetul mergeau vitejește printre copaci, călcând tot ce le ieşea în cale.

La scurt timp zmeii au zărit o casă în care se afla o femeie cocoșată, cu un nas strâmb și o privire tristă. Bătrânica a început să le povestească oaspeților necazurile ei. Chiar dacă nu vorbeau, zmeii o ascultau cu atenție:

- Totul a început acum câteva luni când soțul meu a plecat în căutare de ierburi pentru a mă trata. Eram foarte bolnavă atunci și abia puteam să mă ridic din pat. El a pornit de dimineață și mi-a promis că se va întoarce seara. L-am tot așteptat, dar nu s-a mai întors. Am nevoie de ajutorul vostru, dar prima dată vă dau ceva de mâncare după care vă las să vă odihniți, iar apoi vom vedea ce vom face, a spus femeia supărată.

Zmeii au aprobat din cap.

În același timp, zmeii care au pornit pe urmele umbrei au dat nas în nas cu un bărbat.

- Doamne, ce creaturi! Nu mi-aș fi închipuit că există asemenea monștri pe lume. În fine. Eu sunt vrăjitor și aș vrea să vă propun ceva. Dacă sunteți de acord, v-aș putea înzestra pe toți cu puteri extraordinare. Totul depinde de voi. Timp de o săptămână, în fiecare zi, veți fi supuși toți la diverse probe. Dacă reușiți să le treceți, veți fi recompensați pe măsură. Ce ziceți?

Zmeii erau extrem de bucuroși. Noaptea a apărut foarte ușor, dar tot la fel de repede a și dispărut. Dimineața vrăjitorul trezi repede zmeii și le spuse ce au de făcut.

- Azi veți arunca cu pietre de 5 kg cât mai departe posibil. Cel care va arunca cea mai mică distanță va fi eliminat.

Toți au început proba. Fiecare avea trei încercări. După ce toți zmeii au finalizat proba, vrăjitorul a analizat distanțele și a oferit un verdict:

- Nimeni nu va fi eliminat azi. Toți ați fost foarte puternici. Ne vedem mâine.

Zmeilor li s-au facut dor de prietenii lor și așteptau să-i întâlnească repede. A doua zi a venit cu o nouă probă. Aceștia trebuiau să urce un munte destul de înalt fără să se folosească de aripi în maxim 2 ore, iar cine nu va reuși va fi eliminat. După o oră și treizeci de minute, toți zmeii se aflau în vârf. Bucuroși de reușita lor au organizat o masă îmbelșugată. Noaptea era din ce în ce mai frig. Aceștia însă se gândeau în fiecare seară la proba care va urma. Vrăjitorul le-a spus că în cea de-a treia zi vor trebui să gătească.

- Chiar dacă știu că pare ușor, nu cred că este, mai ales când ai, în cazul vostru, 6 sau chiar 14 ochi. Vreau ca ceea ce gătiți să fie comestibil și vreau să știți că veți fi primii care gustați din mâncarea voastră, iar apoi mă voi sacrifica eu. Spor la gătit!

Nespunând că trebuie să gătească separat, zmeii au făcut preparatul în aceeași oală. Fiecare aducând câte un condiment - iarbă, veverițe, gândaci sau chiar pietre - mâncarea avea un gust special.

- Se vede că vă pricepeți. Acum voi gusta. Aoleu! E..... delicioasă. Sunteți buni.

După ce oala cu mâncare s-a terminat, toți au adormit. Dis-de-dimineață zmeii au participat la altă probă. Aceștia trebuiau să aibă grijă de animalele necuvântătoare și să le ofere de mâncare.

Unul dintre zmei era lihnit de foame, iar animalele erau masa extraordinară. Acesta nici nu a mai stat pe gânduri și, dintr-o singură înghițitură, a mâncat un șarpe. La sfârșitul zilei, vrăjitorul a remarcat dispariția animalului și și-a dat seama de cele întâmplate.

- Știam că cineva nu va putea rezista tentației. Nu sunt supărat, dar la următoarea greșeală pleci. P-l-e-c-i! Ai înțeles? și a plecat furios.

Dimineața celei de-a cincea zi era una ploioasă. Picurii de ploaie semănau cu lacrimile unei femei care nu știe nimic de soțul ei. La casa femeii, cealaltă grupă de zmei stătea afară și privea spre cer. Aceștia vorbeau între ei:

- Îmi pare rău pentru sărmana femeie. Oare cum o putem ajuta? Ce părere ai, Gus? îl întreabă un zmeu pe celălat?

- Mie nu-mi stă mintea la asta. Mă întreb ce au descoperit prietenii noștri. Au trecut deja cinci zile. Propun ca, dacă ei nu se întorc în două-trei zile, să plecăm în căutarea lor, a spus Gus, unul dintre zmei.

Toți zmeii au fost de acord. Zmeii care se aflau în direcția opusă erau supuși la a cincea probă. Ei erau nevoiți să prindă cât mai mulți pești. Cei mai mulți i-a prins fratele lui Gus, care a fost cel mai bun și la restul probelor.

- Încă două zile mai trebuie ca să vă indepliniți dorințele. Am decis să nu elimin pe niciunul dintre voi. Chiar dacă sunt vrăjitor, nu știu nici o vrajă care să transforme pe cineva într-un monstu. Mă tot întreb cine v-a făcut asta. Sunt sigur că voi descoperi. Priviți luna a apărut. Haideți la culcare.

Ziua a șasea a început. Proba pe care trebuiau să o îndeplinească era să aducă o stea de pe cer. După ce s-a înserat, zmeii au zburat până lăngă stele. Dorind să ia una, unul dintre zmei s-a ars la mâini. La fel au pățit și ceilalți. Încercând din nou, rezultatul a fost același. Zmeii s-au întors supărați. Când i-a văzut, vrăjitorul i-a întrebat:

- Și stelele? Nu ați reușit, așa-i? Stați liniștiți că nici eu nu am putut vreodată să iau una. Mâine e ziua cea mare.

A șaptea zi a venit. Cerul luminos prevedea ceva bun. Zmeii erau agitați.

- Ați fost foarte buni. Sunteți puternici. Ultima probă e să mă duceți acasă.

Și spunând acestea, vrăjitorul a încălecat pe un zmeu și le-a arătat direcția pe care să mergă. După câteva clipe, vrăjitorul și zmeii au ajuns la casa acestuia. Acesta era așteptat de soția sa și de ceilalţi zmei. Cei doi erau foarte bucuroși că niciunul nu a pățit nimic. Și zmeii erau bucuroși de reîntâlnirea lor, iar acum își așteptau răsplata. După câteva clipe vrăjitorul a zis:

- Îmi pare rău că v-am mințit, dar eu nu sunt vrăjitor și nu am puterea să vă împlinesc dorințele. Vă rog nu-mi faceți rău.

Zmeii s-au supărat și au plecat spre palat. Nu reușeau să înteleagă că au fost păcăliți în cel mai groaznic mod și nu și-au dat seama. Ajunși la palat, au înțeles că nu trebuie să aibă încredere în niciun om, nici să se poarte frumos cu vreunul vreodată.

De atunci, zmeii răpesc prințese și se luptă cu prinți.

Stângă Ioana Ramona – clasa a VII-a

Liceul Tehnologic „Vlădeasa” Huedin
Motto:

„Arta medicinei constă în a-l amuza pe pacient în timp ce natura îl vindecă.”

Nu pleca
Arta medicinei constă în a-l amuza pe pacient în timp ce natura îl vindecă.

Exact același lucru se întâmplă și în cazul Ramonei, una dintre cele mai tinere stagiare a unui spital din Los Angeles.

Ramona este o româncă crescută în America de la vârsta de 3 ani. Pot să spun că povestea ei nu este una oarecare și că ea nu a avut o viață ușoară. De la vârsta de 6 ani ea a fost nevoită să crească fără tată, doar cu mama și fratele său.

Acum ea este o fată foarte frumoasă, înaltă, suplă, inteligentă și foarte plăcută. Este printre puținii oameni cu care ai sta o zi întreagă să povestești despre orice problemă a vieții.

De două săptămâni, în spitalul unde lucrează, a sosit un tânăr, James Augustus, în vârstă de 27 de ani, cu o formă foarte rară de cancer pulmonar. Acesta a ajuns de ugentă la spital după ce a facut un stop cardio-respirator.

La scurt timp, tânăra Ramona a preluat cazul lui și încet, încet s-au împrietenit.

La început James nu voia să vorbească cu nimeni despre boala sa pentru că el se simțea exclus din orice grup de tineri și, pentru că nu era ca toți ceilalți, era, într-un fel, special.

Ca să se poată înțelege cu el, Ramona i-a propus ceva. Acel ceva a constat într-un test de încredere. James trebuia să aibă încredere în Ramona și să fie de acord cu orice îi propunea timp de o zi, după aceea dacă nu îi convine Ramona pleacă și o altă stagiară ajunge să aibă grijă de el.

Acesta a acceptat propunerea și a făcut tot ce i s-a cerut. Spre sfârșitul zilei James i-a spus Ramonei:

- Tu ești așa cu toată lumea sau faci asta doar pentru mine?

- Doar pentru tine? Fac asta pentru că îmi place să văd oamenii peste cațiva ani fericiți și sănătoși alături de familiile lor.

După ce Ramona a terminat, o liniște mare s-a așternut asupra salonului. Timp în care pe chipul lui James se putea citi disperarea care îl făcea să tacă. După câteva momente acesta și-a făcut curaj și i-a spus Ramonei:

- Știi, eu sunt James, James Augustus.

- Știam asta deja. De acum eu voi avea grijă de tine și voi face tot posibilul să-ți revii. Eu sunt Ramona Westrick.

- Ramona? Nu am mai auzit niciodată acest nume, dar mi se pare unul foarte interesant.

- Da, Ramona. Eu nu m-am născut aici, ci în România. Mama mea este româncă și tatăl meu a fost englez. Stau aici de la 3 ani și pot să spun că aceasta este țara mea, nu România.

- A fost? Vrei să spui că părinții tăi sunt despărțiți sau ce?

- Nu, vreau să spun că tatăl meu a decedat, într-un mod chiar foarte brutal care m-a marcat și de aceea nu îmi face plăcere să vorbesc despre asta.

- Să știi că îmi pare foarte rău! Nu am vrut să te supăr amintindu-ți de asta! Îmi pare chiar foarte rău!

- Nu e nici o problemă, sunt obișnuită cu asta! Nu vreau să mai vorbim despre mine acum, spune-mi povestea ta.

- Nu pot să spun că am o poveste foarte interesantă, dar totuși de la 24 de ani am fost diagnosticat cu această boală, primind vestea printr-o scrisoare. La 24 de ani aveam și eu o iubită căreia să-i împărtășesc toate gândurile mele fără să mă judece, dar, după primirea acelei scrisori, totul a fost ruinat. La 25 de ani am avut 3 intervenții chirurgicale, după care mi s-a spus că sunt sănătos și pot să plec acasă. La o lună după ce am primit vestea plecării din spital mi s-a făcut rău din senin și m-am trezit la spital la secția de Terapie Intensiva. Nu știam ce se întâmplase cu mine, dar bănuiam despre ce e vorba. Dupa multe ore petrecute în spital doctorul a venit la mine și mi-a confirmat faptul că boala recidivase și că aveam să încep din nou tratamente de recuperare. Din acea zi eu sunt plimbat dintr-un spital într-altul pentru a-mi găsi un leac.

- Și spui tu că asta nu e o poveste intesantă?! Este una dintre cele mai complicate povești pe care le-am auzit vreodată. Eu voi avea grijă de tine și voi face tot posibilul, după cum am mai spus, să îți revii chiar dacă asta înseamnă mai multe ore petrecute în acest spital.

- Să știi că îmi face o foarte mare plăcere să stau de vorbă cu o persoană atât de minunată, cu care poți să vorbești deschis știind că nu te va judeca. Îți multumesc că faci asta, știu că nu pentru mine, dar îți multumesc!

- Niciodată nu trebuie să mulțumești pentru asemenea lucruri. Fac asta din suflet şi pot să spun că povestea ta m-a impresionat și mă face să doresc și mai mult să ajut la însănătoșirea ta.

La scurt după ce Ramona i-a spus lui James acestea, el nu a mai scos nici un cuvânt în afară de diferite gemete. Aceasta a vrut sa mai povestească cu James, dar și-a dat seama că acesta adormise și că nu avea nici un sens să-i spună ceva. Ea l-a sărutat pe frunte după care a plecat lăsându-și sărutul în urmă.

A doua zi dimineața toată lumea o căuta pe Ramona, disperată, pentru că James nu putea vorbi cu nimeni altcineva și în același timp nimeni nu-i putea administra vreun medicament.

Când, în sfârșit, a apărut Ramona în salonul lui, James s-a liniștit și i-a spus acesteia:

- Credeam că tot ce am povestit cu tine a fost doar un vis minunat!

- De ce să fie doar un vis?

- Pentru că totul era mult prea frumos ca să fie adevarat. Tu erai foarte frumoasă, felul în care îmi vorbeai era foarte cald, salonul era primitor și curat, până și acel aparat care mă ajuta să respir era foarte frumos.

- Oh, mă flatezi! Nimeni nu mi-a mai spus de mult timp că sunt frumoasă sau că felul în care vorbsc este frumos. Îți mulțumesc!

- Și eu îți mulțumesc că exiști și că de acum o să îmi faci fiecare zi mai putin insuportabilă!

James era felul de bărbat care se pricepea la complimente și care știa cum trebuie să vorbească cu o femeie. Pe lângă faptul că era foarte frumos și ochii lui verzi și clari îți furau glasul mai era și asta. Dacă nu-i cunoști povestea poți spune că este perfect și că este bărbatul ideal pe care îl cauți din adolescență, dar după ce afli toate detaliile vieții lui îți mai schimbi puțin opinia inițială.

După o săptămână de când Ramona a apărut în viața lui James acesta a aflat că poate să meargă acasă. Vestea aceasta l-a întristat mai mult pe James decât să-l bucure. Toate acestea pentru că nu va mai avea să o vadă pe Ramona în fiecare dimineață stând lângă patul lui, uitându-se cu blândețe la el până se trezește și în cele din urmă să-i povestească multe lucruri. Cei doi se înțelegeau foarte bine chiar dacă nu se cunoșteau de mult timp. James o considera pe Ramona cea mai importantă persoană și familia lui.

Văzând tristețea care l-a cuprins pe James la vestea primită, Ramona a făcut în așa fel încât să poată să-l vadă pe James ori de câte ori acesta avea nevoie. Aceștia au decis ca James să se mute în același apartament cu Ramona, pentru că oricum stă singură de când mama și fratele ei s-au întors în România definitiv. Această propunere părea să-i bucure pe amândoi, nu doar pe James sau doar pe Ramona.

Ramona și-a luat liber o săptămână de la spital pentru a-l ajuta pe noul său coleg de apartament să se acomodeze cât mai bine cu putința. Fiecare avea camera sa. Baia, bucătăria și livingul fiind comun. Locuind împreună, aceștia au început să se cunoască din ce în ce mai bine. Într-o bună zi au ajuns și la subiectul legat de relațiile lor, moment în care James a aflat că Ramona nu de mult timp își părăsise prietenul în favoarea muncii sale din spital. După aflarea veștii, James nu a vrut să mai știe nimic despre trecutul Ramonei pentru că-l întrista. Îl întrista, deoarece persoana cu care a petrecut cel mai mult și mai frumos timp l-a părăsit din cauza bolii sale. Zilele de concediu ale Ramonei au trecut repede și aceasta a fost nevoită să se întoarcă înapoi la spital.

Dimineața, după ce s-a trezit, James și-a propus să îi pregătească tinerei micul dejun în semn de mulțumire. Zis și făcut! Acesta s-a mobilizat şi a făcut în aşa fel încât totul să fie perfect pe când se trezeşte Ramona. Tânărul i-a lăsat mâncarea lângă pat şi dupa aceea s-a reîntors în camera sa aşteptând ca frumoasa Ramona să apară în camera lui şi să-i mulţumească pentru gestul făcut. În scurt timp Ramona a apărut la el în cameră şi i-a mulţumit. Când aceasta era pe picior de plecare James i-a spus:

- Nu pleca! Mă simt foarte rău şi mă tem să nu mi se întâmple ceva până te întorci tu de la spital!

- Ce este? Te doare ceva? Ţi-e rău? Spune-mi că nu ai mâncat iar căpşuni?!

- Nu ştiu ce am, dar îmi e foarte rău ...

- Sun acum la spital să văd ce pot rezolva şi să îţi pregătească un pat.

- Nu, nu este nevoie să mergem la spital, aș vrea să rămân acasă și să ma odihnesc în timp ce tu îmi povestești tot felul de lucruri amuzante care mă binedispun.

- Lucrurile pe care ți le spun te binedispun? Nu credeam că eu sunt așa de amuzantă și că oamenilor din jurul meu le place asta.

Ramona a sunat la spital și a reușit să-și convingă șeful spunându-i că face asta pentru pacientul care nu de mult timp a ieșit din spital. Cei doi și-au petrecut toată ziua împreună, bucurându-se ca niște copii mici de lucrurile mărunte ce le aduceau zambetul pe buze.

Înainte de culcare, tinerii au vrut să se uite la un film, dar nu știau ce gen de film. În sinea ei, Ramona dorea să se uite la un film de dragoste, dar ea nu vroia să-i spună asta lui James pentru că știa că el nu e de aceeași părere. Într-un final Ramona i-a spus lui James ce gândea și spre surprinderea ei acesta a fost de acord și chiar foarte entuziasmat.

Cum lor le era puțin dor de vremea adolescenței s-au uitat la «PROM», filmul de dragoste preferat al Ramonei. În timpul filmului Ramona a simțit că James nu era în apele lui și l-a întrebat:

- Ce este cu tine? Ești foarte agitat ...

- Nu am nimic, doar ca acest film îmi amintește de vremurile bune și frumoase de care îmi este dor și pentru care aș da orice în momentul de față.

- Îmi pare rău să aud asta, nu voiam ca acest film să te întristeze ... Scuze!

Liniștea s-a așternut asupra încăperii până la sfârșitul filmului cand James a sărutat-o pe Ramona, iar după aceea a mers la culcare fără să spună nimic. Şocată, Ramona a încercat să spună ceva, dar nu a fost în stare.

Ziua următoare, Ramona s-a trezit, s-a îmbrăcat, a verificat dacă James este bine și în cele din urmă a mers la spital. Toată ziua Ramona a avut foarte multă treabă, pentru că în apropierea spitalului avusese loc un accident soldat cu 13 victime. Când apele păreau liniștite, la spital a apărut, de urgență, James care părea mai bolnav ca de obicei. Pulsul său era slab, fața lui era albă, iar vocea lui abia că se auzea. Tot spitalul era foarte agitat din cauza lui James, dar Ramona era cea mai agitată persoană de acolo.

După câteva ore James s-a trezit. În tot acest timp Ramona a stat lângă el și l-a supravegheat necontenit. Acesta i-a spus tinerei:

- Ce mi s-a întamplat?

- Nici eu nu știu chiar așa de bine ce ți s-a întamplat, pentru că nimeni nu a vrut să îmi spună nimic.

- Știi, ieri când nu te-am lăsat să vii la spital mă simţeam foarte rău, dar nu voiam să știi asta. Voiam să-mi petrec ziua cu tine fără să mă gândesc la ce va urma.

- Trebuia să îmi spui asta! Ştiai că eu aș fi rămas lângă tine indiferent de locul în care mă aflam.

- Îmi pare rău ... te rog să nu pleci!

Acestea au fost ultimele cuvinte a lui James înainte ca inima lui să cedeze și ca ochii lui de un verde inexplicabil să înceteze din clipit.