Arheologie
Yüklə 0,68 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 4.1.5. Obeliscul
- 4.1.6. Sfinxul
4.1.4. Teologia piramidelor :Cea mai veche piramidă este piramida lui Zoser (aprox. 2700 î.Hr.) Constructorul acestei piramide, cu tot ansamblu respectiv de temple, incinta sacră şi alte morminte, a fost Imhotep, marele arhitect-preot. Acest preot-arhitect a avut de asemenea faima de a fi scriitor şi medic, iar mai târziu a fost zeificat şi a avut corespondent în lumea greacă pe Asclepios. Piramida ridicată de el avea 6 trepte neegale, şi o înălţime de aprox. 65 m ». Până atunci nu a existat nici un precedent pentru acest extraordinar model, nici o sugestie despre cum ar trebui să arate, răspunsul poate fi căutat în lumea religiei şi în experienţele care ne conduc dincolo de istorie. S-a considerat că această lucrare reprezintă o manifestare a religiei şi a inspiraţiei. « Piramida spirituală » poate fi găsită în teologia şi cosmogonia egipteană, în acea ştiinţă despre lumea care exista înainte şi după ţara Nilului. Tainele acestei piramide în trepte se oglindesc în tumulii primordiali care au ieşit din haos, sursa acelui mare ou-lotus, care prin deschiderea sa a dat naştere soarelui. Aceasta oferă o puternică paralelă piramidei razelor de lumină, marele drum care se încheie în infinit şi care transportă pe cei aleşi către adevărata Nirvana Egipteană, la care se ajunge prin trecerea podului care uneşte cerul cu pământul. Mereu , mereu, această piramidă cu mâinile infinite coboară din soare spre binele oamenilor, mâini care se răspândesc peste tot pentru a îmbrăţişa omenirea într-un întreg şi a o readuce înapoi în cer, apare în arta lui Akhenaten, faraonul-profet al unei religii revelate. Călătoresc pe raze ca pe o scară a luminii pentru a mă înălţa în prezenţa lui Ra. ...cerul a solidificat razele soarelui astfel ca eu să mă pot ridica până în faţa ochilor lui Ra... ei au construit o scară care conduce spre cer, prin care eu pot atinge cerul » 38 Tema aceasta a fost preluată de greci, care, prin Platon a dezvoltat-o în teoria Atlantidei, acel continent dispărut misterios. Grecii susţin că informaţiile despre Atlantida vin de la egipteni, care le-au transmis lui Solon, în jurul anului 600 î.Hr., de către preoţii din Sais, care au descris Atlantida ca o împărăţie ideală, întemeiată în urmă cu 9.000 de ani de către Poseidon , regele mării. Această Atlantida s-a scufundat în marea din care s-a ridicat. Tot Platon a spus că, « aceşti preoţi egipteni, păstrătorii memoriei Atlantidei, au avut în mijlocul lor pe Imhotep, marele preot care a iniţiat înalţarea la cer prin prima mare piramidă în trepte, fiind astfel ilustrul lor strămos. » 39 Aceiaşi temă a fost preluată şi de romani, ei oferind marelui preot al Romei titlul de “Pontifex Maximus” -marele constructor de poduri. Astfel ideea genială a construcţiei piramidelor porneşte de la motive religioase, arhitectul devine preot-zeu, iar urmaşii săi deţin secretul acestei reîntoarceri în Rai. De aici şi până la religiile misterelor este numai un pas! Episcopul de Roma preia acest titlu « Pontifex Maximus », el fiind singurul care deţine cheile cerului şi care mijloceşte mântuirea oamenilor. Tema piramidelor nu este însă în totul nouă. Ea este o continuare a uriaşelor temple-zigurat, cu 2-3 sau până la şapte trepte, ridicate de sumerieni în Mesopotamia. Aceştia avea în vârful ziguratului templu dedicat zeului oraşului, protectorul şi conducătorul de fapt al cetăţii. Tema « sfidarea lui Dumnezeu », tratată anterior îşi găseşte o nouă motivaţie. Oamenii au inventat construcţii, teorii şi funcţii sacerdotare prin care căutau drumul mântuirii singuri, fără nevoia unui Mantuitor, doreau întoarcerea în Eden prin ei înşişi şi nu prin pocăinţă. Omul care aduce această noutate devine, zeu, părinte, papă! 4.1.5. Obeliscul :Aceaiaşi temă a « razei de soare », sau « drumul spre Rai » este exemplificată şi în obeliscuri, acele bucăţi înalte de bazalt roşu, care străjuiesc şi împodobesc templele egiptene. Au existat peste 110 obeliscuri în Egipt, dar în prezent dacă mai sunt vreo 10-12. « Obeliscurile recheamă stânca cea veche a Heliopolisului, cunoscută ca -bnbn- , ethnologic numită - cea radiantă - , care, fără îndoială simbolizează raza razelor de soare. » 40 Lumea occidentală a fost fascinată de această arhitectură-filosofie şi cele mai vestite pieţe, centre culturale sunt împodobite cu aceste obeliscuri. În piaţa Sfântul Petru din Vatican este un astfel de obelisc, care domină mulţimea de închinatori, nu numai cu înălţimea sa, ci şi cu filosofia şi religia sa! În Place de la Concorde din Paris se înalţă un alt obelisc adus de la Luxor, desperechind monumentul din faţa templului Luxor.
Sfinxul este un alt element important din arhitectura şi religia faraonilor. Este un animal mitologic: trup de leu, cap de om, care are datoria să păzească pe faraon, templele şi drumul spre ele. Astfel de sfinxi îi găsim pretutindeni le-a lungul căilor de acces spre temple. Drumul procesiunilor care pleacă de la templu zeului Amon din Karnak spre templul consoartei sale din Luxor, acest drum este străjuit de sute de astfel de statui-sfinx, care pentru noi astăzi sunt o frumoasă imagine artistică, dar pentru ei avea rolul de a proteja calea sfântă de procesiune. Cel mai renumit sfinx este în complexul piramidei lui Cheops. Este cioplit în piatra muntelui de acolo, are 73 m. lungime şi 21 m. înălţime. Herodot spune multe legende despre el şi legaturile subterane cu piramida şi sarcofagul faraonului, dar nimic din acestea nu s-a adeverit. Sfinxul a fost de multe ori acoperit cu nisipul deşertului, şi curăţat. Cea mai renumită lucrare de curăţare şi restaurare a fost în timpul faraonului Tutmose al IV-lea (1412-1403 in.Hr.). El a ridicat o stela în faţa sfinxului cu următoarea inscriptie: « În timp ce mă odihneam la umbra acestui colos, Horus al orizontului mi-a apărut în vis, insistând de mine să îndepartez nisipul din jurul sfinxului, şi anunţându-mi că voi deveni rege. »41 Tutmoses al IV-lea fiind în perioada Exodului, se pune întrebarea: De ce a inventat povestea visului şi a anunţului zeului că va deveni rege? Reiese că în mod normal el nu era prinţul moştenitor! Ce s-a întâmplat cu prinţul moştenitor? Toată această poveste poate fi o dovadă a morţii întâilor născuţi din Egipt în plaga a X-a! 3.2.1. Cronologie Respectul pentru înaintaşi : Este un fel de conservatorism fără paralel în istorie. « Nici un alt popor nu a arătat vreodată o mai mare reverenţă pentru ceea ce numeşte : « timpul strămoşilor », « timpul zeilor » sau « prima ocazie »42 după cum a demonstrat-o egiptenii. Fiecare faraon a fost imortalizat pe zidurile templelor ca un cuceritor, aducându-i-se respect şi închinare. Din acest motiv egiptenii au cea mai bună cronologie, după care s-a realizat cronologiile popoarelor din Orientul Mijlociu. Sunt câteva documente care ne-au oferit aceste liste : a) Cronica lui Maneton, acesta a fost un preot egiptean din timpul lui Alexandru cel Mare, care a scris istoria Egiptului în limba greacă şi a alcătuit o listă cu toţi faraonii, pe care i-a grupat în XXXI dinasti, care începe cu Mene şi se termină cu Alexandru cel Mare. b) Canonul regilor din Turin este un papirus care se păstrează în Turin, este un document incomplet, care cuprinde între 80 – 90 de faraoni care au domnit în ţară. A fost studiat şi tradus de către Champolion şi corectează unele greşeli ale lui Maneton. c) Tabloul de la Abidos este o inscripţie monumentală de pe templu din Abidos. Scena îl reprezintă pe faraonul Seti I. (1309-1291) însoţit de prinţul moştenitor, Ramses II, care se prezintă într-un act de omagiu şi reverenţă faţă de cei 76 de înaintaşi prezentaţi pe zid, nu printr-un basorelief, ci prin numele lor înscrise într-un cartuş, de asemenea primul faraon este Mene. d) Tabloul de la Sakara ni-l prezintă pe Ramses II aducând omagiu unui grup de 57 de înaintaşi. e) Tabloul de la Karnak îl reprezintă pe Tutmose II care aduce omagiu la 61 de înaintaşi. f) Piatra de la Palermo, este o stelă din piatră neagră, incompletă, dar care conţine o extraordinar de exactă înregistrare a fiecărui faraon cu nivelul de inundaţie a Nilului din anii respectivi.
S-au identificat în această perioadă un număr de 260 de aşezări de diferite dimensiuni. Aşezările erau mici ca suprafaţa, doar 20 de localităţi depăşeau suprafaţa de 5 ha, iar peste 160 aveau mai puţin de un ha ca suprafaţă. Cele mai mari localităţi erau Beth-Yerah, aproximativ 16 ha, Yarmuth - 12 ha, Ai şi Arad - 8 ha. Întreaga populaţie urbană este estimată la 150.000, cu o densitate de aproximativ 350 per./ha în interiorul cetăţii. Studiile despre mediu efectuate în straturile arheologice au indicat că în această perioada ploile erau mai mari decât în prezent, pânza de apa freatică era mai la suprafaţa şi condiţiile de agricultură erau mult mai bune, oferind posibilitatea pentru un surplus economic.43 a) Silozul de grâu de la Beth Yerah. Localitatea aceasta a existat doar în perioada bronzului timpuriu, dispărând cu desăvârşire mai târziu. A fost aşezată în partea de sud a Lacului Galileii, chiar la ieşirea Iordanului din lac. Ceramica găsită aici a dovedit un foarte înalt grad de dezvoltare, este o ceramică neagră glazurată, specifică. Cel mai interesant obiect a fost silozul de grâu. O construcţie compactă, de 30 x 40 m, cu 9 construcţii circulare de 8 m în diametru, probabil având forma unor trunchiuri de con, şi cu o incintă sacra în mijloc. S-a găsit o pictură cu o clădire identică în Egipt, care avea rol de soloz, tăgându-se aceeaşi concluzie şi pentru Beith Yerah. Apreciind înalţimea silozului la 7 m, cu un volum de 200-250 m3, ar fi putut cuprinde o cantitate de 1400-1700 t de grâu. Dacă populaţia localităţii poate fi estimată la 4000-5000 locuitori, atunci rezultă ca depozitarea depăsea cu mult nevoia de grâu pentru un an, putând hrănii 9.000-11.000 oameni. Acest siloz presupune existenţa unei autorităţi centrale, responsabilă pentru recoltele şi hrana populaţiei din toată zona. O astfel de structura socială ne conduce la modelul statelor cetăţi sumeriene, unde templul era posesorul unor mari suprafeţe de pământ iar preoţii supravegheau viaţa economică. 44 b) Rezervorul de apă de la Ai. O alta dovadă a centralizării şi a construcţiilor publice civile este rezervorul de apa de la Ai. Este localizat în partea cea mai de jos a cetăţii, în interior, este practic un baraj pentru reţinerea apei de ploaie, care creea un lac artificial de 25 m. lungime, cu o posibilitate de stocare de 1800 mc. Barajul era construit din pietre mari şi căptuşit cu un strat impermeabil de mortar. Inventarea acestui mortar impermeabil a permis canaaniţilor, şi mai târziu israeliţilor să poată supravieţui în zona muntoasă şi secetoasă a munţilor. c) Fortificaţiile : În perioada bronzului timpuriu sunt cele mai măreţe şi formidabile fortificaţii, dovadă a urbanizării şi centralizării administraţiei. . In prima parte s-au ridicat ziduri din pietre simple, cu o grosime de 3-4 m, cu întreruperi, segmentat, aşa încât zidul să nu cadă în întregime în caz de pericol. În partea a doua a perioadei, adică de la 2500 de ani încoace, fortificaţiile cetaţilor au fost mult consolidate şi întărite, ajungând la 7-8 m grosime, cum este la Meghido. Yarmuh ne oferă însă cea mai mare şi inexplicabilă fortificaţie. Cetate este aşezată în zona colinară a Iudeii (Şefelah), la aproximativ 10 km. est de Beth Semeş. S-a ridicat un nou zid în faţa celui existent, şi apoi altul, aşa încât întregul sistem atingea o grosime de 40 m şi înconjura o suprafaţă de aproximativ 12 ha. Este cea mai formidabilă fortificaţie din Palestina din toate timpurile. De asemenea s-au construit turnuri putemice. d) Templele - acum apar primele construcţii religioase, numite megaron de către greci. Cel mai interesant spaţiu sacru este cel de la Meghido. În prima fază a fost un mare altar de piatră, apoi s-a ridicat primul templu, pe urma un ansamblu de trei temple, probabil pentru trei zei uniţi într-o familie. De-a lungul timpului s-a respectat acest loc sacru, aici construindu-se temple peste temple în diferitele straturi arheologice. e) Complexul megalitic de la Rogem Hiri. Se află în Basan, actualul Golan şi este format dintr-un ansamblu de pietre uriaşe ridicate în jurul unui punct central, tumulus cu un diametru de 50 m. Patru cercuri concentrice, care variză ca grosime între 1,5 şi 3,3 m, se ridică în jurul acestui tumul central, ultimul cerc având 155 m în diametru. Totul este format din pietre mari, necioplite, netăiate de vreo unealtă, doar aranjate în această formă. S-au emis mai multe ipoteze despre funcţia şi rolul acestui complex. Prima variata ar fi aceea a unui observator solar, calendar solar. A doua ipoteză ar fi aceea a unui mare complex mortuar. Complexul de la Rogem Hiri a fost fără îndoială un centru ceremonial monumental, ridicat, fie în jurul unui mormânt, fie ca punct de observaţie, cu rol social, unde să se adune populaţia nomadă din zona. Vechimea acestui complex este greu de precizat, dar cea mai sigură datare este din bronzul timpuriu II-III. În această perioadă pretutindeni s-au ridicat construcţii monumentale, fără o explicaţie logică. f) Construcţiile civile: S-au găsit în stratul arheologic al perioadei bronzului timpuriu primele construcţii civile de locuit - case -. Cele mai bine păstrate sunt casele de la Arad (în Neghev în sudul Iudeii). Casa este formată dintr-o singură cameră mare, cu bănci joase de jur împrejurul pereţilor interiori, un fel de laviţă şi cu o piatra mare, rotundă aşezată în mijlocul case, probabil în loc de masă. Casa nu avea ferestre, ci doar o uşa, iar în curte avea o groapă pentru păstrarea proviziilor, un fel de pivniţă. g) Ceramica acestei perioade este în principal executată cu mâna, dar şi pe roată. Interesantă este combinaţia dintre corpul vasului executat cu mâna şi gura vasului executată pe roată. Locul îmbinării celor două părţi este camuflat printr-o bandă ornamentată cu incizii punctiforme. Ceramica de la Beth Yerah este de culoare neagră şi roşu, atât în interior cât şi în exterior. Vasele au de asemenea şi capace. h) Ebla (Tell Mardikh) Este cel mai mare oraş canaanit, circa 60 ha, aflat în zona de confluenţă egipteană cu cea mesopotamiană, este Ebla, în nodul Siriei. Palatul uriaş al regelui din Ebla păstra o arhiva bogată cu peste 25000 de tabliţe cuneiforme. Documentele acestei biblioteci ne ofera multă lumină asupra vieţii patriarhilor. Ebla a fost distrusă prin anul 2275 î.Hr. de către un nepot al regelui Sargon, Naram Sin şi refăcut ulterior. Foloseau o limbă apropiată de ebraică, numită « eblaită », în care s-a găsit cuvintele : ab-ra-mu (abram) şi is-ra-ilu (israel), precum şi Esau, David, Mikaia, precum şi nume de cetăţi canaanite : Haţor, Meghido, Gaza, Urusalima şi foarte interesant, numele celor cinci cetăţi ale câmpiei distruse de foc : Sodoma, Gomora şi Ţoar. Studiul tăbliţelor descoperite aici au dechis un nou capitol, iluminând înregistrarea biblică despre viaţa patriarhilor din primele capitole ale Genezei. 4.4.1. Sfidarea mondială : În mileniul al Ill-lea, mai ales pe la mijlocul lui, pretutindeni în zona Orientului Mijlociu apar construcţii monumentale inexplicabil de mai: ziguratele din Mesopotamia; piramidele din Egipt; fortificaţiile supraexagerate din Palestina, monumentele megalitice din Golan. Astfel de monumente apar şi în alte locuri din lume, precum : Complexul megalitic de Stonehage, complexe similare în Franţa, etc. Arheologii şi-au pus intrebarea: « De ce erau necesare aceste construcţii uriaşe, aceste formidabile sisteme de fortificaţii? Un potenţial duşman pentru Canaan putea fi Egiptul, dar nu există nici o dovadă a vreunei campanii militare egiptene în Palestina în această perioada. Poate ultimul duşman era în mintea conducătorilor perioadei respective.45 Autorul Genezei ne spune următoarele despre locuitorii postdiluvieni: “Nimrod a început să fie puternic pe pământ...El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne în ţara Şinear...(Gen.lO,9.10) “Şi au mai zis: Hai să ne zidim o cetate şi un turn a cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ.” (Gen. 11,4) Autoarea americană E.G.White descrie în următoarele cuvinte dezvoltarea societăţii umane de după potop: « Pentru un timp urmaşii lui Noe au continuat să locuiască în munţi, în jurul locului unde s-a oprit corabia. Aceia care au dorit să-L uite pe Creatorul lor, să dea laoparte retricţiile legii Sale, au manifestat o constantă indiferenţă şi nepăsare faţă de învăţăturile şi sfaturile celor tematori de Dumnezeu. Ei s-au îndreptat spre câmpia Şinear, de pe malurile fluviului Eufrat...Aici s-au hotărât să construiască o cetate şi un turn de o aşa splendoare şi măreţie, încât să devină o minune a lumii...Astfel cetatea lor urma să devină capitala unui imperiu mondial. Turnul lor magnific, care urma să atingă cerul, avea scopul să stea ca un monument al înţelepciunii şi puterii lor şi să perpetueze faima lor dea lungul generaţiilor. ... »46 3.4.2. Constructorii tumului erau dominaţi de următoarele idei:
Perioada construcţiilor monumentale, exagerat de mari, din mileniul al Ill-lea, din perioada bronzului timpuriu, reprezintă un act al rebeliunii omului împotriva lui Dumnezeu. Epoca aceasta am numit-o Epoca Sfidării. Este prima acţiune de amploare, organizată, gândită sistematic şi răspândită peste toată zona. Este piatra de temelie, care a pus bazele sistemului idolatru păgân, a necredinţei, a societăţilor de asuprire, a războiului şi a nedreptăţii. Intervenţia lui Dumnezeu prin încurcarea limbilor şi răspândirea oamenilor pe toată faţa pământului poate fi demonstrată prin aceste construcţii megalitice din mileniul al Ill-lea. Oamenii care au plecat de la Babel (din zona Sumerului), au plecat cu aceleaşi gânduri şi au continuat să realizeze acelaş scop. Au dus cu ei acelaşi mod de gândire reprezentat în formele de religii pe care le-au continuat. De cine se temeau constructorii uriaşelor fortificaţii din Canaan? Pe cine aveau ei în minte ca duşman, de cine încercau să se apere prin acele uriaşe fortificaţii? Adevăratul lor duşman era Dumnezeu! Adevaratul lor obiectiv era să se înalţe spre cer, să descopere secretele guvernării lui Dumnezeu. Este gândul luciferic de a se urca până pe muntele dumnezeilor (Is. 14,12) Acel neam de oameni, care au ajuns la un înalt grad de civilizaţie, au inventat scrisul, roata, civilizaţia urbană, o mulţime de unelte, vase şi podoabe de mare rafinament şi-au găsit sfârşitul în jurul anilor 2300-2200 î.Hr. Toată această civilizatie se (auto) distruge: În Egipt asistăm la o epocă de dezintegrare a regatului faraonilor, epoca numita: prima perioadă intermediară( nu există dovezi de intervenţii din afară); în Canaan civilizaţia urbană se distruge, centrele sunt fie distruse, fie părăsite şi pentru 200-300 de ani populaţia locuieşte la periferia zonelor fertile(fără intervenţii din afară); În Mesopotamia are loc invazia triburilor semitice, care distrug cetăţile sumeriene şi opresc cursul planurilor lor orgolioase! Niciodată în istorie, de acum înainte nu se vor mai construi astfel de lucrări megalitice ca acestea: piramide, zigurate, fortificaţii sau monumente în piatră. 5.0.0. Bronzul Mijlociu - Apogeul civilizaţiei canaanite; Epoca patriarhilor Ultima perioadă din bronzul timpuriu de 250 - 300 de ani a fost caracterizată printr-o totală părăsire a oraşelor, distrugerea acestora şi existenţa unei populaţii seminomade răspândită la marginea zonei civilizate, în zonele semideşertice. Nu se ştie care a fost cauza acestei distrugeri a primei mari civilizaţii urbane. În unele centre mari, precum Meghido există urme slabe de continuitate, dar în colibe şi mici impriovizaţii. Oamenii din această perioadă au construit colibe, împrejmuiri pentru vite, adăposturi săpate în malurile înalte ale torenţilor sau în zonele stâncoase. Ceea ce a rămas mai clar au fost mormintele care sunt de trei tipuri: Morminte puţ, cu camere mortuale laterale la baza gropii; morminte megalitice, tip dolmen, acoperite de tumuli şi un tip specific de tumuli ridicaţi în Neghev. Uneltele erau din cupru şi foarte rar s-au găsit şi unelte de bronz, iar vasele erau lucrate manual din lut. În Egipt perioada s-a numit Prima fază intermediară, şi s-a caracterizat prin anarhie, două regate separate şi regresul oricărei activităţi culturale. În Mesopotamia s-a manifestat prin distrugerea civilizaţiei Ur II, iar în Canaan prin completa părăsire şi abandonare a oraşelor. Nu există nici o explicaţie plauzibilă pentru această stare de dezordine şi de regres. Această perioadă este numită de unii arheologi ca Bronzul Mijlociu faza I., alţi arheologi o cuprind în Bronzul Timpuriu faza IV. În jurul anului 2000 în.Hr. apare o schimbare majoră. În Egipt începe Dinastia XII, care uneşte cele două regate, centralizează puterea şi începe campanii de cucerire în Asia, cuprinzând Canaanul şi Siria. În Canaan încep să reapară oraşele, iar materialul cultural este total diferit faţă de perioada urbană anterioară. Este o mare întrebare, încă nerezolvată, din cine era formată această populaţie, care reconstruieşte o nouă civilizaţie urbană? Este posibil să fie formată din populaţia perioadei anterioare, care se reîntoarce în zonele agricole bune, începe să lucreze pământul şi să reconstruiască cetăţile.Dar este posibil să existe un val de noi veniţi din zona de nord, care aduc cu ei noi metode, o nouă organizare socială şi noi elemente culturale. În această epocă a existat o mare invazie a triburilor amorite în toată zona Semilunii Fertile. Ei au pus capăt civilzaţiei sumeriene Ur III şi probabil, tot ei au ajuns şi în Canaan. Probabil că amestecul dintre noii veniţi şi populaţia locală seminomadă a dat naştere noii civilizaţii a bronzului mijlociu. 5.1.0. Bronzul mijlociu – Apogeul civilizaţiei canaanite: Mileniul al II-lea va cunoaşte în zona Canaanului o lungă perioadă de prosperitate, de continuă creştere şi înflorire, de aproape 500 de ani, de la 2000 la 1550. Această epocă este numită Bronzul Mijlociu II a (2000 – 1750) şi Bronzul Mijlociu II b (1750 – 1550). Este epoca de apogeu a civilizaţiei canaanite, ea are şi suficiente documente istorice, care alături de cele arheologice, oferă un tablou complet. Documente egiptene ne oferă numele a multe localităţi canaanite şi a multor prinţi locali, de asemenea tablouri pictate cu populaţii semite din Canaan; documentele cuneiforme akkadiene ne oferă şi ele numele cetăţilor canaanite, chitanţe cu schimburile comerciale şi alte date. Astfel se poate reda un tablou mult mai complet al timpului. 5.1.1. Textele blestem din Egipt, sec. XX-XIX Primele documente sunt Textele Blestem din Egipt: a) Textele de pe vase (anul 1900 î.Hr.), şi Textele de pe figurine (anul 1800 î.Hr.) ele conţin blesteme pentru cetăţile din teritoriile cucerite de către egipteni, folosite de preoţi în caz de revoltă a acestor cetăţi. Importanţa arheologică constă în faptul că pe ele sunt trecute foarte multe cetăţi din Canaan, fiind o atestare documentare importantă. Localităţile amintite sunt: Sichem, Rehov, Dan, Ierusalim, Lais... În Haţor s-a găsit documente scrise în cuneiforma-akkadiană, printre care o listă cu lexicoane, care scoate în evidenţă existenţa unei şcoli de limba şi scrierea akkadiană, care exista în Haţor. Avem de asemenea primele dovezi despre cunoaşterea scrisului alfabetic în Canaan. Alfabetul este o invenţie a semiţilor din zona Canaanului. Canaanul este un termen generic care desemnează pe toţi locuitorii teritoriului cuprins de la Eufrat şi munţii Taurus, în nord şi până în sud la limita dintre Egipt şi Canaan, adică pustiul Sinai. Numele Canaan este dat de horiţi, care numeau pe locuitorii acestui teritoriu « chinahnu », adică vânzători de purpură, sau cei care aparţin ţării purpurei » (2) Purpura era o culoare roşie sau siclameu, care se obţinea din sucul corpului unei categorii de scoici şi cu care se vopsea lâna. Lâna astfel vopsită şi prelucrată era deosebit de scumpă şi era monopolul acestor negustori - chinahnu, care i-au făcut foarte bogaţi. « Termenul de ~Canaanit- apare pentru prima dată în unul din documentele de la Mari, şi, probabil desemnează o anumită parte din populaţia Levantului. » (3) Canaaniţii au jucat un rol foarte important în istoria civilizaţiei. Ei au constituit podul de legatură dintre marile centre ale lumii antice: Mesopotamia şi Egiptul, prin intermediul lor, şi prin teritoriul lor a avut loc trasfuzia de informaţii, de bunuri şi de material cultural. Prin cucerirea Canaanului de către israelieni şi aramei (Siria), aceştia din urmă devin în mare măsură moştenitorii culturii canaanite. Ultima ramură a canaaniţilor au fost fenicienii, ei reprezentand doar 10% de populaţia canaanită. Restrânşi doar la zona litoralului, ei îşi concentrează forţa în marinărit şi comerţ, devenind cei mai buni marinari şi comercianţi ai timpului, fiind înaintea grecilor cu câteva secole. Căderea Regatului de Mijloc al Egiptului în sec. al XVIII-lea, a oferit Canaanului mână liberă spre o extraordinară dezvoltare, atingând apogeul în bronzul mijlociu II B,C. Astfel ramura amorită a canaaniţilor se dezvoltă sub o puternică influenţă mesopotamiană (temple, religie, limbă...). « Canaaniţii au fost capabili să se dezvolte la un nivel foarte înalt de civilizaţie, cea mai clară dovadă fiind anticul oraş Ugarit, descoperit în 1928. Sculptura canaanită a atins apogeul în sec. al XVI-lea, iar arta prelucrării aurului a atins apogeul în urmatoarele două secole. » (4) Acest fapt istoric, al apogeului civilizaţiei canaanite, este ilustrat în textul biblic din Geneza 14,13-16: « Să ştii bine că sămânţa ta va fi străină într-o ţara care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu timp de patrusute de ani...În a patra generaţie ei se vor întoarce iar aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu a ajuns încă la culme. » Ceea ce în limbajul istoriei culturii şi civilizaţiei este progres, creştere, apogeu; în limbajul Bibliei şi al lui Dumnezeu însemnează « nelegiuire », decădere, imoralitate, şi constituie motivaţia de bază pentru dispariţia, sau sfârşitul unei civilizaţii! Acum are loc o reînviorare fără precedent a civilizaţiei urbane, iar rezultatul s-a materializat în dezvoltarea marii culturi Canaanite, partea a doua a acestei perioadei fiind una din cele mai prospere din cultura acestei regiuni. “Populaţia perioadei anterioare, Perioada Intermediară (2300-2000), a fost seminomadică, găsindu-şi locul la periferia zonei culturii urbane din Bronzul timpuriu. Populaţia bronzului mijlociu se mută din nou în interiorul zonelor de civilizaţie, adică zonele fertile. » (5) Bronzul mijlociu se distinge printr-o totală revoluţie în toate aspectele materialului cultural: modelul localităţilor, urbanism, arhitectură, ceramică, metalurgie şi practicile funerare. Întrebarea de bază care se pune, este: Care a fost poporul responsabil de apariţia acestei noi culturi?, De unde veneau ei? (6) Studiul cetăţilor de pe coasta mediteraneană indică o asemanare cu cetăţile din nordul Siriei şi din Liban, ceea ce conduce la concluzia că majoritatea populaţiei a venit din nord. « Migrarea populaţiei dinspe nord (în principal amoriţi) a fost în mare masură responsabilă de apariţia acestei noi forme de civilizaţie. O mare parte din populaţia băştinaşă a fost asimilată, iar restul a fost împinsă spre periferie. » (7) Este timpul când marea invazie de populaţie semitică, amoriţii, ocupă toată zona Semilunii Fertile, întemeind state noi în Babilonia, pe cursul mijlociu al Eufratului, la Mari şi pe teritoriul Canaanului. « Întreaga parte de nord a Semilunei Fertile a fost integrată în timpul acestei perioade sub hegemonia ramurii semiţilor de vest, numiţi -amoriţi- (vesticii). (8) « Există atât dovezi istorice, cât şi arheologice care atestă faptul că mari mişcări migratoare au existat din nord-est spre zona Siriei între anii 1750-1600. Ca rezultat al acestora, triburi de horiţi şi indo-europeni au inundat tara. » (9) Dovezile acestui amalgam de populaţii le avem în câteva nume horite găsite în textele de la Gezer. Un alt document este prezenţa la Haţor a trei temple diferite, ca stil de arhitectura, ceea ce denotă existenţa a diferitelor grupe etnice. Această situaţie specială, etnică, este clar prezentată de Biblie, atunci când spune: »Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în ţara în care vei intra şi o vei lua în stăpânire şi va izgoni diaintea ta multe popoare: pe hetiţi, pe ghirgasiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviti şi pe iebusiţi, şapte neamuri mai mari la număr şi mai puternice decât tine. » (Deut.7,1) Yüklə 0,68 Mb. Dostları ilə paylaş:
|