Sófalvi András:
Istoria critică a exploatării sării în Ţinutul Ocnelor (Sóvidék)
de la începuturi până la 1562
Prezentul studiu se vrea un rezumat al istoriei microregiunii Sóvidék (Ţinutul Ocnelor), respectiv al exploatării sării în această zonă, până în 1562. Investigaţia s-a făcut pe baza izvoarelor istorice, lingvistice şi arheologice. O pondere aparte au observaţiile făcute pe teren, privind poziţia geografică şi strategică a teritoriului cercetat. Condiţiile geografice - din anumite considerente neprielnice - au lăsat o amprentă puternică asupra evoluţiei economico sociale. Poziţia periferică a ţinutului, circulaţia anevoioasă, relaţiile politice au influenţat şi ele evoluţia locală
Existenţa vestigiilor culturii Witenberg, din epoca bronzului, se leagă de exploatarea sării, respectiv de aprovizionarea cu sare a ariei de răspândire a acestei culturi în Sud-Estul Transilvaniei. Situarea Ţinutului Ocnelor la Est de limesul provinciei romane, respectiv faptul că nu dispunem de vestigii autentice din epoca romană, contravin unor presupuneri mai vechi, potrivit cărora la Praid şi la Sovata s-ar fi exploatat sare în epoca romană.
Izvoarele istorice, lingvistice şi arheologice nu probează exploatarea sării în această regiune nici în perioda timpurie a regatului Arpadienilor. Prin aşezarea secuilor pe acest teritoriu în secolul al XIII-lea, acest ţinut rămâne în afara sistemului exploatărilor de sare aflate sub monopol regal. Până la 1562 secuii şi-au asigurat - în mod gratuit - necesităţile de sare din resursele existente în Valea Homoroadelor. Din secolul al XV-lea însă secuii încep să facă negoţ cu sarea de care dispun, şi în scaunele săseşti vecine. Nu avem date privind intensitatea acestui comerţ, respectiv despre cantităţile de sare comercializate, şi trebuie să ne abţinem de supraestimarea fenomenului. Deocamdată nu ştim nici dacă această ocupaţie ţinea de o anume pătură ori categorie socială a secuimii, dar pare mai verosimil faptul că ea s-a exercitat de către întreaga masă liberă a secuilor. Zăcămintele de sare şi exploatarea lor nu au influenţat într-o măsură considerabilă evoluţia economico socială a satelor din zonă.
Veress Emőd:
Constituţia română din 1948
În acest studiu autorul abordează problemele dictaturii proletariatului, în perioada când era în vigoare Constituţia din 1948. Autorul analizează statutul constituţional şi legal al instituţiilor statului, poziţia Partidului Muncitoresc Român ca deţinător al puterii absolute, sistemul drepturilor fundamentale şi drepturile minorităţilor. Concluzia: în România a existat o ordine dictatorială, asistată de URSS.
Veres Péter:
Picturile lui Veress Mátyás din îmrejurimile Odorheiului Secuiesc
Veress Mátyás era unul dintre cei mai apreciaţi pictori din epoca sa. Nu cunoaştem cu precizie anul naşterii, dar după unele documente de epocă, pare să se fi născut în anul 1739 şi moare la 2 decembrie 1809, la Cluj.
Prezenta lucrare trece în revistă diferitele perioade din viaţa pictorului şi lucrările cunoscute pînă în prezent.
Lucrările sale sunt răspîndite aproape pe tot teritoriul Transilvaniei, aproape toate picturile au teme religioase.
Între anii 1780-1781, împreună cu soţia sa, Perger Krisztina a pictat şi a aurit altarul din biserica franciscană a oraşului Odorheiu Secuiesc. Din păcate acest altar azi nu mai există. În 1796 - după cum este remarcat şi de Domus Historia locală - execută pictura altarului din biserica romano-catolică din Bisericani. Altarul a fost refăcut în totalitate în anul 1943 de sculptorul Leiber Dénes, iar pictura altarului a fost restaurată tot în acel an, de către Pintér László, restaurator din Budapesta.
Pictura o prezintă pe Sfânta Fecioară înconjurată de cei douăsprezece apostoli în pragul rusaliilor.
Această pictură este una din puţinele picturi rămase într-o stare destul de bună a pictorului Clujean, graţie restauratorului Pintér László.
Vofkori György:
Scurtă istorie a spitalului din Odorheiu Secuiesc
Lucrarea trece în revistă istoria sistemului sanitar din Odorhei de la începuturi până la cel de al doilea război mondial. Instituţiile cele mai vechi înfiinţate cu scopul vindecării au fost azilurile de bătrâni. În secolul al XVIII-lea ravagiile ciumei au determinat majoritatea oraşelor să înfiinţeze asemenea aziluri. În 1703 s-a realizat şi la Odorhei primul azil cu caracter caritativ pentru cei săraci. Izvoarele amintesc din 1717-1719 lăcaşuri, care să diminueze efectele epidemiilor, lăcaşuri unde deja s-au efectuat şi tratamente rudimentare. Primii întreprinzători de acest gen au fost chirurgii, fizicienii şi bărbierii, care cu cunoştinţele lor sărace totuşi au contribuit la dezvoltarea sistemului sanitar din localitate.
Înfiinţarea primului “spital” din Odorheiu Secuiesc datează din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, al cărui activitate abia a depăşit nivelul celor mai simple procese sanitare. Voinţa de a realiza un spital, care să corespundă noilor cerinţe moderne, a apărut în 1878, dar pentru ridicarea lui locuitorii oraşului a trebuit să aştepte încă un deceniu. Construcţia s-a început în 1885, iar predarea instituţiei, compusă din două clădiri, s-a efectuat în 1887.
Sub îndrumarea noului director, medicul Imreh Domokos, din 1899 spitalul a cunoscut o nouă epocă de dezvoltare, prin care şi-a cucerit un rang binemeritat atât în oraş cât şi în comitat. Noul director a introdus intervenţiile chirurgicale, a asigurat aparatul de sterilizare, a realizat sistemul de aprovizionare cu apă prin conductă a oraşului şi a amenajat incinta spitalului. În perioada interbelică acest spital a rămas baza sistemului sanitar din localitate. O nouă fază de dezvoltare a spitalului era cea a înfiinţării de către asigurarea socială a cabinetelor medicale, iar cea de a treia realizarea cabinetelor medicale private. În final lucrarea prezintă eforturile de redresare de după celi de al doilea război mondial.
Summary
Dostları ilə paylaş: |
