Arturo Perez Reverte

Paţi se foi lângă ea, schimbându-şi poziţia. S-a întors spre mine, se gândi Teresa. Mă observă în întuneric. Sau îşi aminteşte de mine.

— Mi-am imaginat că voi putea suporta, spuse Păţi. Tu şi cu mine împreună, în felul ăsta. Am crezut că va merge.

Ce straniu era totul, medita Teresa. Locotenentul O'Farrell. Chiar ea. Ce straniu şi ce departe, şi câte cadavre în urmă, pe drum. Oameni pe care îi omorâm fără să vrem, cât trăim.

— Nimeni n-a înşelat pe nimeni – în timp ce vorbea, între două cuvinte, îşi apropie ţigara de gură şi văzu jarul strălucindu-i între degete. Mă aflu unde am fost dintotdeauna – scoase fumul după ce îl reţinuse înăuntru. N-am vrut niciodată.

— Chiar crezi asta? Că nu te-ai schimbat? Teresa clătina din cap, iritată.

— În privinţa lui Teo. Începu să zică.

— Pentru numele lui Dumnezeu – râsul lui Paţi era dispreţuitor. Teresa o simţea agitându-se lângă ea ca şi când râsul acela o înfiora. La naiba cu Teo.

Urmă o nouă tăcere, de data asta foarte lungă. Apoi Paţi vorbi iarăşi în şoaptă.

— Şi-o trage cu altele. Ştiai?

Teresa ridică din umeri pe dinafară şi pe dinăuntru, conştientă că prietena ei nu putea surprinde niciuna, nici alta. Nu ştiam, conchise în sinea ei. Poate că bănuiam, dar nu asta era chestiunea. Niciodată n-a fost.

— Niciodată n-am sperat nimic – continuă Păţi, pe un ton absorbit. Doar tu şi cu mine. Ca pe vremuri.

Teresa îşi dori să fie crudă. Pentru povestea cu Teo.

— Vremurile fericite de la El Puerto de Santa Marfa, nu-i aşa? Zise cu maliţiozitate. Tu şi visul tău. Comoara abatelui Faria.

Înainte vreme nu mai ironizaseră pe această temă. Niciodată în felul acela. Paţi rămase tăcută.

— Tu erai în visul acela, Mexicane, spuse într-un târziu.

Suna a justificare şi a reproş. Pe cartea asta nu intru, îşi spuse Teresa. Nu e jocul meu, şi nici n-a fost. Aşa că ducă-s-ar.

— Mi se fâlfâie, spuse. N-am cerut eu să fiu. A fost decizia ta, nu a mea.

— E adevărat. Iar uneori viaţa se răscumpără dându-ţi ceea ce doreşti.

Nici ăsta nu-i cazul meu, se gândi Teresa. Eu nu doream nimic. Şi ăsta-i cel mai mare paradox al vieţii mele afurisite. Stinse ţigara şi, întoarsă spre noptieră, puse acolo scrumiera.

— Niciodată n-am putut alege, spuse cu voce tare. Niciodată. A venit şi i-am făcut faţă. Punct.

— Şi ce se întâmplă cu mine?

Aceea era întrebarea, în realitate, reflecta Teresa, totul se reducea la asta.

— Nu ştiu. La un moment dat ai rămas în urmă, în derivă.

— Iar la un moment dat tu te-ai transformat într-o nemernică.

Urmă o pauză foarte lungă. Stăteau nemişcate. Dacă as auzi zgomotul unor gratii, se gândi Teresa, sau paşii unei supraveghetoare pe coridor, aş crede că mă aflu la El Puerto. Vechiul ritual nocturn al prieteniei. Edmond Dantes şi abatele Faria făcându-şi planuri pentru libertate şi pentru viitor.

— Am crezut că aveai tot ce-ţi trebuie, spuse. M-am îngrijit de interesele tale, ţi-am dat să câştigi bani mulţi. Am înfruntat riscurile şi-am făcut treaba. Nu-i suficient?

Paţi zăbovi un timp până să răspundă.

— Eu eram prietena ta.

— Eşti prietena mea, nuanţă Teresa.

— Eram. Nu te-ai oprit să te uiţi în urmă. Şi sunt lucruri pe care niciodată.

— Fir-ar. Lat-o pe nevasta îndurerată pentru că soţul munceşte mult şi nu se gândeşte la ea atât cât trebuie. Cam asta vrei să spui?

— Niciodată n-am pretins.

Teresa simţea cum îi creşte supărarea. Fiindcă nu putea fi decât asta, îşi spuse. Cealaltă nu avea dreptate, iar ea se enerva. Afurisita de Locotenent, sau ce mai era acum, avea să i-o pună în cârcă până şi pe moarta din seara aceea. Şi pentru asta avea de semnat cecuri. De plătit nota.

— Blestemată să fii, Păţi. Să nu mă freci pe mine cu telenovele ieftine.

— Sigur. Am uitat că mă aflu lângă Regina Sudului.

Râsese în şoaptă şi se întrerupsese când spusese asta. Aşa încât totul sună mai muşcător, şi nu îmbunătăţi lucrurile. Teresa se ridică într-un cot. O mânie surdă începea să-i zvâcnească în tâmple. Durere de cap.

— Ce-ţi datorez? Spune-mi odată, în faţă. Spune-mi şi am să-ţi plătesc.

Cealaltă era o umbră nemişcată, conturată de strălucirea lunii care se ivea la un colţ al ferestrei.

— Nu-i vorba de asta.

— Nu? Teresa se apropie mai mult. Ii putea simţi răsuflarea. Eu ştiu despre ce este vorba. De aceea mă priveşti ciudat, fiindcă crezi că ai dat prea mult şi ai primit prea puţin. Abatele Faria şi-a mărturisit secretul cui nu trebuia. Nu-i aşa?

Ochii lui Paţi străluceau în întuneric. O licărire domoală, geamănă, reflex al strălucirii de afară.

— Niciodată nu ţi-am reproşat nimic, spuse în şoaptă.

Luna reflectată în ochii ei îi făcea vulnerabili. Ori poate că nu e luna, se gândi Teresa. Poate că amândouă ne-am înşelat de la bun început. Locotenentul O'Farrell şi legenda ei. Dintr-o dată simţi nevoia să râdă, în timp ce se gândea ce tânără am fost, şi ce proastă. Apoi veni un val de tandreţe care o scutură până în vârful unghiilor şi îi întredeschise gura de mirare. Accesul de ciudă sosi mai apoi ca un ajutor, ca o soluţie, ca o consolare oferită de cealaltă Teresa, care mereu stătea la pândă în oglinzi şi în întuneric. II primi cu uşurare, îi trebuia ceva care să şteargă acele trei secunde stranii; să le sufoce sub o cruzime definitivă ca o lovitură de secure. Resimţi imboldul absurd să se întoarcă spre Paţi violent, să se aşeze călare peste ea, aproape zdrobind-o în lovituri, să-şi smulgă hainele şi să i le smulgă şi ei spunând păi ai să-ţi primeşti plata chiar acum, pe loc, şi în sfârşit vom avea pace. Dar ştia că nu era asta. Că nimic nu se plătea aşa şi că se aflau deja prea departe una de alta, urmând drumuri ce nu mai aveau să se încrucişeze vreodată. Şi, în acea dublă strălucire din faţa ei, citi că Paţi înţelegea totul la fel de bine ca ea.

— Nici eu nu ştiu încotro mă duc.

Spuse. Apoi se apropie mai mult de cea care fusese prietena ei şi o îmbrăţişa în tăcere. Simţea înlăuntru ceva distrus şi ireparabil. O nemângâiere infinită. Ca şi când fata din fotografia ruptă, cea cu ochi mari şi uimiţi, s-ar fi întors să plângă în inima ei.

— Apoi ai grijă să nu afli, Mcxicano. Fiindcă s-ar putea să apuci.

Rămaseră îmbrăţişate, nemişcate, tot restul nopţii.

Fatricia O'Farrell şi-a luat viaţa trei zile mai târziu, în casa ei din Marbella. A găsit-o o servitoare în baie, goală, scufundată până la bărbie în apa rece. Pe consolă şi pe jos au fost descoperite mai multe flacoane de somnifere şi o sticlă de whisky. Arsese toate hârtiile, fotografiile şi documentele personale în cămin, însă nu lăsase nici un bilet de rămas-bun. Nici pentru Teresa, nici pentru altcineva. A ieşit din toate aşa cum iese cineva discret dintr-o cameră, închizând uşa încet ca să nu facă zgomot.

Teresa nu se duse la înmormântare. Nici măcar nu văzu cadavrul. In aceeaşi seară în care Teo Aljarafe îi dădu vestea prin telefon, ea se urcă la bordul iahtului Sinaloa, însoţită doar de echipaj şi de Pote Gâlvez, şi petrecu două zile în largul mării, aşezată într-un şezlong de pe puntea de la pupa, privind dâra ambarcaţiunii fără să-şi descleş-teze buzele, în tot acest timp nici măcar nu citi. Contempla marea, fuma. Când şi când, bea tequila. La răstimpuri răsunau pe punte paşii pistolarului, care îşi făcea rondul la distanţă: nu se apropia de ea decât la ora prânzului sau a cinei, fără să spună nimic, rezemat de bord şi aşteptând până ce şefa lui tăgăduia din cap, iar el dispărea din nou; ori ca să-i aducă o jachetă atunci când norii acopereau soarele, sau când acesta apunea la orizont şi frigul se înteţea. Membrii echipajului se ţinură încă şi mai departe. Fără îndoială că sinaloezul le dăduse instrucţiuni, şi încercau să

0 evite. Comandantul vorbi cu Teresa doar în două rânduri: mai întâi, când ea ordonă, urcând la bord, să navigheze până când spunea ea că ajunge, mi se fâlfâie încotro, iar apoi după două zile, când

1 se acri pe punte şi spuse ne întoarcem. In răstimpul acestor patruzeci şi opt de ore, Teresa nu se gândi cinci minute la rând la Paţi O'Farrell, şi nici la altceva. Ori de câte ori imaginea prietenei sale îi trecea prin cap, o ondulaţie a mării, un pescăruş ce plutea în depărtare, reflexul luminii în hulă, zumzăitul motorului sub punte, vântul care îi răvăşea părul peste faţă ocupau întregul spaţiu util al minţii sale. Marele avantaj al mării era că îţi puteai petrece ore în şir privind-o, fără să te gândeşti. Fără să-ţi aminteşti, chiar, sau făcând astfel încât amintirile să rămână în urmă la fel de uşor precum soseau, încrucişându-se cu tine fără consecinţe, ca nişte lumini de corăbii în noapte. Teresa învăţase acest lucru alături de Santiago Fisterra: asta se întâmpla numai pe mare, pentru că ea era crudă şi egoistă ca toate fiinţele omeneşti şi, în plus, nu cunoştea, în simplitatea ei înfiorătoare, sensul cuvintelor „milostenie”, „răni” sau „remuşcări”. Poate că de aceea se dovedea a fi parcă analgezică. Te puteai recunoaşte în ea, ori te puteai justifica, în timp ce vântul, lumina, balansul, zgomotul apei în coca ambarcaţiunii înfăptuiau miracolul de a îndepărta, calmându-le până ce nu mai dureau, orice milostenie, orice rană şi orice remuşcare.

În cele din urmă vremea se schimbă, baro-mentrul coborî cu cinci milibari în trei ore şi începu să sufle un vânt puternic dinspre răsărit. Comandantul o privea pe Teresa, care stătea mai departe la pupa, iar apoi pe Pote Gâlvez. Aşa încât acesta se duse şi spuse se strică vremea, stăpână Poate că vreţi să daţi un ordin. Teresa îl privi fără să răspundă nimic, iar pistolarul se întoarse lângă comandant ridicând din umeri. In acea noapte, cu vântul de est suflând la o putere de şase spre şapte, Sinaloa naviga balansându-se la viteză medie, cu colţurile velelor pătrate trase spre prora, în voia mării şi a vintului, cu spuma săltând în întuneric peste prora şi peste puntea de comandă. Teresa stătea în cabină, deconectând pilotul automat, şi mânuia timona, luminată de strălucirea roşiatică a habitaclului, cu o mână pe cârmă şi cu cealaltă pe manetele de comandă, în timp ce comandantul, marinarul de cart şi Pote Gâlvez, cel dependent de biodramină, o urmăreau din cabina din spate, ţinându-se de scaune şi de masă, vărsând cafeaua din ceşti ori de câte ori Sinaloa se canarisea. De trei ori Teresa se duse până la copastia de sub vânt, ca să vomite peste bord; şi se întoarse la timonă fără să spună o vorbă, cu părul răvăşit şi ud, cu cearcăne de nesomn în jurul ochilor, aprinzându-şi altă ţigară. Niciodată nu mai avusese rău de mare. Vremea se calmă spre zori, cu mai puţin vânt şi cu o lumină cenuşie care placa o mare grea ca plumbul. Atunci ea ordonă întoarcerea în port.

Oleg lasikov sosi la ora micului dejun. Blugi, sacou închis la culoare, descheiat peste un tricou, pantofi sport. Blond şi robust ca întotdeauna, deşi un pic rotunjit la burtă în ultima vreme, îl primi în porticul grădinii, în faţa piscinei şi a gazonului ce se întindea, pe sub sălcn, până la zidul de lângă plajă Nu se văzuseră de aproape două luni, de la o cină în timpul căreia Teresa îl prevenise în legătură cu închiderea iminentă a European Union, o bancă rusească din Antigua pe care lasikov o utiliza pentru transferarea de fonduri în America. Acest fapt îl uşura pe bărbatul din Solnţevo de unele probleme şi de mulţi bani.

— De când nu ne-am văzut, Tesa. Da.

De data asta el fusese cel care îi ceruse să se întâlnească. Un telefon, cu o seară înainte. N-am nevoie de consolare, fu răspunsul ei. Nu de asta e vorba, replică rusul. Niet. Doar un picuţ de afaceri şi un picuţ de prietenie. Ştii tu. Da. Ca de obicei.

— Vrei să bei ceva, Oleg?

Rusul, care ungea cu unt o felie de pâine prăjită, rămase uitându-se la paharul de tequila pe care Teresa îl avea lângă ceaşca de cafea şi lângă scrumiera cu patru mucuri consumate. Ea era în trening, întinsă în fotoliul de răchită, cu picioarele desculţe pe mozaicul ocru al pardoselii. Sigur că nu vreau să beau ceva, spuse lasikov. Nu la ora asta, pentru Dumnezeu. Sunt un simplu gangster din fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice. Nu o mexicană cu stomacul căptuşit. Da. Cu amiant. Nu. Sunt departe de a fi la fel de macho cum eşti tu.

Râseră. Văd că poţi să râzi, spuse lasikov, surprins. Şi de ce n-aş fi putut, răspunse Teresa, susţinând privirea lui limpede, în orice caz, ţine minte că n-o să vorbim despre Paţi în nici un caz.

— Nu pentru asta am venit – lasikov se servea de pe cafetieră, mestecându-şi gânditor felia de pâine prăjită. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le povestesc. Mai multe.

— Mai întâi mănâncă.

Ziua era luminoasă şi apa din piscină părea să o reflecte într-un albastru de peruzea. Te simţeai bine acolo, în porticul încălzit de soarele ce tocmai răsărea, printre gardurile, tufişurile de buganvilea şi straturile de flori, ascultând cum cântau păsărelele. Aşa încât lichidară fără grabă pâinea cu unt, cafeaua şi tequila Teresei, în timp ce discutau despre subiecte lipsite de importanţă, reînsufleţmdu-şi vechea relaţie, aşa cum făceau ori de câte ori se găseau faţă în faţă: gesturi complice, semne împărtăşite. Cei doi se cunoşteau bine. Ştiau care cuvinte trebuiau rostite şi care nu.

— În primul şi-n primul rând, spuse lasikov mai târziu, există o misiune. Da. Ceva măreţ. Pentru oamenii mei.

— Asta înseamnă prioritate absolută.

— Îmi place acest cuvânt. Prioritate.

— Aveţi nevoie de heroină neagră? Rusul clătină din cap, tăgăduind.

— Haşiş. Şefii mei a-au asociat cu românii. Au de gând să satisfacă mai multe pieţe acolo. Da. Dintr-un foc. Să le demonstreze libanezilor că există furnizori alternativi. Au nevoie de douăzeci de tone. Maroc. Calitatea întâi.

Teresa se încruntă. Douăzeci de mii de kilograme înseninau mult, spuse. Trebuiau adunate mai întâi, iar momentul nu părea potrivit. Cu schimbările politice din Maroc, încă nu era limpede în cine puteai avea încredere şi în cine nu. Păstra chiar o încărcătură de zăpadă la Agadir de o lună şi jumătate, fără să îndrăznească s-o pună în circulaţie până când nu vedea lămurit cum stăteau lucrurile. Lasikov asculta cu atenţie, iar în final făcu un gest de încuviinţare, înţeleg. Da. Tu decizi, spuse el. Dar mi-ai face o mare favoare. Ai mei au nevoie de ciocolata asta într-o lună. Şi am obţinut nişte preţuri. Ascultă. Nişte preţuri foarte bune.

— Preţurile contează mai puţin. Pentru tine n-au nici o importanţă.

Bărbatul din Solnţevo zâmbi şi spuse mulţumesc. Apoi intrară în casă. În celălalt capăt al salonului împodobit cu covoare orientale şi fotolii din piele se afla biroul Teresei. Pote Gâlvez apăru pe hol, îl privi pe lasikov fără să spună o vorbă şi se evaporă la loc.

— Ce-ţi face rottweilerul?

— Păi, încă nu m-a omorât. Râsul lui lasikov umplu salonul.

— Cine-ar fi spus, comentă el. Când l-am cunoscut.

Merseră în birou, în fiecare săptămână, casa era verificată de un tehnician în contraspionaj electronic al doctorului Ramos. Chiar şi aşa, acolo nu exista nimic compromiţător: o masă de lucru, un computer personal cu hard-disk-ul curat ca lacrima, sertare mari cu cărţi-pilot, hărţi, anuare şi ultima ediţie din Ocean Passages for the World. Poate reuşesc, spuse Teresa. Douăzeci de tone. Cincizeci de colete de patruzeci de kilograme. Camioane pentru transportul din munţii Rif până pe coastă, o navă mare, o încărcare masivă în apele marocane, coordonând bine locurile şi orele. Calculă rapid: două mii cinci sute de mile între Alborăn şi Constanţa, pe Marea Neagră, prin apele teritoriale a şase ţări, inclusiv trecerea prin Marea Egee, Dardanele şi Bosfor. Asta reclama o paradă de logistică şi o tactică de precizie. Mulţi bani în cheltuieli preliminare. Zile şi nopţi de muncă pentru Farid Lataquia şi pentru doctorul Ramos.

— Numai dacă, conchise, îmi asiguri o descărcare fără probleme în portul românesc.

Lasikov încuviinţă. Poţi fi sigură, spuse el. Studia harta Imray M20, a Mediteranei orientale, întinsă pe masă. Părea distrat. Poate că s-ar cuveni, sugeră după un răstimp, să iei bine seama cu cine pregăteşti operaţiunea asta. Da. Vorbise fără să-şi desprindă privirea de pe hartă, pe un ton reflexiv, şi mai zăbovi un pic până să-şi ridice privirea. Da, repetă. Teresa captă mesajul. O făcuse încă de la primele cuvinte. Acel poate că s-ar cuveni era semnalul că, în toate astea, ceva nu mergea bine. Să iei bine seama. Cu cine pregăteşti. Operaţiunea asta.

— Haide, spuse ea. Povesteşte-mi.

Un ecou suspect pe ecranul radarului. Vechiul gol în stomac, senzaţia cunoscută, se adinei dintr-o dată. Există un judecător, spuse lasikov. Martmez Pardo, îl cunoşti prea bine. De la Tribunalul National. Ne urmăreşte de ceva vreme. Pe tine, pe mine. Pe alţii. Dar are preferinţe. Eşti favorita lui. Lucrează cu poliţia, cu Garda Civilă, cu Poliţia de Frontieră. Da. Şi presează prea mult.

— Spune-mi ce ai de spus, se impacientă Teresa. Lasikov o observa, nehotărât. Apoi îşi îndreptă privirea spre fereastră, iar într-un târziu se uită din nou la ea. Am oameni care îmi spun anumite lucruri, continuă. Eu plătesc şi ei mă informează Iar deunăzi cineva a vorbit la Madrid despre ultima chestie cu tine. Da. Nava pe care au cap-turat-o. În acel moment lasikov tăcu, făcu câţiva paşi prin birou, bătând darabana cu degetele pe harta de navigaţie. Clătina uşor din cap, parcă insinuând: ce-am să slobozesc acum trebuie luat cu penseta, Tesa. Nu răspund dacă e adevărat sau nu.

— Bănuiesc că galicienii au ciripit, i-o luă ea înainte.

— Nu. După cât se spune, filtrarea nu a venit de acolo – lasikov făcu o pauză foarte lungă. A ieşit de la Transer Naga.

Teresa era cât pe ce să deschidă gura ca să spună imposibil, am controlat amănunţit. Dar nu o făcu. Oleg lasikov n-ar fi venit niciodată cu pălăvrăgeli aiurite. Dintr-o dată, se pomeni făcând asocieri, stabilind ipoteze, întrebări şi răspunsuri. Reconstituind fapte. Insă rusul îi scurtă drumul. Martmez Pardo presează pe cineva din anturajul tău, continuă el. Pentru imunitate, bani sau cine ştie ce. Poate că e adevărat, sau poate că e doar în parte adevărat. Nu ştiu. Insă sursa mea e de categoria întâi Da. Niciodată nu m-a decepţionat până acum. Şi ţmând seama că Patricia.

— E Teo, murmură ea dmtr-o dată. Lasikov rămase la jumătatea frazei. Ştiai, spuse el surprins însă Teresa tădădui din cap. O străbătea un frig straniu care nu avea nimic de-a face cu picioarele ei desculţe pe covor. Se întoarse cu spatele la lasikov şi se uita spre uşă, ca şi cum Teo însuşi tocmai ar fi sosit. Spune-mi cum naiba, o întreba rusul din spate. Dacă nu ştiai, cum de ştii acum. Teresa tăcea mai departe. Nu ştiam, se gândea. Dar e adevărat că acum, dintr-o dată, ştiu. Aşa e nenorocita de viaţă şi aşa sunt glumele ei afurisite. Da' de unde. Era concentrată, încercând să-şi pună ideile într-o ordine rezonabilă de priorităţi. Şi nu era uşor.

— Sunt însărcinată, spuse.

Ieşiră să se plimbe pe plajă, cu Pote Gâlvez şi unul din bodyguarzii lui lasikov urmându-i la distanţă. Era hulă de fund ce se spărgea de pietricele şi uda picioarele Teresei, care, tot desculţă, păşea pe partea cea mai apropiată de mal. Apa era foarte rece, dar o făcea să se simtă bine. Trează. Merseră aşa către sud-vest, prin nisipul murdar ce se întindea printre bolovănişuri şi iţele de alge spre Sotogrande, Gibraltar şi Strâmtoare. Stăteau de vorbă câţiva paşi, iar apoi rămâneau tăcuţi, gândindu-se la ce spuneau sau la ce nu apucau să spună. Şi ce-ai să faci, întrebă lasikov când izbuti să asimileze vestea. Cu unul şi cu celălalt. Da. Cu copilul şi cu tatăl.

— Încă nu e un copil, replică Teresa. Încă nu e nimic.

Lasikov clătină din cap ca şi când ea îi confirmase gândurile. În orice caz, asta nu rezolvă cealaltă chestiune, spuse. E doar o jumătate de problemă. Teresa se întoarse să-l privească atent, îndepărtându-şi părul de pe faţă. Nu am spus că prima jumătate e rezolvată, lămuri ea. Spun numai că încă nu e nimic. Decizia despre ce va fi, sau nu va mai fi, încă n-am luat-o.

Rusul o observa atent, căutând pe chipul ei schimbări, indicii noi, neprevăzute.

— Mă tem că nu pot, Tesa. Să te sfătuiesc. Niet. Nu e specialitatea mea.

— Nu-ţi cer sfatul. Numai să te plimbi cu mine, ca întotdeauna.

— Asta pot; lasikov zâmbea în sfârşit, ca un urs blond şi bonom. Da. S-o fac.

Era o bărcuţă de pescari trasă pe nisip. Teresa trecea mereu pe lângă ea. Vopsită în alb şi albastru, foarte veche şi neîngrijită. Avea pe fund apă de ploaie, resturi din plastic şi o cutie de suc goală. Lângă prora se estompa un nume abia lizibil: Esperanza.

— Nu oboseşti niciodată, Oleg?

Uneori, răspunse rusul. Dar nu era uşor. Nu. Să spui până aici mi-a fost, lăsaţi-mă să mă retrag. Am o nevastă, adăugă. Frumoasă de tot. Miss Sankt Petersburg. Un copil de patru ani. Bani suficienţi ca să trăiesc tot restul vieţii fără probleme. Da. Însă există parteneri. Responsabilităţi. Acorduri. Şi nu toţi ar înţelege că mă retrag. Nu. Nu au încredere prin firea lor. Dacă pleci, h sperii. Ştii prea multe despre prea multă lume. Iar ea ştie prea multe despre tine. Eşti un pericol în libertate. Da.

— Ce-ţi sugerează cuvântul „vulnerabil”? Întrebă Teresa.

El reflectă puţin. Nu o stăpânesc prea bine, comentă într-un târziu. Spaniola. Dar ştiu ce vrei să spui. Un copil te face vulnerabil.

— Îţi jur, Tesa, că niciodată nu mi-a fost frică. De nimic. Nici măcar în Afganistan. Nu. Nebunii aceia fanatici şi Allah Ajbarii lor care îţi îngheţau sângele în vine. Ei bine, nu. Nu mi-a fost nici când eram la început, în afacere, însă de când s-a născut fiul meu, ştiu. Da. Să-mi fie frică. Când ceva iese rău, nu se mai poate. Nu. Să laşi totul aşa cum e. Să o iei la goană.

Se oprise şi privea marea, norii ce se deplasau încet spre apus. Suspină, nostalgic.

— E bine să o iei la goană, spuse. Când e nevoie. Tu ştii asta mai bine ca oricine. Da. N-ai făcut altceva în viaţa ta. Decât să alergi. Fie c-ai vrut sau nu.

Privea mai departe norii, îşi ridică braţele la înălţimea umerilor, ca şi când ar fi vrut să îmbrăţişeze Mediterana, şi le lăsă să cadă, neputincios. Apoi se întoarse spre Teresa.

— Vrei să-l ai?

Îl privi fără să răspundă. Zgomot de apă şi spumă rece între tălpi. Lasikov o observa fix, de sus. Teresa părea mult mai mică pe lângă enormul slav.

— Cum a fost copilăria ta, Oleg?

El se scarpină la ceafă, surprins. Stingherit. Nu ştiu, răspunse. Ca toate, în Uniunea Sovietică. Nici rea, nici bună. Pionierii, şcoala. Da. Karl Marx. Soiuz. Imperialismul american cel rău. Toate astea. Prea multă varză fiartă, cred. Şi cartofi. Prea mulţi cartofi.

— Eu am ştiut ce înseamnă să faci foamea, spuse Teresa. Am avut o singură pereche de pantofi, iar mama nu mă lăsa să-i port decât ca să mă duc la şcoală, cât m-am dus.

Îi veni pe buze un zâmbet crispat. Mama, repetă căzută pe gânduri. Simţea o ranchiună veche rozând-o adânc.

— Mă bătea mult când eram mică, continuă. Era alcoolică şi pe jumătate prostituată de când tata o părăsise. Mă punea să le aduc bere prietenilor ei, mă târa pe jos trăgându-mă de chică, în palme şi în şuturi. Venea dimineaţa cu stolul ei de croncăni, râzând obscen, ori veneau s-o caute bătând la uşă noaptea, beţi. Am încetat să fiu virgină înainte de a-mi pierde fecioria cu mai mulţi băieţi, dintre care unul avea mai puţini ani ca mine.

Tăcu dintr-o dată, şi rămase aşa o bună bucată de vreme, cu părul răvăşit peste faţă. Simţea cum, încet, i se topea ranchiuna din sânge. Răsuflă adânc, pentru a o risipi de tot.

— Cât despre tată, spuse lasikov, presupun că e vorba de Teo.

Ea îi susţinu privirea fără să deschidă gura. Impasibilă.

— Asta e partea a doua – rusul suspină iar. A problemei.

Păşi înainte, fără să se întoarcă să verifice dacă Teresa îl urma. Ea rămase puţin privindu-l cum se îndepărtează, apoi îl urmă.

— Un lucru am învăţat în armată, Tesa, spunea lasikov, gfnditor. Teritoriu inamic. E periculos să laşi în urmă trupe. Rezistenţă. Nuclee ostile. O consolidare a terenului pretinde eliminarea punctelor de conflict. Da. Fraza e literală. După regulament. O repeta prietenul meu Skobelţân. Da. În fiecare zi înainte să i se taie beregata în valea Panshir.