Arturo Perez Reverte

Teresa stătea rezemată în cadrul uşii deschise. Dezbrăcată. Simţea umezeala caldă pe piele.

— Nu, răspunse. Mai întâi vor încerca ceva mai blând, ca să ne încerce. Apoi vor căuta sa se înţeleagă cu noi.

— Ceea ce numeşti tu blând au făcut deja. Chestia cu bărcile, pe care ţi-a zis-o Juârez, ei i-au strecurat-o judecătorului Martinez Pardo. Ne-au aruncat în spate Garda Civilă.

— Ştiu. De aceea am jucat tare. Am vrut să ştie că noi ştim.

— Clanul Corbeira.

— Lasă, Teo – Teresa clătina din cap. Controlez ceea ce fac.

— E adevărat, întotdeauna controlezi ceea ce faci. Sau te prefaci de minune.

Din trei fraze, reflectă Teresa, a treia ţi-a fost de prisos. Dar îmi imaginez că aici ai nişte drepturi. Ori crezi că le ai. Aburii se depuneau pe oglinda mare din baie, unde ea era o pată cenuşie.

Lângă lavoar, flacoane de şampon, loţiune de corp, un pieptene, săpun în ambalajul original. Parador Nacional de Câceres. La celălalt capăt al camerei cu aşternuturile răscolite, fereastra încadra un incredibil peisaj medieval: pietre antice decupate în noapte, coloane şi porticuri aurite de lumina unor felinare ascunse. Fir-ar, se gândi. Ca-n filmele americane, dar de-adevăratelea. Vechea Spanie.

— Dă-mi un prosop, te rog, îi ceru Teo.

Era un tip foarte curat, întotdeauna făcea duş înainte şi după, ca pentru a da o tuşă igienică faptului de a se regula. Minuţios, sănătos, din aceia care par să nu asude niciodată şi să nu aibă nici un microb pe piele. Bărbaţii pe care Teresa şi-i amintea dezbrăcaţi erau aproape toţi curaţi, sau cel puţin aveau această înfăţişare; însă niciunul ca acesta. Teo mai că nu avea miros propriu: pielea lui era delicată, abia o aromă bărbătească indefinibilă, a săpunului şi a loţiunii pe care o folosea după ce se bărbierea, la fel de discrete ca orice avea de-a face cu el. După ce făceau dragoste întotdeauna miroseau a ea, a carnea ei obosită, saliva ei, aroma puternică şi densă a sexului ei umed: ca şi când Teresa era cea care, în cele din urmă, sfârşea prin a poseda pielea bărbatului. Colonizându-l. Îi dădu prosopul observând trupul înalt şi subţire, şiroind de apă sub duşul pe care tocmai îl închisese. Părul negru de pe piept, picioarele şi sexul. Zâmbetul liniştit, mereu oportun. Verigheta de la mâna stângă. Ei nu-i păsa de inelul acela si, pe cât se părea, nici lui. Între noi e ceva profesional, spusese Teresa singura dată, la început, când el încercă să se justifice, sau să o justifice, printr-un comentariu lejer şi netrebuincios. Aşa că nu-mi cânta bolerouri. Iar Teo era îndeajuns de isteţ ca să înţeleagă.

— Treaba cu fiul lui Siso Pernas era serioasă? Teresa nu răspunse. Se apropiase de oglinda aburită, ştergând-o un pic cu mina. Şi iat-o, în nişte contururi atât de imprecise incit putea să nu fie ea însăşi, cu părul răvăşit, cu ochii mari şi negri observând-o ca de obicei.

— Nimeni n-ar crede, văzându-te aşa, spuse el.

Stătea lingă ea, privind-o în golul făcut de aburi, îşi ştergea pieptul şi spatele cu prosopul. Teresa clătină din cap, tăgăduind încet. Lasă vră-jeala, spuse fără cuvinte. El o sărută distrat pe păr şi continuă să se şteargă în drum spre dormitor, iar ea rămase aşa cum era, cu mâinile rezemate de lavoar, în faţa propriei imagini din oglinda aburită. Dea Domnul să nu trebuiască niciodată să ţi-o dovedesc şi ţie, reflectă în sinea ei, îndreptându-se spre bărbatul care se mişca în camera învecinată. Dea Domnul să nu.

— Mă îngrijorează Patricia, spuse el dintr-o dată.

Teresa se duse la uşă şi se opri în prag, pri-vindu-l. Scosese din valiză o cămaşă călcată impecabil – niciodată nu i se boţea echipamentul parşivului – şi îi descheia nasturii ca s-o îmbrace. Aveau masă rezervată peste o jumătate de oră la Torre de Sande. Un restaurant superb, spusese el. În oraşul vechi. Teo cunoştea toate restaurantele superbe, toate barurile la modă, toate magazinele elegante. Locuri făcute la fel de pe măsura lui precum cămaşa pe care era pe punctul de a o îmbrăca. Asemenea lui Paţi O'Farrell, părea născut în ele: doi fecioraşi de bani gata, cărora lumea le era mereu îndatorată, cu toate că unul o ducea mai bine decât cealaltă. Totul foarte mişto şi atât de departe de Las Siete Gotas, se gândi, unde mama ei – care nu o sărutase niciodată – freca rufe într-un lighean din curte şi se culca cu vecini beţivi. Atât de departe de şcoala unde copiii soioşi îi ridicau fusta lingă gardul de spini al curţii. Fă-ne o hăinuţă, gagico. Pentru fiecare. Dă-ne-o mie şi prietenilor sau o să-ţi rupem chiar acum fofoloanca. Atât de departe de acoperişurile din lemn şi zinc, de noroiul de sub picioarele ei goale şi de mizeria afurisită.

— Ce-icuPati?

— Ştii tu ce-i. Şi e din ce în ce mai rău. Aşa era. Să bei şi să tragi prize în neştire era

0 combinaţie proastă, dar mai era ceva. Parcă Locotenentul claca puţin câte puţin, în tăcere. Oricum, cuvântul era „resemnare”, deşi Teresa nu reuşea să stabilească cu ce anume se resemna. Uneori Paţi semăna cu acei naufragiaţi care încetează să mai înoate fără nici un motiv evident. Glup, glup. Poate doar pentru că nu au credinţă ori sunt osteniţi.

— Ea c liberă să facă ce vrea.

— Nu asta-i problema. Problema e dacă ceea ce face îţi convine ţie sau nu.

Foarte tipic pentru Teo. Nu O'Farrell îl îngrijora, ci consecinţele comportamentului ei. Şi, în orice caz, i le transfera Teresei. Îţi convine sau nu-ţi convine. Şefa. Dezinteresul, indiferenţa cu care Paţi aborda puţinele responsabilităţi pe care

1 le mai lăsau la Transer Naga erau punctul întunecat al problemei, în timpul şedinţelor de lucru – venea din ce în ce mai rar, delegând-o pe Teresa – rămânea ca absentă sau căsca fără ocolişuri: acum părea să abordeze totul ca pe un joc. Cheltuia mulţi bani, era dezinteresată, frivoliza chestiuni serioase în care erau implicate multe interese şi câteva vieţi. Te făcea să te gândeşti la o corabie gata să o pornească în larg. Teresa nu izbutea să stabilească dacă ea însăşi fusese cea care îşi despovărase, treptat, prietena de obligaţii ori dacă distanţarea nu provenea de la Paţi însăşi, de la tulbureala crescândă ce ieşea dm cotloanele gândirii şi ale vieţii sale. Tu eşti lidera, obişnuia să spună. Iar eu aplaud, beau, pri/fz şi privesc. Deşi poate că se întâmplau amândouă aceste lucruri, iar Paţi se mărginea să urmeze ritmul zilelor; ordinea firească, inevitabilă, către care totul le îndrumase de la bun început. Poate ca m-am înşelat cu Edmond Dantes, comentase Paţi în casa lui Tomâs Pestana. Nu era asta, nici tu nu erai. N-am ştiut să te ghicesc. Sau poate, cum spusese altă dată -cu nasul plin de praf şi cu ochii tulburi – singurul lucru care se întâmplă este că, mai devreme sau mai târziu, abatele Faria iese din scenă.

Arţăgoasă şi parcă murind fără să moară. Şi fără să-i pese. Acestea erau cuvintele, iar primul dintre toate se dovedea a fi cel mai nepotrivit în acel soi de afaceri, atât de sensibile la orice scandal. Ultimul episod era recent: o minoră ticăloşită, ordinară, cu proaste tovărăşii şi cu sentimente şi mai proaste, se tot învârtise în mod făţiş în jurul lui Paţi până când o întâmplare cu excese, droguri, hemoragie şi spital la ora cinci dimineaţa fu pe punctul de a o aduce în paginile de fapte diverse, şi aşa s-ar fi petrecut dacă nu ar fi mobilizat toate mijloacele disponibile: bani, relaţii, şantaj. Până la urmă, povestea a fost îngropată. De-ale vieţii, spuse Paţi când Teresa avu cu ea o conversaţie dură. Pentru tine e simplu, Mexicano. Tu ai totul, şi pe deasupra cine să-ţi aranjeze pizda. Aşa că trăieşte-ţi viaţa ta şi lasă-mi-o pe-a mea. Fiindcă eu nu-ţi cer socoteală şi nici nu mă bag în ce nu trebuie. Sunt prietena ta. Am plătit şi plătesc prietenia ta. Respect înţelegerea. Iar tu, care cumperi totul atât de uşor, lasă-mă cel puţin să mă cumpăr pe mine însămi. Şi ascultă. Mereu spui că facem jumi-juma, nu numai în chestiuni de afaceri sau de bani. Sunt de acord Asta e jumătatea mea liberă, deliberată şi nenorocită.

Până şi Oleg lasikov o alertase. Atenţie, Tesa. Nu rişti numai bani, ci libertatea şi viaţa ta. Dar deciziile sunt ale talc. Fireşte. In orice caz, n-ar strica să te întrebi Da Nişte lucruri. De exemplu, ce rol îţi revine ţie. Pentru ce eşti răspunzătoare. Pentru ce nu. Până la ce punct ai început treaba asta tu însăţi, urmându-i jocul. Există responsabilităţi pasive care sunt la fel de grave ca şi celelalte. Există tăceri pe care nu putem pretinde că nu le-am auzit cit se poate de limpede. Da. Înce-pând dintr-un anumit moment al vieţii, fiecare e răspunzător pentru ceea ce face. Şi pentru ceea ce nu face.

Cum ar fi fost dacă. La asta se gândea uneori Teresa. Dacă eu. Poate că acolo erau cheile; însă ei îi părea imposibil să privească dinspre partea cealaltă a acelei bariere tot mai clare şi mai inevitabile. O irita stinghereala, sau remuşcarea, pe care o simţea venind în valuri nedesluşite, parcă umplându-i mâinile fără să ştie ce să facă cu ea. Şi de ce trebuia s-o simtă, îşi spunea. Niciodată n-a putut fi, şi niciodată n-a fost. Nimeni n-a înşelat pe nimeni; iar dacă din partea lui Paţi existase în trecut o speranţă, sau o intenţie, aceasta fusese eliminată de mult. Poate că aici era problema. Că totul era consumat, ori pe punctul de a fi astfel, iar Locotenentului O'Farrell nu-i mai rămânea nici măcar mobilul curiozităţii. In legătură cu Teresa, Teo Aljarafe poate că fusese ultimul experiment al lui Păţi. Sau revanşa ei. De-acolo înainte, totul se dovedea a fi în acelaşi timp previ/ibil şi întunecat. Iar cu aceasta, fiecare dintre ele avea să dea piept singură.

Şi-n două-trei su' de metri ridic orice-avionetă

— Iată-l, spuse doctorul Ramos.

Avea un auz de ofticos, hotărî Teresa. Ea nu percepea nimic, în afară de rumoarea resacului de pe plajă. Noaptea era liniştită, iar Mediterana -o pată neagră în faţa golfuleţului Agua Amarga, pe coasta Almeriei, cu luna iluminând de parcă nisipul de pe ţărm era de zăpadă şi cu lumina farului de la Punta Polacra – trei clipiri la fiecare douăsprezece sau cincisprezece secunde, înregistra vechiul ei instinct profesional – strălucind, intermitent, la poalele muntelui Gata, la şase mile spre sud-vest.

— Eu aud numai marea, răspunse.

— Ascultaţi.

Rămase atentă în întuneric, ascuţindu-şi auzul. Stăteau în picioare lângă Cherokee, cu un termos de cafea, pahare din plastic şi sandvişuri, apă-rându-se de frig cu scurte şi jerseuri. Silueta întunecată a lui Pote Gălvez umbla încoace şi-ncolo, la câţiva metri, supraveghind pista de pământ şi viroaga uscată ce dădeau spre plajă.

— Acum îl aud, spuse.

Era doar un huruit îndepărtat ce abia se putea deosebi de apa de la mal; însă creştea încetul cu încetul în intensitate şi suna foarte jos, ca şi când ar fî venit din mare, şi nu din cer. Părea o şalupă rapidă apropiindu-se în marc viteză.

— Buni băieţi, comentă doctorul Ramos. Era un picuţ de mândne în glasul lui, de parcă ar fi vorbit despre un elev eminent, însă tonul său era la fel de liniştit ca de obicei. Individul ăsta, se gândi Teresa, nu se enervează niciodată. Ei, totuşi, îi venea greu să-şi înăbuşe neliniştea şi să reuşească să vorbească cu seninătatea din glas la care ceilalţi se aşteptau. Dacă ar şti, îşi spuse. Dacă ar şti. Cu atât mai mult în seara asta afurisită, când riscau atât de mult. Trei luni de pregătire pentru ceea ce, până la urmă, se hotăra în mai puţin de două ore, din care trecuseră deja trei sferturi. Acum zgomotul motorului era tot mai puternic şi mai apropiat. Doctorul îşi duse ceasul de mână în dreptul ochilor, înainte de a lumina cadranul cu o strălucire rapidă a brichetei.

— Punctualitate prusacă, adăugă. La locul potrivit şi la ora exactă.

Sunetul se auzea din ce în ce mai aproape, tot la o înălţime foarte joasă. Teresa scrută cu aviditate prin beznă, şi atunci i se păru că-l vede: un punctuleţ negru care creştea în mărime, exact la limita dintre apa întunecată şi pâlpâitul lunii, în larg.

— Fir-ar, spuse.

Era aproape frumos, se gândi. Avea informaţii, amintiri, experienţe care îi permiteau să-şi imagineze marea văzută din cabină, luminile amortizate de pe tabloul de comandă, linia ţărmului profilându-se dinainte, pe cei doi bărbaţi la butoane, VOR-DME din Almerâa pe frecvenţa 114,1 pentru calcularea relevmentului şi a distanţei deasupra mării de la Alborăn, punct-linie-linie-linie-punct-linie-punct, şi apoi coasta, din ochi, în lumina lunii, căutând repere în clipirea farului din stânga. Luminile de la Carboneras la dreapta, pata cenuşie a golfuleţului în centru. De-aş fi acolo sus, îşi spuse. Zburând după ochi la fel ca ei, cu o pereche de boaşe zdravene la locul lor. Atunci punctul negru se mări dintr-o dată, tot la nivelul apei, în timp ce zgomotul motoarelor tot creştea, până când deveni asurzitor, rooaaaar, făcu, de parcă s-ar fi prăvălit peste ei, iar Teresa izbuti să desluşească nişte aripi materializându-se la aceeaşi înălţime de la care priveau ea şi doctorul. Iar într-un târziu zări silueta întreagă a avionului care zbura foarte jos, la vreo cinci metri deasupra mării, cele două elice învârtindu-se ca nişte discuri de argint în contralumina lunii. De mama focului. O clipă mai târziu, survolându-i cu un huruit ce ridică, în trecere, un nor de nisip şi de alge uscate, avionul luă altitudine, pătrunzând spre uscat în timp ce înclina o aripă la babord şi se pierdea în noapte, între munţii Gata şi Cabrera.

— Acolo avem o tonă şi jumătate, spuse doctorul.

— Încă nu a ajuns jos, răspunse Teresa.

— Va ajunge în cincisprezece minute.

Nu mai aveau nici un motiv să rămână pe întuneric, aşa încât doctorul se scotoci prin buzunarele pantalonilor, îşi aprinse pipa, iar apoi apropie flacăra de ţigara pe care Teresa tocmai şi-o dusese la gură, Pote Gălvez venea cu câte un pahar de cafea în fiecare mână. O umbră mare, atentă la dorinţele ei. Nisipul alb îi amortiza paşii.

— Cum merge, patroană?

— Totul e bine, Bălţatule. Mulţumesc.

Bău lichidul amar, fără zahăr şi înviorat cu câţiva stropi de coniac, savurând ţigara ce avea înăuntru un pic de haşiş. Sper ca totul să continue la fel de bine, se gândi. Celularul pe care îl purta în buzunarul scurtei urma să sune atunci când încărcătura avea să fie în cele patru camionete care aşteptau lângă pista rudimentară: un mic aerodrom abandonat din războiul civil, în mijlocul deşertului almenan, în apropiere de Tabernas, cu cel mai apropiat sat la cincisprezece kilometri. Aceea era ultima etapă a unei operaţiuni complexe, prin care se transmitea o încărcătură de o mie cinci sute de kilograme de clorhidrat de cocaină între cartelul din Medelli'n şi mafiile italiene, încă o pietricică în pantoful clanului Corbcira, care continua să pretindă exclusivitatea mişcărilor Doriei Blanca pe teritoriul spaniol. Teresa zâmbi în sinea ei. Ce furioşi aveau să fie galicienii, dacă aflau, însă din Columbia îi ceruseră Teresei să studieze posibilitatea de a amplasa, dintr-o singură lovitură, o încărcătură mare ce urma să fie îmbarcată în containere în portul Valencia, cu destinaţia Genova; iar ea se limita să soluţioneze problema. Drogul, sigilat în vid în pachete de zece kilograme, în bidoane de vaselină pentru automobile, traversase Atlanticul după CP fusese transbordat lângă Ecuador, în dreptul insulelor Galâpagos, într-un cargou vechi aflat sub pavilion panamez, Susana. Descărcarea se efectuase în oraşul marocan Casablanca; iar de acolo, sub protecţia Jandarmeriei Regale -colonelul Abdelkader Chaib continua să se afle în relaţii excelente cu Teresa – călătorise în camioane până în munţii Rif, la unul dintre depozitele utilizate de asociaţii Transer Naga pentru pregătirea încărcăturilor de haşiş.

— Marocanii s-au ţinut de cuvânt ca nişte domni, comentă doctorul Ramos, cu mâmile în buzunare. Se îndreptau spre maşină, cu Pote Gâlvez la volan. Farurile aprinse luminau întinderea de nisip şi de stânci, pescăruşii neadormiţi ce se roteau surprinşi de lumină.

— Da însă meritul vă aparţine, doctore.

— Nu şi ideea.

— Dumneavoastră aţi făcut-o posibilă. Doctorul Ramos trase din pipă fără să spună nimic. Cu greu tacticianul de la Transer Naga formula o nemulţumire ori îşi arăta satisfacţia dinaintea unui elogiu; însă cert e că Teresa bănuia că era mulţumit. Fiindcă, dacă ideea cu avionul mare – podul aerian, îl numeau între ei – îi aparţinuse Teresei, trasarea rutei şi detaliile operative căzuseră în sarcina doctorului. Inovaţia consta în utilizarea zborurilor la joasă înălţime şi a aterizării pe piste secrete într-o operaţiune de mai mare anvergură, mai rentabilă. Deoarece în ultima vreme se iviseră probleme. Două expediţii galicicne, finanţate de clanul Corbeira, fuseseră interceptate de Poliţia de Frontieră, una în Caraibe şi o alta în dreptul Portugaliei; iar o a treia operaţiune, realizată integral de italieni – un comerciant turc cu o jumătate de tonă la bord pe ruta de la Buenaventura la Genova, via Câdiz – s-a sfârşit printr-un eşec total, cu încărcătura sechestrată de Garda Civilă şi cu opt oameni în închisoare. Era un moment dificil; şi, după ce întoarse problema pe toate feţele, Teresa hotărî să rişte cu metodele care cu ani în urmă, în Mexic, îi atrăsescră lui Amado Carrillo supranumele de Stăpânul Cerului. Haide, conchise. De ce să inventăm, dacă există maeştri. Astfel încât îi puse la muncă la Farid Lataquia şi pe doctorul Ramos. Fireşte, libanezul protestase. Prea puţin timp, prea puţini bani, prea mică marja, întotdeauna i se cer minuni lui şi numai lui. Etcetera. Intre timp, doctorul se închidea cu hărţile, cu planurile şi cu graficele, fumând pipă după pipă şi fără a rosti alte cuvinte decât cele strict necesare, calcu-lând rute, combustibil, locuri. Breşe de radar pentru a ajunge la mare între Melilla si Alhucemas, distanţa de parcurs razant pe deasupra apei cu direcţia est-nord-nord-vest, zone fără pază pentru traversarea coastei spaniole, repere de pe ţărm pentru a se orienta din ochi şi fără instrumente, consum la cotă înaltă şi joasă, sectoare unde un avion de dimensiuni mijlocii nu putea fi detectat zburând deasupra mării. Consultă chiar şi doi controlori de zbor care urmau să fie de gardă în nopţile şi în locurile potrivite, asigurându-se că nimeni nu avea să raporteze dacă vreun ecou suspect apărea pe ecranele radarelor. De asemenea, zburase peste deşertul almerian, în căutarea locului potrivit pentru aterizare, şi se dusese în munţii Kif pentru a verifica, pe teren, condiţiile aerodromurilor locale. Avionul îl obţinuse Lataquia din Africa: un vechi Aviocar C-212 destinat transportului de pasageri între Malabo şi Bata, provenit din ajutoarele spaniole pentru Guineea Ecuatorială, construit în 1978 şi care încă mai zbura. Bimotor şi având o capacitate de încărcătură de două tone. Putea ateriza la o viteză de şaizeci de noduri în două sute cincizeci de metri de pistă dacă inversa elicele şi scotea flapsurile la patruzeci de grade. Cumpărarea s-a realizat fără probleme printr-un contact al ambasadei Guineei Ecuatoriale la Madrid – pe lângă comisionul ataşatului comercial, suprafac-turarea a servit la cumpărarea câtorva motoare marinăreşti pentru semirigide – iar Aviocar-ul a zburat la Bangui, unde cele două motoare turbopropulsoare Garret TPE au fost verificate şi puse la punct de nişte mecanici francezi. Apoi se plasase pe o pistă de patru sute de metri în munţii Rif pentru a se ocupa de cocaină. Să facă rost de echipaj nu fusese greu: o sută de mii de dolari pentru pilot – Jan Karasek, polonez, care se ocupase cu dezinsecţia agricolă, veteran al zborurilor nocturne transportând haşiş pentru Transer Naga la bordul unui Skymaster proprietate personală – şi şaptezeci şi cinci de mii pentru copilot: Fernando de la Cueva, fost militar spaniol care zburase cu Aviocar-urile când fusese în Forţele Aeriene, înainte să treacă la aviaţia civilă şi să rămână şomer în urma unei restructurări de personal de la Iberia. Iar la ora aceea – farurile Cherokee-ului luminau primele case din Carboneras când Teresa se uită la ceasul de bord – cei doi bărbaţi, după ce se orientaseră după luminile autostrăzii Almeria – Murcia şi o tăiaseră peste împrejurimile Nijar-ului, vor fi purtat deja avionul, zburând tot jos şi evitând linia de stâlpi de înaltă tensiune pe care doctorul Ramos o desenase cu grijă pe hărţile lui aeriene, în jurul munţilor Alhamilla, întorcând încet spre vest, şi vor fi scoţând flapsurile ca să aterizeze pe aerodromul clandestin luminat de lună, cu un automobil plasat la capătul iniţial şi un altul la trei sute cincizeci de metri mai încolo: două scurte clipiri pentru a semnala începutul şi finalul pistei. Ducând în cală o încărcătură estimată la patruzeci şi cinci de milioane de dolari, din care Transer Naga percepea, ca transportatoare, o sumă echivalentă cu zece la sută.

Se opriră să bea ceva la un han de la şosea înainte de a ieşi de pe N-340: camionagii cinând la mesele din fund, şunci şi cârnaţi atârnaţi de tavan, butoaie de vin, fotografii de toreadori, suporturi rotative cu casete video porno, casete şi CD-uri cu Los Chunguitos, El Fary, La Nina de los Peines. Ciuguliră în picioare la tejghea, şuncă, măduvioară şi ton proaspăt cu ardei şi roşii. Doctorul Ramos ceru un coniac, iar Pote Gâlvez, care conducea, o cafea dublă. Teresa îşi căuta tutunul în buzunarele scurtei, când în poartă se opri un Nissan alb-verde de la Garda Civilă, iar cei dinăuntru intrară în han. Pote Gâlvez deveni încordat, cu mâinile ridicate de pe tejghea, întors pe jumătate, cu neîncredere profesională, spre nou-sosiţi, mişcându-se un pic pentru a o acoperi cu trupul pe stăpâna sa. Uşurel, Bălţatule, îi spuse ea din ochi. Doar nu ne-or seca taman azi. Patrulă rurală. Rutină. Erau doi agenţi tineri, cu uniforme de culoare măslinie şi cu pistoale în tccile negre fixate lateral. Spuseră politicos bună seara, îşi lăsară beretele pe un taburet şi îşi proptiră coatele la capătul tejghelei. Păreau relaxaţi, iar unul dintre ei îi privi scurt, distrat, în timp ce-şi punea zahăr în cafea şi amesteca cu linguriţa. Expresia doctorului Ramos strălucea când schimbă o privire cu Teresa. Dacă sticleţii ăştia ar şti, spunea fără cuvinte, îndesind cu calm tutun în căuşul pipei. Ce chestie. Apoi, când gardienii se pregăteau să plece, doctorul îi zise ospătarului că i-ar face mare plăcere să le plătească el cafelele. Unul dintre ei protestă amabil, iar celălalt schiţă un zâmbet. Mulţumesc. Spor la lucru, spuse doctorul când ei plecau. Mulţumim, spuseră din nou.

— Buni băieţi, rezumă doctorul când închiseră uşa.

La fel spusese şi despre piloţi, îşi aminti Teresa, când motoarele Aviocar-ului vuiau deasupra plajei. Şi asta, printre altele, îi plăcea ei la respectivul personaj. Imparţialitatea lui de nestrămutat. Oricine, văzut din perspectiva adecvată, putea fi băiat bun. Sau fată bună. Lumea era un loc dificil, cu reguli complicate, unde fiecare juca rolul pe care i-l încredinţa propriul destin. Şi nu întotdeauna era posibil să alegi. Toţi oamenii pe care îi cunosc, îl auzise pe doctor comentând odată, au motive să facă ceea ce fac. Acceptând acest lucru la semenii tăi, conchidea el, nu-i greu să te comporţi frumos cu ceilalţi. Trucul constă în a le căuta întotdeauna partea pozitivă. Iar fumatul pipei ajută mult. Îţi dă timp de reflecţie, îţi oferă ocazia să-ţi mişti mâinile încet, şi să te priveşti, şi să-i priveşti pe ceilalţi.

Doctorul comandă un al doilea coniac, iar Teresa – la han nu aveau tequila – o tescovină galiciană care îţi scotea flăcări pe nas. Prezenţa gardienilor îi adusese aminte de o conversaţie recentă şi de îngrijorări mai vechi. Cu trei săptă-mâni în urmă primise o vizită la sediul oficial al firmei Transer Naga, care acum ocupa o clădire întreagă cu cinci etaje pe Avenida del Mar, lângă parcul din Marbella. O vizită neanunţată pe care la început ea refuză să o primească, până când Eva, secretara ei – Pote Gâlvez stătea în faţa uşii biroului, pironit pe covor ca un doberman – îi arătă un ordin judecătoresc care îi recomanda Teresei Mendoza Chavez, domiciliată în aşa şi pe dincolo, să accepte acea întrevedere, sau să se supună demersurilor ulterioare ce se vor desfăşura. Anchetă preliminară, spunea hârtia, fără să precizeze preliminară la ce. Şi sunt doi, adăugă secretara. Un bărbat şi o femeie. Garda Civilă. Aşa încât, după ce medita un pic, Teresa puse să fie anunţat Teo Aljarafe, ca să fie prevenit, îl linişti pe Pote Gâlvez cu un gest şi îi spuse secretarei să-i invite în sala de şedinţe. Nu se strân-seră mâini. După un salut de circumstanţă, cei trei luară loc în jurul marii mese rotunde de pe care se retrăseseră mai înainte toate actele şi mapele. Bărbatul era subţire, serios, arătos, cu părul încărunţit înainte de vreme, tuns periuţă şi cu o mustaţă frumoasă. Avea o voce gravă şi plăcută, hotărî Teresa; la fel de educată ca şi manierele sale. Era îmbrăcat în civil, cu o haină de catifea reiată foarte uzată şi cu pantaloni sport, însă întreaga sa înfăţişare părea a unui soldat, foarte militărească. Mă numesc Castro, spuse el, fără să adauge prenumele, gradul sau funcţia; deşi, după un moment, păru să se gândească mai bine şi adăugă amănuntul cu căpitanul. Căpitanul Castro. Iar ea este sergentul Moncada. În timp ce făcea scurta prezentare, femeia – cu părul roşu, îmbrăcată cu fustă şi jerseu, cercei de aur, cu ochi mici şi inteligenţi – scoase un reportofon din geanta din foaie de cort pe care o ţinea pe genunchi şi îl aşeză pe masă. Sper, spuse, că nu vă deranjează. Apoi îşi suflă nasul într-un şerveţel – părea răcită, sau alergică – pe care îl lăsă, mototolit, în scrumieră. Nicidecum, răspunse Teresa. Dar, în acest caz, va trebui să aşteptaţi să-mi chem avocatul. Şi asta include să luăm notiţe. Astfel încât, după ce aruncă o privire spre şeful ei, sergentul Moncada se încruntă, vârî reportofonul în geantă şi mai folosi un şerveţel. Căpitanul Castro explică în câteva cuvinte ce îi adusese acolo. In cursul unei investigaţii recente, unele rapoarte conduceau spre nişte firme legate de Transer Naga.