Arturo Perez Reverte

— Mi s-a povestit că Mexicana şi cu cealaltă s-au dus să negocieze cu lasikov, explică Juârez. In persoană, cu o punguţă ca mostră. Pe cât se pare, rusul a luat chestia mai întâi la mişto, iar apoi foarte nasol. Atunci O'Farrell i-a aruncat în faţă problema, spunându-i că ea a plătit deja, că gloanţele pe care le încasase când cu iubitul aduceau contorul la zero. Că jucau curat şi cereau să fie tratate la fel.

— De ce n-au distribuit ele drogurile cu amănuntul?

— Era prea mult pentru nişte începătoare. Şi nu i-ar fi plăcut deloc lui lasikov.

— Atât de uşor era să se identifice provenienţa?

— Sigur – cu mişcări experte ale cuţitului şi furculiţei, fostul poliţist termina de devorat feliile de muşchiuleţ din farfuria de lut. Era vox populi a cui iubită fusese O'Farrell.

— Vorbiţi-mi de iubitul ăsta.

Iubitul ăsta, povesti Juârez zâmbind dispreţuitor în timp ce tăia, mesteca şi iar tăia, se numea Jaime Arenas: Jimmy pentru prieteni. Sevilian dintr-o familie bună. Căcat curat, pardon, că suntem la masă. Foarte vârât în Marbella şi cu afaceri de familie în America de Sud. Era ambiţios, şi se mai credea şi prea isteţ. Când cocaina aceea i-a încăput pe mână, i-a dat prin minte să i-o facă tovarăşului. Cu Pablo Escobar nu îndrăznise; însă ruşii n-aveau faima pe care o au acum. Păreau proşti sau cam aşa ceva. Aşa încât a ascuns zăpada ca să-şi negocieze o creştere a comisionului, cu toate că lasikov plătise deja pe loc, de data asta cu mai mulţi bani decât arme, partea columbienilor. Jimmy a început s-o lungească, până când răbdarea tovarăşului s-a isprăvit. Şi i s-a sfârşit în aşa fel încât i-a luat pe sus pe el şi pe încă doi asociaţi.

— Rusnacii n-au fost niciodată prea fini -Juârez plescăia din limbă, critic. Şi continuă să nu fie.

— Cum au intrat în legătură ăştia doi? Interlocutorul meu ridică furculiţa, arătând spre mine cu ea, ca şi când îmi aproba întrebarea. Pe vremea aceea, explică, gangsterii ruşi aveau o problemă gravă. Ca şi acum, dar mai mult. Şi anume cântau La Traviata. Îi deosebeai de departe: mari, neciopliţi, blonzi, cu lăboanţele alea şi cu maşinile alea şi cu târfele alea făţoase pe care le cară mereu după ei. În plus, de obicei, nu le aveau de nici o culoare cu limbile. Cum puneau un picior la Miami sau pe orice aeroport american, DEA şi toate poliţiile se lipeau de ei ca muşchiul de stâncă. De aceea aveau nevoie de intermediari. Jimrny Arcnas a jucat un io! Cum trebuie iniţial; începuse prin a le obţine alcool jerezan de contrabandă pentru nordul Europei. De asemenea, avea contacte bune în America de Sud şi vindea droguri prin discotecile la modă din Marbella, Fuengirola şi Torremolinos. Însă ruşii voiau propriile lor reţele: import-export. Babuşka – prietenii lui lasikov de la Moscova -obţinea deja zăpadă cu amănuntul folosind liniile Aeroflot de la Montevideo, Lima şi Bahâa, mai puţin păzite decât cele de la Rio sau La Habana. Pe atunci, pe aeroportul Şeremetievo ajungeau cantităţi nu mai mari de o jumătate de kilogram, în corespondenţe individuale; însă pâlnia era prea îngustă. Zidul Berlinului tocmai căzuse, Uniunea Sovietică se prăbuşea, iar coca era la modă în noua Rusie, unde banii se făceau uşor şi mâţa moartă se arunca la greu în grădina vecinului, care îşi dădea arama pe faţă.

— Vedeţi deci că nu s-au înşelat în previziuni, conchise Juârez. Ca să vă faceţi o idee despre cerere, un gram pus într o discotecă din Sankt Petersburg sau din Moscova costă acum cu vreo treizeci-patruzeci la sută mai mult decât în Statele Unite.

Fostul poliţist mestecă ultima îmbucătură de friptură, ajutându-se cu o înghiţitură lungă de vin. Închipuiţi-vă, continuă el, tovarăşul lasikov storcându-şi creierii, căutând o modalitate de a băga la loc aţa-n ac în stil mare. Când, deodată, apare o jumătate de tonă pentru care nu-i nevoie să înfiripe o ditamai operaţiunea tocmai din Columbia, ci e chiar acolo, fără riscuri, de-a gata.

— Cât despre Mexicană şi despre O'Farrell, v-am spus că nu se puteau descurca singure. Nu aveau mijloace ca să desfacă cinci sute de kilograme, şi la primul gram pus în circulaţie ne-am fi năpustit cu toţii peste ele: rusnacii, Garda Civilă, chiar oamenii mei. Au fost destul de isteţe ca să-şi dea seama. Orice idiot ar fi început să umble cu tertipuri, un pic pe-aici, încă un pic pe colo; şi înainte ca sticleţii sau ai mei să pună mâna pe ele, aveau să sfârşească într-un portbagaj de maşină. Să le fie ţărâna uşoară.

— Dar de unde ştiau că nu avea să se întâmple chiar aşa? Că rusul avea să-şi respecte partea de înţelegere?

N-aveau de unde şti, lămuri fostul poliţist. Aşa încât au hotărât să rişte. Iar lui lasikov i-au intrat în graţii. Mai ales Teresa Mendoza, care a ştiut să profite de contact ca să propună variante ale afacerii. Ştiam eu oare de galicianul acela care fusese iubitul ei? Da? Asta-i. Mexicana avea experienţă. Şi s-a mai dovedit că avea ceea ce trebuie să ai.

— Nişte coaie – Juârez cuprindea cu mâinile circumferinţa farfuriei – atâta de mari. Şi ascultaţi. Aşa cum există gagici care au un calculator între picioare, clic, clic, şi cu el trag foloase, ea avea calculatorul ăsta aici – îşi lovea tâmpla cu arătătorul – în cap. Şi, când e vorba de femei, uneori auzi cântec de sirenă şi te pomeneşti cu o lupoaică de mare.

Saturnino G. Juârez însuşi trebuia s-o ştie mai bine ca mulţi alţii. Mi-am amintit, în tăcere, de contul lui bancar din Gibraltar, vânturat prin presă în timpul procesului. Pe vremea aceea, Juârez avea ceva mai mult păr şi nu purta decât mustaţă; o etala în fotografia mea favorită, unde poza între doi colegi în uniformă la poarta unui tribunal din Madrid. Şi iată-l acum, la modicul preţ de cinci luni de închisoare şi expulzarea din Corpul Naţional de Poliţie: cerându-i ospătarului un coniac şi o ţigară de foi ca să-şi facă digestia. Dovezi puţine, instrucţie judiciară proastă, avocaţi eficienţi. M-am întrebat câtă lume îi datora favoruri, inclusiv Teresa Mendoza.

— In sfârşit, conchise Juârez. Lasikov a făcut afacerea. In plus, erau pe Costa del Sol ca să investească, iar Mexicana i-a părut a fi o investiţie interesantă. Aşa încât s-a ţinut de cuvânt ca un domn. Iar acesta a fost începutul unei frumoase prietenii.

Oleg lasikov se uita la pachetul pe care-l avea pe masă: praf alb într-un ambalaj ermetic dublu din plastic transparent, închis cu bandă adezivă lată şi groasă, cu sigiliul intact. O mie de grame bătute pe muchie, ambalate în vid, întocmai cum fuseseră ambalate în laboratoarele clandestine din jungla amazoniană Yari.

— Recunosc, le spuse, că aveţi mult sânge rece. Da.

Vorbea bine spaniola, se gândi Teresa. Încet, cu multe pauze, ca şi cum ar fi plasat fiecare cuvânt cu grijă în urma celuilalt. Accentul era foarte uşor şi nu semăna întru nimic cu ruşii răi, terorişti şi traficanţi care apăreau prin filme îngăi-mând ieu uomuor diusman amiencan. N-avea înfăţişare nici de mafiot, nici de gangster: tenul era deschis, ochii mari, cu un curios amestec de albastru şi galben în iris, iar părul de culoarea paiului îl purta foarte scurt, ca un soldat. Purta pantaloni din bumbac kaki şi cămaşă bleumarin, răsfrântă la încheieturi pe nişte antebraţe puternice, blonde şi păroase, cu un Rolex subacvatic la stânga. Mâinile care i se odihneau pe lângă muchiile pachetului, fără să-l atingă, erau mari ca şi restul trupului, cu o verighetă din aur masiv. Părea sănătos, puternic şi curat. Paţi O'Farrell spusese că, de asemenea, şi mai ales, era periculos.

— Să vedem dacă am înţeles bine. Îmi propuneţi să-mi restituiţi o încărcătură care îmi aparţine. Dumneavoastră. Dacă plătesc din nou. Cum se spune în spaniolă? Reflectă o clipă în căutarea cuvântului, aproape amuzat. Extorsiune? Abuz?

— Asta, răspunse Păţi, ar însemna să împingem lucrurile prea departe.

Discutaseră, Teresa şi cu ea, câteva ceasuri bune, şi pe-o faţă şi pe alta, de la peşterile Los Marrajos şi până cu o oră înainte să se prezinte la întâlnire. Fiecare argument pro şi contra fusese cântărit de mai multe ori; Teresa nu era convinsă că aceste argumente erau atât de eficiente precum susţinea colega ei; însă era deja prea târziu ca să mai dea înapoi. Paţi – cu un machiaj discret pentru ocazie, îmbrăcată scump, dezinvoltă, ca o damă sigură pe ea – începu să-i explice pentru a doua oară, deşi era evident că lasikov înţelesese din prima, de cum aşezaseră kilogramul împachetat pe masă; după care, cerându-şi scuze pe un ton neutru, rusul ordonă la doi bodyguarzi să controleze dacă nu cumva aveau microfoane ascunse. Tehnologia, spuse el ridicând din umeri. După ce gărzile închiseră uşa, şi după ce le întrebă dacă nu doreau să bea ceva – niciuna nu ceru nimic, deşi Teresa îşi simţea gura uscată – se aşeză dincolo de birou, gata să asculte. Totul era ordonat şi curat: nici o hârtie la vedere, nici o mapă. Doar pereţi de aceeaşi culoare crem ca şi mocheta, cu tablouri care păreau scumpe, sau care probabil că şi erau, o icoană rusească mare, cu mult argint, un fax într-un colţ, un telefon cu mai multe linii şi un celular pe masă. O scrumieră. Un Dupont enorm, din aur. Toate fotoliile erau din piele albă. Prin marile ferestre ale biroului, aflat la ultimul etaj al unei luxoase clădiri cu apartamente din cartierul Santa Mărgărita, se zăreau curba coastei şi linia de spumă de pe plajă până la diguri, catargele iahturilor ancorate şi casele albe din Puerto Banuş.

— Spuneţi-mi un lucru – lasikov o întrerupse dintr-o dată pe Păţi. Cum aţi făcut? Să mergeţi până unde era ascuns. Să aduceţi asta fără să atrageţi atenţia. Da. Aţi fost în pericol. Cred. Încă mai sunteţi.

— Asta nu contează, spuse Paţi Gangsterul zâmbi. Curaj, spunea acel zâmbet.

Spune adevărul. Nu se-ntâmplă nimic. Zâmbetul lui e din acelea care te fac să ai încredere, se gândea Teresa privindu-l. Sau să nu mai ai încredere în ceea ce ai.

— Ba contează, sigur, replică lasikov. Am căutat acest produs. Da. Nu l-am găsit. Am comis o eroare. Cu Jimmy. Nu ştiam că dumneavoastră ştiaţi. Lucrurile ar sta altfel, nu-i aşa? Cum trece vremea! Sper că v-aţi restabilit. După accident.

— Sunt cât se poate de restabilită, mulţumesc.

— Trebuie să vă aduc mulţumiri pentru ceva. Da. Avocaţii mei au spus că în investigaţii nu aţi menţionat numele meu. Nu.

Paţi îşi strâmbă gura, sarcastică. Din decolteul rochiei sale apărea evidentă cicatricea de ieşire, pe pielea bronzată. Muniţie blindată, spusese ea. De aceea am rămas în viaţă.

— Eu eram în spital, spuse. Cu găuri.

— Vreau să spun mai apoi – privirea rusului era aproape inocentă. La interogatorii şi la proces. Acolo.

— Vedeţi acum că aveam motivele mele. Lasikov reflectă asupra acestor motive.

— Da, înţeleg, conchise, însă m-aţi scutit de anumite neplăceri prin tăcerea dumneavoastră. Poliţia a crezut că ştiţi prea puţin. Eu am crezut că nu ştiţi nimic. Aţi fost răbdătoare. Da. Aproape patru ani. Trebuie că a fost o motivaţie, nu-i aşa? Acolo, la zdup.

Paţi mai luă o ţigară, pe care rusul, deşi avea pe masă Dupont-ul lung de o palmă, nu făcu gestul să i-o aprindă, cu toate că ea zăbovise în a-şi găsi propria brichetă în poşetă. Şi nu mai tremura, se gândi Teresa privindu-i mâinile. Opreşte-ţi tremuriciul degetelor înainte ca parşivul ăsta să-şi dea seama, iar poza de gagici tari să înceapă să se fisureze şi să se ducă totul la mama naibii.

— Pungile au rămas ascunse unde erau. Am adus numai una.

Discuţia din peşteră, îşi aminti Teresa. Amân-două acolo înăuntru, numărând pachete la lumina lanternelor, pe jumătate euforice şi pe jumătate înspăimântate. Una pentru moment, până ne mai gândim, şi restul aşa cum e, insistase Teresa. Să încărcăm totul acum înseamnă să ne sinucidem; aşa că nu fi neghioabă şi nu mă face şi pe mine să fiu. Ştiu eu că te-au îmbulinat cu gloanţe şi toată tevatura; dar eu n-am venit în ţara ta să fac turism, blondă afurisită. Nu mă face să-ţi povestesc în întregime istoria pe care niciodată nu ţi-am spus-o toată. O istorie care nu seamănă nici un cariei cu a ta, care până şi împuşcăturile trebuie să le fi primit cu parfum de Carolina Herrera. Aşa că fugi cu cercul, în soiul ăsta de şmecherii, când cineva se grăbeşte, repede înseamnă să umbli încetişor.

— V-a trecut prin minte că pot pune să fiţi urmărite? Da?

Paţi îşi sprijinea mâna cu ţigara în poală.

— Sigur că ne-a trecut prin minte – inspiră o gură de fum şi îşi întoarse mâna acolo unde era. Insă nu puteţi. Nu până la locul acela.

— Ia te uită. Misterioasă. Sunteţi nişte doamne misterioase.

— Ne-am da seama şi am dispărea în căutarea altui cumpărător. Cinci sute de kilograme sunt multe.

Lasikov nu spuse nimic la asta, deşi tăcerea lui arăta că, într-adevăr, cinci sute de kilograme erau prea multe în toate privinţele. Continua să se uite la Păţi, iar din când în când arunca o scurtă privire spre Teresa, care stătea aşezată în celălalt fotoliu, fără să vorbească, fără să fumeze, fără să se mişte: asculta şi privea, ţinându-şi respiraţia agitată, cu manile pe crăcii blugilor, ca să-şi şteargă sudoarea. O cămaşă sport albas-tru-deschis cu mânecă scurtă, pantofi de sport, dacă cumva avea nevoie s-o şteargă printre picioarele cuiva, numai semanarul de argint mexican la încheietura mâinii stângi. Un mare contrast cu hainele elegante şi cu tocurile lui Păţi. Se găseau acolo pentru că Teresa impusese această soluţie. La început, colega ei dădu de înţeles că prefera să vândă drogurile în cantităţi mici; însă izbuti s-o convingă că, mai devreme sau mai târziu, proprietarii aveau să le dea de urmă. Mai bine să mergem direct la ţintă, o sfătuise ea. O şmecherie sigură, chiar dacă mai pierdem câte ceva. De acord, spusese Păţi. Dar vorbesc eu, fiindcă ştiu cum să-l iau pe bolşevicul ăla ticălos. Şi iată-le, în timp ce Teresa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că tocmai comiteau o eroare. Ştia câte parale face soiul ăsta de oameni, încă de când era copilă, îşi puteau schimba limba, aspectul fizic şi obiceiurile, dar fondul rămânea acelaşi. Nu aveau să ajungă în nici o parte, sau mai bine zis într-una singură. La urma urmelor – înţelegea asta prea târziu – Paţi era o ţipă răsfăţată, iubita unei canalii care nu intrase în meseria asta de nevoie, ci de nătărău. Unul care a primit ce-a meritat, ca atâţia alţii. Cât despre Păţi, toată viaţa ei se mişcase într-o realitate aparentă care nu avea nimic de-a face cu realitatea; iar răstimpul din închisoare sfârşise prin a o orbi şi mai mult. În biroul acela nu era Locotenentul O'Farrell şi nu era nimeni altcineva: ochii albaştri garnisiţi cu galben care le priveau erau, într-adevăr, puterea. Iar Paţi se înşela încă şi mai mult, după ce încurcaseră tare borcanele ducându-se acolo. Era o greşeală să pună problema în felul acela. Să-i împrospăteze memoria lui Oleg lasikov, după atâta vreme.

— Tocmai asta-i problema, spunea Păţi. Cinci sute de kilograme sunt prea multe. De aceea am venit să vă vedem pe dumneavoastră mai întâi.

— A cui a fost ideea? Lasikov nu părea măgulit. Prima opţiune: la mine. Da.

Paţi se uită la Teresa.

— A ei. Despică mereu orice fir în patru -schiţă un zâmbet nervos între alte două fumuri trase din ţigară. E mai bună decât mine la calculat riscuri şi posibilităţi.

Teresa simţea ochii rusului studiind-o foarte pe-ndelete. Se întreabă ce legătură avem una cu alta, hotărî ea. Închisoarea, prietenia, afacerea. Dacă-mi plac bărbaţii sau dacă nu cumva ea mă ciocăneşte olecuţă.

— Încă nu ştiu ce face, spuse lasikov, între-bând-o pe Paţi fără să-şi desprindă privirile de la Teresa. În toate astea. Prietena dumneavoastră.

— Este partenera mea.

— Ah. E bine să ai parteneri – lasikov îi acorda din nou atenţie lui Păţi. De asemenea, ar fi bine să conversăm. Da. Riscuri şi probabilităţi. Dumneavoastră s-ar putea să nu aveţi timp să dispăreţi în căutare de alt cumpărător – făcu pauza oportună. Timp să dispăreţi de bunăvoie. Cred.

Teresa observă că mâinile lui Paţi tremurau din nou. De-aş putea, se gândi, să mă ridic în clipa asta şi să spun salutare, don Oleg, la bună vedere. S-a sunat. Să lăsăm încărcătura şi uitaţi de porcăria asta.

— Poate c-ar trebui. Începu să spună, lasikov o privi, aproape surprins, însă Paţi deja insista pe lângă gangster: dumneavoastră nu aţi câştiga nimic. Asta spunea. Nimic, doar viaţa a două femei. Aţi pierde mult, în schimb. Iar adevărul, hotărî Teresa, era că, lăsând la o parte tremuriciul mâinilor care se transmitea în spiralele fumului de ţigară, Locotenentul îl înfrunta cu mult calm. In ciuda a toate, a greşelii că se găseau acolo, Paţi nu se speria prea uşor. Însă erau moarte amândouă. Fu cât pe ce s-o spună cu voce tare. Suntem moarte, Locotenente. Stinge lumina şi s-o întindem.

— Viaţa întârzie în a se pierde, filosofă rusul; deşi, când continuă să vorbească, Teresa înţelese că nu filosofă nicidecum. Cred că în procesul intermediar sfârşeşti prin a povesti anumite lucruri. Nu-mi place să plătesc de două ori. Nu. Pot gratis. Da. Să-i recuperez.

Se uita la pachetul de cocaină pe care-l avea pe masă, între mâinile lui mari şi nemişcate. Paţi strivi, neîndemânatică, ţigara în scrumiera ce se afla la două palme de mâinile acelea. Până aici ţi-a fost, se gândi Teresa dezolată, putându-i mirosi panica. Până la afurisita de scrumieră. Atunci, fără să vrea, îşi auzi din nou propriul glas:

— Poate că-i veţi recupera gratis, spuse. Dar nu se ştie niciodată. E un risc, şi un deranj. Dumneavoastră v-aţi lipsi de un beneficiu sigur.

Ochii garnisiţi cu galben se aţintiră asupra ei cu interes.

— Numele dumneavoastră?

— Teresa Mendoza.

— Columbiană?

— Din Mexic.

Fu pe punctul să adauge Culiacân, Sinaloa, care în acele afaceri, presupuse, însemna o garanţie ţeapănă din cale-afară; însă n-o făcu. De gură mare moare pestele. Lasikov se uita în continuare ţintă la ea.

— Să mă lipsesc. Spuneţi. Convingeţi-mă de asta.

Convingeţi-mă că are vreun rost să rămâneţi în viaţă, spuneau subtitlurile. Paţi se aruncase pe spătarul fotoliului ei, ca un cocoş epuizat care dă înapoi într-o arenă de luptă. Ai dreptate, Mexicane, îmi sângerează pieptul şi e rândul tău. Scoate-ne de-aici. Teresei i se lipea limba de cerul gurii. Un pahar cu apă. Ar da orice ca să fi cerut un pahar cu apă.

— Cu kilogramul la douăsprezece mii de dolari, începu ea, jumătatea de tonă trebuie să coste, iniţial, vreo şase milioane de dolari. Corect?

— Corect. Lasikov o privea inexpresiv. Prudent.

— Nu ştiu cât iau intermediarii, însă în Uniunea Americană kilogramul ar urca la douăzeci de mii.

— Treizeci de mii pentru noi. Anul acesta. Aici – în continuare, nici un muşchi nu se urnea pe chipul lui lasikov. Mai mult decât la vecinii dumneavoastră. Da. Yankeii.

Teresa făcu un calcul rapid, îşi ascundea emoţia. Ei – spre propria şi intima ei surprindere – nu-i tremurau mâinile. Nu în acea clipă, în acest caz, expuse ea, şi la preţurile actuale, o jumătate de tonă pusă în Europa urca la vreo cincisprezece milioane de dolari. Asta însemna mult mai mult decât, după cum îi spusese Păţi, fuseseră plătiţi lasikov şi asociaţii lui, cu patru ani în urmă, pentru încărcătura iniţială. Care au fost, să mă corectaţi dacă greşesc, cinci milioane cu bani gheaţă şi unul în. Ei bine, cum ar prefera să-l numească domnul?

— Material tehnic, răspunse lasikov, amuzat. La mâna a doua.

Şase milioane în total, conchise Teresa, una peste alta. Inclusiv materialul tehnic. Dar ceea ce conta, îşi urmă ea explicaţia, era că jumătatea de tonă de-acum, cea pe care o ofereau ele, avea să-l coste numai alte şase. O plată de trei pentru predarea primei treimi, alte trei ca plată pentru a doua treime, şi restul o dată confirmată plata a doua. In realitate se limitau să i-o vândă la preţul de cost.

Văzu că rusul reflecta asupra acestui fapt. Dar nici pomeneală. Eşti încă crud, parşivule. Nu vezi beneficiul, şi pentru tine suntem în continuare două hămesite.

— Dumneavoastră vreţi – lasikov tăgăduia din cap, încet – să ne faceţi să plătim de două ori. Da. Jumătatea aceasta de tonă. Şase şi şase, Teresa se aplecă în faţă, sprijinindu-şi degetele pe masă. Şi mie de ce nu-mi tremură, se întrebă. De ce nu-mi zăngăne cele şapte inele ca unui şarpe cu clopoţei, dacă tot sunt cât pe ce să mă ridic şi s-o iau la goană?

— In ciuda acestui fapt – de asemenea, o surprindea cât de senin îi suna glasul – tot v-ar mai rămâne o marjă de trei milioane de dolari pe o încărcătură pe care o dădeaţi pierdută şi pe care bănuiesc că aţi amortizat-o deja într-un fel sau altul. Dar, în plus, aceste cinci sute de kilograme de cocaină costă, dacă facem o socoteală, şaizeci şi cinci de milioane de dolari, o dată drese şi gata de distribuit cu amănuntul în ţara dumneavoastră, sau pe unde-o fi. Scăzând cheltuielile vechi şi pe cele noi, oamenilor dumneavoastră le vor rămâne cincizeci şi trei de milioane de dolari beneficiu. Cincizeci, dacă dumneavoastră reduceţi marja de amortizare pentru transport, întârzieri şi alte neplăceri. Şi veţi avea piaţa acoperită pentru un sezon.

Tăcu, atentă la ochii lui lasikov, cu muşchii spatelui încordaţi şi cu stomacul contractat până la durere din pricina fricii, însă fusese capabilă să pună problema pe tonul cel mai sec şi mai limpede cu putinţă, de parcă nu pusese pe masă viaţa ei şi pe a lui Păţi, ci ar fi propus o operaţiune comercială de rutină, lipsită de consecinţe. Gangsterul o studia pe Teresa, iar aceasta simţea aţintiţi asupra ei şi ochii lui Păţi; însă pentru nimic în lume n-ar fi răspuns la această a doua privire. Nu te uita la mine, îşi ruga ea colega în mintea ei. Nici să nu clipeşti, soro, sau am dat-o în bară. Încă mai există posibilitatea ca individul ăsta să vrea să câştige încă şase milioane de dolari. Fiindcă el ştie, cum ştiu şi eu, că întotdeauna se vorbeşte. Când iei o plasă, întotdeauna se vorbeşte. Şi dacă ăştia n-au luat-o.

— Mă tem. Începu să spună lasikov. Pân-aici ne-a fost, presupuse Teresa în sinea ei. Era de-ajuns să te uiţi la faţa rusului ca să înţelegi că nici în ruptul capului. Conştiinţa acestui fapt se abătu asupra ei ca un fulger. Am fost nişte fetiţe naive: Paţi e o iresponsabilă, şi eu la fel. Frica i se răsucea în burtă. Văd chestiunea cât se poate de naşpa.

— Mai e ceva, improviza ea. Haşişul.

— Ce se întâmplă cu haşişul?

— Cunosc meseria asta. Iar dumneavoastră nu aveţi haşiş.

Lasikov părea un pic deconcertat.

— Sigur că avem.

Teresa clătină din cap, tăgăduind cu aplomb. Numai să nu deschidă Paţi gura şi să ne rupă, se rugă. În sinea ei, drumul se aşternea cu o limpezime stranie. O uşă deschisă dintr-o dată, şi femeia aceea tăcută, cealaltă, care uneori semăna cu ea, urmărind-o din prag.

— Acum un an şi jumătate – replică ea – aveaţi câte ceva, pe ici pe colo, şi mă-iidoiesc că acum ar fi altfel. Sunt sigură că sunteţi tot la mina furnizorilor marocani, a transportatorilor gibraltarieni şi a intermediarilor spanioli. Ca toată lumea. Gangsterul ridică mâna stânga, cea cu verigheta, ca să-şi mângâie obrazul. Am la dispoziţie treizeci de secunde ca să-l conving, se gândi Teresa, înainte să ne ridicăm, să ieşim de-aici şi s-o luăm la goană, pentru ca ăştia să pună mâna pe noi după vreo două zile. Şi lasă vrăjeala. Nu prea ar avea haz să fi scăpat de cei din Sinaloa şi să ajung aşa departe ca să sfârşesc mătrăşită de-un rus afurisit.

— Vrem să vă propunem ceva, preciza ea. O afacere. Din aceste şase milioane împărţite în două plăţi, a doua o veţi reţine dumneavoastră ca partener, iar în schimb ne oferiţi mijloacele oportune.

O tăcere lungă. Rusul nu-şi dezlipea privirea de la ea. Şi sunt o mască indiană, se gândea ea. Sunt o mască impasibilă jucând poker ca Raiil Estrada Contreras, un jucător profesionist, oamenii îl respectau pentru că juca cinstit etcetera, sau cel puţin aşa zice cântecul, şi ăsta nici pe-a mă-sii n-are să scoată de la mine nici o clipire de pleoapă, fiindcă îmi risc pielea. Aşa că n-are decât să se uite la mine. De parcă mi se uită la ţâţe.

— Ce mijloace?

Te-am prins, îşi spuse Teresa. Nu mai scapi.

— Păi, nu vă pot spune acum. Sau pot. Şalupe. Motoare ataşabile. Locuri de protecţie. Plata primelor contracte şi intermediari.

Lasikov îşi mângâia în continuare obrazul.