Arturo Perez Reverte

— Probabil că există şi dovezi în acest sens, fireşte.

— Ei bine, nu. Îmi pare rău să spun că nu există.

— În acest caz, nu înţeleg rostul vizitei.

— E de rutină.

— Aha.

— Simplă cooperare cu Justiţia.

— Aha.

Atunci căpitanul Castro îi povesti Teresei cum o acţiune a Gărzii Civile – nişte şalupe pneumatice presupuse a fi destinate traficului de droguri – fusese stopată printr-o filtraţie şi prin neaşteptatul amestec al Corpului Naţional de Poliţie. Nişte agenţi ai comisariatului din Estepona au intervenit înainte de vreme, intrând într-o hală din poligonul industrial unde, în loc de materialul urmărit de Garda Civilă, găsiseră doar două şalupe vechi ieşite din uz, fără să obţină nici o probă şi fără să efectueze nici o arestare.

— Cât de rău îmi pare, spuse Teresa. Insă nu înţeleg ce am eu de-a face cu asta.

— Acum, nimic. Poliţia a stricat totul. Investigaţia noastră s-a dus de râpă, fiindcă cineva le-a strecurat oamenilor din Estepona informaţii manipulate. Nici un judecător n-ar continua cu ce s-a găsit.

— Fir-ar. Şi aţi venit să-mi povestiţi mie? Tonul ei îi făcu pe bărbat şi pe femeie să schimbe o privire.

— Într-un fel, încuviinţă căpitanul Castro. Am crezut că opinia dumneavoastră avea să fie utilă, în acest moment lucrăm la o jumătate de duzină de chestiuni aflate în legătură cu acelaşi anturaj.

Sergentul Moncada se aplecă în faţă în scaunul ei. Nici ruj de buze, nici machiaj. Ochii ei mici păreau obosiţi. Guturaiul. Alergia. O noapte de muncă, presupuse Teresa. Mai multe zile de când nu se spălase pe cap. Cerceii de aur străluceau, nepotriviţi.

— Căpitanul se referă la anturajul dumneavoastră.

Teresa se hotărî să ignore ostilitatea acelui dumneavoastră. Se uita la jerseul boţit al femeii.

— Nu ştiu despre ce vorbiţi – se întoarse spre bărbat. Relaţiile mele sunt la vedere.

— Nu tipul acela de relaţii, spuse căpitanul Castro. Aţi auzit vorbindu-se de Chemical STM?

— Niciodată.

— Dar de Konstantin Garofi Ltd?

— Da. Am acţiuni. Doar un pachet minoritar.

— Ce ciudat. După rapoartele noastre, societatea import-export Konstantin Garofi, cu sediul în Gibraltar, vă aparţine în întregime.

Poate că trebuia să-l aştept pe Teo, se gândi Teresa. În orice caz, nu era momentul să dea înapoi, îşi arcui o sprinceana.

— Sper că aveţi probe ca să afirmaţi asta. Căpitanul Castro îşi mângâic mustaţa. Clătina încet din cap, dubitativ, ca şi cum ar fi socotit cu adevărat până la ce punct se bizuia sau nu pe acele probe. Ei bine, nu, conchise într-un târziu. Din nefericire, nu avem, deşi în cazul ăsta contează mai puţin. Fiindcă ne-a sosit un raport. O cerere de cooperare de la DEA din America şi de la guvernul columbian, referitoare la o încărcătură de cincisprezece tone de permanganat de potasiu sechestrate în portul caraibean Cartagena.

— Credeam că comerţul cu permanganat de potasiu e liber.

Se rezemase de spătarul scaunului şi se uita la gardianul civil cu o surprindere ce părea autentică, în Europa da, fu răspunsul, însă nu şi în Columbia, unde se folosea ca precursor al cocainei. Iar în Statele Unite, cumpărarea şi vânzarea lui erau controlate începând cu anumite cantităţi, întrucât figura pe lista celor doisprezece precursori şi a celor treizeci şi trei de substanţe chimice a căror comercializare era supravegheată prin legi federale. Permanganatul de potasiu, cum poate – ori, eventual, fără îndoială – doamna ştia, era unul din acele douăsprezece produse esenţiale pentru elaborarea pastei de bază şi a clorhidra-tului de cocaină. Combinate cu alte substanţe chimice, zece tone serveau la rafinarea a optzeci de tone de drog. Ceea ce, vorba aia, nu-i tocmai un fleac. După această expunere, gardianul civil rămase privind-o pe Teresa, inexpresiv, ca şi când asta ar fi fost tot ce avea de spus. Ea numără în minte până la trei. Da' de unde. Începea să o doară capul, însă nu-şi putea permite să scoată o aspirină în faţa celor doi. Ridică din umeri.

— Nu mai spuneţi. Şi?

— Păi, încărcătura a sosit pe cale maritimă de la Algociras, cumpărată fiind de Konstantin Garofi de la societatea belgiană Chemical STM.

— Mă uimeşte că societatea asta din Gibraltar exportă direct în Columbia.

— Bine faceţi că vă uimeşte – dacă în acest comentariu era ceva ironie, nu se observa, în realitate, ceea ce au făcut e că au cumpărat produsul în Belgia, l-au adus până la Algeciras, iar aici l-au pus în cârca altei societăţi situate în insula Jersey, care l-a trimis în container, mai întâi în Puerto Cabello, în Venezuela, iar apoi la Cartagena. Pe drum, produsul a fost transferat în bidoane inscripţionate ca dioxid de magneziu. Pentru camuflare.

Nu erau galicienii; Teresa ştia. De data asta nu ei ciripeau. Era la curent cu faptul că problema avea rădăcini în Columbia. Probleme locale, în spate aflându-se DEA. Nimic care s-o afecteze măcar pe departe.

— Pe ce cale?

— În largul mării. La Algeciras s-a îmbarcat drept ceea ce era în realitate.

Păi până aici ţi-a fost, scumpete. Uită-te pe masă la minutele mele, cum scot o ţigară legitimă dintr-un pachet legitim şi cum o aprind cu calmul celor drepţi. Albe şi inocente. Aşa că nici o laie. Ce-mi spui mie.

— Păi ar trebui, sugeră, să cereţi explicaţii acelei societăţi cu sediul în Jersey.

Sergentul făcu un gest de nerăbdare, însă nu spuse nimic. Căpitanul Castro înclină puţin capul, parcă declarându-se capabil să aprecieze un sfat bun.

— S-a dizolvat după operaţiune, comentă. Era doar un nume pe o stradă din Saint Helier.

— Fir-ar. Toate astea sunt dovedite?

— Cât se poate de dovedite.

— Atunci, oamenii de la Koiistantin Garofi au fost înşelaţi în buna lor credinţă.

Sergentul deschise gura pe jumătate ca să spună ceva, şi iarăşi se răzgândi. Îşi privi şeful o clipă, iar apoi scoase din geantă un carneţel Cum scoţi şi creionul, se gândi Teresa, cum ieşiţi în stradă. Chiar acum. Oricum ieşiţi, chiar dacă nu-l scoţi.

— În orice caz, continuă ea, dacă am înţeles bine, dumneavoastră vorbiţi despre transportul unui produs chimic legal, în cadrul vamal al spaţiului Schengen. Nu văd ce e ciudat în asta. Fără îndoială, documentaţia o fi în regulă, cu certificate de destinaţie şi tot restul. Nu cunosc prea multe amănunte despre Konstantin Garofi, însă, după ştirea mea, sunt scrupuloşi în respectarea legii. În caz contrar, eu n-aş avea acţiuni acolo.

— Liniştiţi-vă, spuse căpitanul Castro, amabil.

— Arăt ca şi cum as fi neliniştită? Celălalt o privi fără să răspundă imediat.

— În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră şi pe Konstantin Garofi, spuse într-un târziu, totul pare legal.

— Din nefericire, adăugă sergentul.

Îşi umezea un deget cu limba ca să dea filele carneţelului. Lasă vraja, copilă, se gândi Teresa. Poate vrei să mă faci să cred că ai notat acolo câte kilograme a avut ultimul meu transport.

— Mai e ceva?

— Întotdeauna va mai fi ceva, răspunse căpitanul.

Atunci să trecem la baza a doua, parşivule, se gândi Teresa în timp ce îşi stingea ţigara în scrumieră. Făcu asta cu o violenţă calculată, dintr-o singură mişcare. Iritarea de rigoare şi nici un gram în plus, cu toate că durerea de cap o făcea să se simtă din ce în ce mai stingherită. La Sinaloa, cei doi ar fi fost deja cumpăraţi sau morţi. Simţea dispreţ pentru felul în care se prezentau acolo, luând-o drept ceea ce nu era. Atât de neciopliţi. Dar mai ştia şi că dispreţul duce la aroganţă, iar de acolo pornind se comit erori. Excesul de încredere te sparge mai abitir decât împuşcăturile.

— Haideţi să lămurim lucrurile, spuse. Dacă aveţi chestiuni concrete care mă privesc, atunci această discuţie va continua în prezenţa avocatului meu. Dacă nu, vă voi ruga să vă lăsaţi de frecţii.

Sergentul Moncada uită de carneţel. Mângâia masa, parcă verificând calitatea lemnului. Părea îmbufnată.

— Am putea continua conversaţia în nişte încăperi oficiale.

Ai ajuns aici, în sfârşit, se gândi Teresa. Drept unde te aşteptam.

— Păi bănuiesc că nu, sergent, replică foarte calm. Fiindcă, în afară de cazul în care aveţi ceva concret, ceea ce nu aveţi, eu aş sta în acele încăperi exact atât cât i-ar trebui cabinetului meu legal ca să vă târască prin procese de să vă meargă fulgii. Pretinzând, desigur, despăgubiri morale şi economice.

— Nu aveţi de ce să vă supăraţi, tempera căpitanul Castro. Nimeni nu vă acuză de nimic.

— De asta sunt ultrasigură. De faptul că nimeni nu mă acuză.

— Cu siguranţă, nu sergentul Velasco.

Au să ţi-o tragă ca la poponari, se gândea ea. Lăcata, şi-a scos masca aztecă.

— Poftim? Sergentul cum?

Celălalt o privea cu o curiozitate rece. Eşti tare mişto, se gândi ea. Cu manierele tale corecte. Cu părul tău cărunt şi cu mustaţa aia frumoasă de ofiţer şi de cavaler. Fata ar trebui să se spele pe cap ceva mai des.

— Ivân Velasco, spuse rar căpitanul. Gardian civil. Decedat.

Sergentul Moncada se aplecă din nou în faţă. Cu o mutră scorţoasă.

— Un porc. Vă pricepeţi cit de cât la porci, doamnă?

O spuse cu o vehemenţă prost înfrânată. Poate că e vorba de firea ei, se gândi Teresa. Părul ăla roşu murdar poate că are vreo legătură. Poate că munceşte prea mult, sau e nefericită cu soţul ei, sau ce ştiu eu. Oricum n-o fute nimeni. Şi n-o fi tocmai uşor să fii muiere, în meseria ei. Ori poate că azi treaba se împarte pe roluri: gardianul civil politicos, gardianul civil rău. În faţa unei parşive ca aceea care presupun ei că sunt, tipei îi revine s-o facă pe aia rea. Logic. Dar mie mi se fâlfiie.

— Asta are ceva de-a face cu permanganatul de potasiu?

— Vă rog – asta nu suna deloc simpatic; sergentul se scobea în dinţi cu unghia de la degetul mic. Nu ne luaţi peste picior.

— Velasco frecventa nişte companii rău famate, lămuri cu simplitate căpitanul Castro, şi a fost omorât cu ceva timp în urmă, când aţi ieşit dumneavoastră din închisoare. Vă amintiţi? Santiago Fisterra, Gibraltar şi toate acelea. Când nici nu visaţi să fiţi ce sunteţi acum.

În expresia Teresei nu exista nici de-al dracului vreo şansă de a-şi aminti. Aşadar n-aveţi nimic, reflecta ea. Veniţi să scuturaţi pomul.

— Păi să vedeţi că nu, spuse. Nu-mi spune nimic Velasco ăla.

— Nu vă spune, comentă femeia. Aproape că scuipa. Se întoarse spre şeful ei, insinuând şi dumneavoastră ce părere aveţi, căpitane, însă Castro se uita pe fereastră, gândindu-se parcă la altceva.

— In realitate, nu vă putem pune în legătură, continuă sergentul Moncada. In plus, sunt chestii fumate, nu-i aşa? Îşi umezi iar un deget şi consultă carneţelul, deşi era clar că nu citea nimic. Şi povestea cu celălalt, Canabota, care a fost omorât la Fuengirola, nici asta nu vă sună? Numele Oleg lasikov nu vă spune nimic? N-aţi auzit niciodată vorbindu-se de haşiş, nici de cocaină, nici de columbieni, nici de galicieni? Se întrerupse, sumbră, ca să-i dea ocazia Teresei să intercaleze un comentariu; însă ea nu deschise gura. Sigur. Problemele dumneavoastră sunt imobiliarele, bursa, cramele jerezane, politica locală, paradisurile fiscale, operele de caritate şi cinele cu guvernatorul de Malaga.

— Şi cinematografia, sugeră căpitanul, obiectiv. Stătea mai departe întors spre fereastră, părând că se gândeşte la orice altceva. Aproape melancolic.

Sergentul ridică o mână.

— E adevărat. Am uitat că vă ocupaţi cu cinematografia – tonul devenea tot mai grosolan; din când în când vulgar, ca şi când până atunci l-ar fi înăbuşit, ori recurgea acum la el în mod deliberat. Trebuie să vă simţiţi foarte în siguranţă în afacerile dumneavoastră de milioane şi în viaţa dumneavoastră de lux, cu ziariştii care vă transformă într-o vedetă.

Am mai fost eu provocată, se gândi Teresa, şi mai bine decât o face ea. Ori tipa asta e prea naivă, chit că e neam prost, ori pe bune că n-au nimic de care să se agate.

— Ziariştii ăştia, răspunse foarte calmă, sunt vârâţi în nişte plângeri judiciare de n-or să mai termine niciodată. În ce vă priveşte pe dumneavoastră, chiar credeţi că am să mă joc de-a hoţii şi vardiştii?

Era rândul căpitanului. Se întorsese încet spre ea şi o privea din nou.

— Doamnă. Colega mea şi cu mine avem o muncă de făcut. Asta include mai multe investigaţii în curs – aruncă o privire fără prea multă încredere spre carneţelul sergentului Moncada. Vizita aceasta nu are alt obiect dccât să v-o spunem.

— Ce amabil şi ce minunat. Să mă înştiinţaţi aşa.

— Vedeţi, voiam să stăm puţin de vorbă. Să vă cunoaştem mai bine.

— Oricum, interveni sergentul, am vrut chiar să vă dăm emoţii.

Şeful ei tăgădui din cap.

— Doamna nu e din acelea care au emoţii. N-ar fi ajuns niciodată unde se află acum – zâmbi puţin; un zâmbet de alergător de fond. Sper că viitoarea noastră conversaţie va avea loc în împrejurări mai favorabile. Pentru mine.

Teresa se uită în scrumieră, cu singurul ei muc de ţigară stins printre biluţele de hârtie. Drept cine o luau aceia doi? Drumul ei fusese lung şi anevoios; mult prea mult pentru ca acum să suporte trucurile acelea ieftine de comisariat de telefilm. Erau doar o pereche de intruşi care se scobeau în dinţi, mototoleau şerveţele şi pretindeau să răscolească prin sertare. Să-i dea emoţii, spunea afurisita de sergent. Dintr-o dată se simţi iritată. Avea treburi de rezolvat, în loc să-şi piardă vremea. Să ia o aspirină, de exemplu. Când cei doi aveau să iasă de-acolo, avea să-l însărcineze pe Teo să prezinte o plângere pentru constrângere. Iar apoi avea să dea nişte telefoane.

— Vă rog să plecaţi.

Se ridică în picioare. Şi iată că ştie să râdă sergentul, constată. Dar nu-mi place cum o face. Şeful ei se ridică în acelaşi timp cu Teresa, însă cealaltă continua să şadă, un pic aplecată pe scaun, cu degetele strânse pe marginea mesei. Cu râsul acela uscat şi confuz.

— Aşa, cu binişorul? Nu veţi încerca mai întâi să ne ameninţaţi, nici să ne cumpăraţi, ca pe căcaţii ăia de la DOCS? Asta ne-ar face foarte fericiţi. O încercare de mită în toată regula.

Teresa deschise uşa. Pote Gâlvez era acolo, mare, de veghe, ca şi când nu s-ar fi urnit de pe covor. Şi sigur că nu se urnise, îşi ţinea mâinile uşor depărtate de corp. Aşteptând. II linişti cu o privire.

— Poate că sunteţi într-o ureche, spuse Teresa. Eu nu fac lucruri din astea.

Sergentul se_ridică în sfârşit, aproape scrâş-nind din dinţi îşi suflase iarăşi nasul şi ţinea şerveţelul mototolit într-o mână şi carneţelul în cealaltă. Se uita în jur, la tablourile scumpe de pe pereţi, la vederea de la fereastră spre oraş şi spre mare. Nu-şi mai disimula ranchiuna, îndrep-tându-se spre uşă în spatele şefului ei, se opri în faţa Teresei, foarte aproape, şi vârî carneţelul în geantă.

— Sigur. Aveţi cine s-o facă în locul dumneavoastră, nu? Îşi apropie faţa şi mai mult, iar ochişorii ei înroşiţi păreau să plesnească de mânie. Haideţi, curaj. Măcar o dată încercaţi s-o faceţi personal. Ştiţi cât câştigă un gardian civil? Sunt sigură că ştiţi. Ca şi pe aia cu oamenii care mor şi putrezesc pentru tot căcatul ăla cu care dumneavoastră faceţi trafic. De ce nu încercaţi să ne mituiţi pe căpitan şi pe mine? M-ar încânta să aud o ofertă din partea dumneavoastră şi să vă scot din biroul ăsta în cătuşe şi-n ghionturi -aruncă cocoloşul pe jos. Nemernică nenorocită.

Exista o logică, la urma urmei. La asta se gândea Teresa în timp ce traversa albia aproape uscată a râului, care se acumula în mici lagune puţin adânci în preajma mării. O focalizare aproape exterioară, străină, într-un fel matematică, ce îi îngheţa inima. Un sistem liniştit de a situa faptele, şi mai ales circumstanţele aflate la începutul şi la sfârşitul acestor fapte, lăsând fiecare număr de o parte sau de cealaltă a semnelor care dădeau ordine şi sens. Toate acestea permiteau să se excludă, în principiu, vinovăţia sau remuşcarea. Acea fotografie ruptă de la jumătate, fata cu ochi încrezători care rămăsese atât de departe de ea, acolo în Sinaloa, era bileţelul pi cu indulgenţe, întrucât de logică era vorba, ea nu putea decât să se mişte încotro o conducea acea logică. Insă paradoxul nu lipsea: ce se întâmplă atunci când nu aştepţi nimic, iar fiecare înfrân-gere aparentă te împinge în sus pe când aştepţi, trează în zori, momentul când viaţa îşi va rectifica eroarea şi va lovi cu adevărat, pentru totdeauna. Adevărata Situaţie, într-o zi începi să crezi că momentul acela nu va sosi niciodată, iar în următoarea intuieşti că tocmai aici e capcana: să crezi că nu va sosi niciodată. Astfel mori anticipat ore în şir, zile în şir, ani în şir. Mori îndelung, senin, fără strigăte şi fără sânge. Mori cu atât mai mult cu cât te gândeşti mai mult şi cu cât trăieşti mai mult.

Se opri pe pietricelele de pe plajă şi privi în zare. Purta un trening gri şi nişte pantofi de sport, iar vântul îi răvăşea părul peste faţă. De partea cealaltă a gurii de vărsare a râului Guadalmina exista o limbă de nisip unde îşi făcea loc marea; iar în fund, prin ceaţa uşoară şi albăstrie a orizontului, străluceau albe Puerto Banuş şi Marbella. Terenurile de golf erau la stânga, ajungând până aproape lângă mal, în jurul clădirii vopsite în ocru a hotelului şi al refugiilor de pe plajă închise pe timp de iarnă. Teresei îi plăcea Guadalmina Baja în acea perioadă a anului, cu plajele pustii şi câţiva jucători de golf paşnici mişcându-se departe. Casele de lux silenţioase şi închise în spatele zidurilor înalte, acoperite cu flori de buganvilea.

Una dintre ele, cea mai apropiată de capătul de pământ care înainta în mare, îi aparţinea. Las Siete Gotas era numele scris pe o frumoasă placă de faianţă lângă poarta principală, într-o ironie culichi pe care, acolo, doar ea şi Pote Gâlvez o puteau sesiza. Dinspre plajă nu se puteau desluşi decât înaltul zid exterior, copacii şi arbuştii care se zăreau pe deasupra ascunzând camerele video de siguranţă şi, de asemenea, acoperişul şi cele patru hornuri: şase sute de metri edificaţi pe o parcelă de cinci mii, forma unei vechi hacicnda cu aer mexican, albă cu prelungiri ocru, o terasă la etajul de sus, un mare portic deschis spre grădină, spre fântâna de faianţă şi spre piscină. In zare se vedea o navă – un vas de pescuit operând aproape de ţărm – iar Teresa se opri un răstimp s-o urmărească cu interes. Continua să fie legată de mare; iar în fiecare dimineaţă, când se trezea, primul lucru pe care îl făcea era să arunce o privire spre imensitatea albastră, cenuşie, violetă, după lumină şi după zile. Încă mai calcula din instinct hula puternică, hula de fund, vânturile prielnice sau neprielnice, chiar şi atunci când nu avea pe nimeni care lucra pe mare. Acea coastă întipărită în memoria ei cu precizia unei hărţi de navigaţie continua să fie o lume familiară căreia îi datora nefericiri şi avere, precum şi imagini pe care evita să le evoce în exces, de teamă că se vor schimba în memoria ei. Căsuţa de pe plaja din Palmones. Nopţile în Strâmtoare, zburând în izbituri de gurnă. Adrenalina urmăririi şi a victoriei. Trupul dur şi tandru al lui Santiago Fisterra. Cel puţin l-am avut, se gândi. L-am pierdut, dar mai întâi l-am avut. Era un lux intim şi cât se poate de calculat să-şi amintească în singurătate, cu o ţigară cu haşiş şi tequila, în nopţile fără lună, când zgomotul resacu-lui de pe plajă ajungea prin grădină, amintindu-şi şi amintindu-se. Uneori auzea elicopterul Poliţiei de Frontieră trecând pe deasupra plajei, fără lumini, şi se gândea că poate îl pilota bărbatul pe care îl văzuse în uşa camerei de spital; cel care îi urmărea zburând în urma siajului vechiului Phantom şi care, în cele din urmă, se aruncase în mare ca să-i salveze viaţa lângă stânca lui Leon. Odată, supăraţi din cauza urmăririlor poliţiştilor de frontieră, doi oameni ai Teresei, un marocan şi un gibraltanan care lucrau pe cauciucuri, propuseră să-i dea o lecţie pilotului de pe pasăre. Nemernicului aceluia. O cursă pe uscat ca să-l uşureze de piele. Când veni sugestia, Teresa îl convocă pe doctorul Ramos şi îi ordonă să transmită, fără să schimbe o virgulă, mesajul la toată lumea, de la vlădică la opincă. Acest individ îşi face meseria aşa cum noi ne-o facem pe-a noastră, spuse. Astea sunt regulile, iar dacă într-o zi se duce naibii într-o urmărire sau mi ţi-l buleşte careva pe o plajă, e treaba lui. Uneori câştigi, alteori pierzi, însă cui are să se atingă de un fir de păr din capul lui în afara serviciului, voi pune să i se jupoaie pielea de pe el. Vă e clar? Şi le-a fost.

Cât despre mare, Teresa îşi păstra legătura personală cu ea. Şi nu numai de pe ţărm. Sinaloa, un Fratelli Benetti de treizeci şi opt de metri lungime şi şapte lăţime, înmatriculat în Jersey, stătea ancorat în zona exclusivă din Puerto Banuş, alb şi impresionant cu cele trei punţi şi cu aspectul său de iaht clasic, cu interioarele mobilate în lemn de tec şi de iroko, băi din marmură, patru cabine pentru invitaţi şi un salon de treizeci şi patru de metri pătraţi, surmontat de o impresionantă marină în ulei de Montague Dawson -Bătălia dintre navele Spartiate şi Antilla la Trafalgar – pe care Teo Aljarafe o achiziţionase pentru ea la o licitaţie de la Claymore. Cu toate că Transer Naga întrebuinţa mijloace navale de orice fel, Teresa nu a folosit niciodată Sinaloa pentru activităţi ilicite. Era un teritoriu neutru, o lume proprie, cu acces restrâns, pe care nu dorea s-o pună în legătură cu restul vieţii sale. Un căpitan, doi marinari şi un mecanic menţineau iahtul pregătit să iasă pe mare în orice clipă, iar ea se îmbarca frecvent, uneori pentru scurte ieşiri de câte două zile, iar alteori pentru croaziere de două sau trei săptămâni. Cărţi, muzică, un televizor cu video. Niciodată nu aducea invitaţi, cu excepţia lui Paţi O'Farrell, care a însoţit-o în câteva ocazii. Singurul care o escorta mereu, suportând cu stoicism răul de mare, era Pote Gălvez. Teresei îi plăceau drumurile lungi în singurătate, zilele când telefonul nu suna şi nici nu era nevoie să deschidă gura. Să se aşeze noaptea în cabina de comandă lângă căpitan – un om din Marina Comercială puţin vorbăreţ, angajat de doctorul Ramos, pe care Teresa l-a aprobat tocmai pentru economia lui de cuvinte – să deconecteze pilotul automat şi să ia cârma ea însăşi pe vreme rea, ori să-şi petreacă zilele însorite şi liniştite într-un şezlong de pe puntea de la pupa, cu o carte în mână ori privind marea. De asemenea, îi plăcea să se ocupe personal de întreţinerea celor două motoare turbodiesel MTU de 1.800 de cai-putere care îi permiteau iahtului Sinaloa să navigheze cu treizeci de noduri, lăsând un siaj drept, lat şi puternic. Obişnuia să coboare în sala maşinilor, cu părul strâns în două cozi şi cu un batic în jurul frunţii, şi îşi petrecea acolo ceasuri în şir, atât în port cât şi în largul mării. Cunoştea fiecare piesă din motoare. Iar odată, când au suferit o avarie cu un vânt puternic venind din faţă dinspre răsărit la Alborân, a lucrat cinci ore acolo jos, mânjită de vaselină şi de ulei, lovindu-se de ţevi şi de pereţii de compartimentare, în vreme ce căpitanul încerca să evite ca iahtul să se culce orizontal ori să derive prea mult sub vânt, până când ea şi mecanicul au rezolvat problema. La bordul iahtului Sinaloa făcu câteva călătorii lungi, Marea Egee şi Turcia, sudul Franţei, Insulele Eoliene pe gurile râului Bonifacio; iar adesea ordona să se ia drumul Balearelor. Îi plăceau golfuleţele liniştite aflate la nord de Ibiza şi de Mallorca, aproape pustii pe timp de iarnă, şi să arunce ancora dinaintea limbii de nisip ce se întindea între Formentera şi Es Freus. Acolo, în dreptul plajei Los Trocados, Pote Gălvez avusese recent o ciocnire cu nişte paparazzi. Doi fotografi obişnuiţi din Marbella au identificat iahtul şi s-au apropiat pe o placă pentru a o surprinde pe Teresa, până când sinaloezul s-a dus să-i fugărească cu şalupa pneumatică de la bord. Rezultat: câteva coaste rupte, încă o despăgubire de câteva milioane. Chiar şi aşa, fotografia a ajuns să fie publicată pe prima pagină din Lecturas. Regina Sudului în vacanţă la Formentera.

Se întoarse agale. In fiecare dimineaţă, inclusiv în rarele zile cu vânt şi ploaie, se plimba pe plajă până la Linda Vista, singură. Pe mica înălţime de lângă râu desluşi figura solitară a lui Pote Gâlvez, care veghea de la distanţă. Ii era interzis să o escorteze în acele plimbări, şi sinaloezul rămânea în urmă, privind-o cum se duce şi se întoarce, santinelă nemişcată în depărtare. Loial ca un câine de vânătoare care aşteaptă, liniştit, să se întoarcă stăpâna. Teresa zâmbi în sinea ei. Intre Bălţat şi ea, timpul statornicise o complicitate tăcută, alcătuită din trecut şi din prezent. Accentul sinaloez dur al pistolarului, felul său de a se îmbrăca, de a se purta, de a-şi mişca înşelătoarele nouăzeci şi nu se ştie câte kilograme de greutate, eternele cizme din piele de iguană şi chipul de indian cu mustaţa deasă şi neagră – în ciuda timpului petrecut în Spania, Pote Gâlvez părea abia ieşit dintr-o cârciumă culichi – însemnau pentru Teresa mai mult decât era ea dispusă să recunoască, în realitate, fostul om de arme al lui Batman Giiemes era singura ei legătură cu acele meleaguri. Nostalgii comune, ce nu trebuiau argumentate. Amintiri bune şi rele. Legături pitoreşti care se iveau într-o frază, într-un gest, într-o privire. Teresa îi împrumuta paznicului casete cu muzică mexicană: Jose Alfredo, Chavela, Vicente, Los Tucanes, Los Tigres, chiar şi o bandă preţioasă pe care o avea cu Lupita D'Alessio – voi fi iubita ta sau ce-o trebui să-ţi fiu/voi fi orice-mi vei cere tu – astfel încât, când trecea pe sub fereastra camerei pe care Pote Gâlvez o ocupa într-un capăt al casei, auzea aceste cântece, o dată şi încă o dată. Iar uneori, când ea se afla în salon, citind sau ascultând muzică, sinaloezul se oprea o clipă, respectuos, distant, trăgând cu urechea de pe hol sau din uşă, cu privirea impasibilă, fixă, care pentru el ţinea loc de zâmbet. Nu vorbeau niciodată de Culiacăn, nici de evenimentele care făcuseră ca drumurile lor să se încrucişeze. Şi nici despre defunctul Fierros Motanul, integrat de multă vreme în temeliile unei vile din Nueva Andalucia. O singură dată schimbară câteva cuvinte despre toate acestea, în ajunul Crăciunului, când Teresa le dădu zi liberă oamenilor din serviciul ei – o menajeră, o bucătăreasă, un grădinar, doi bodyguarzi marocani de încredere care făceau cu schimbul la poartă şi în grădină – şi ea însăşi intră în bucătărie şi pregăti chilorio, rac umplut gratinat şi turte de mălai, iar apoi îi spuse pistolarului te invit să cinezi ca un narco, Bălţatule, că una-i seara asta, hai că se răceşte. Şi se aşezară în sufragerie, cu sfeşnice de argint şi cu luminări aprinse, câte una la fiecare colţ al mesei, cu te-quila, bere şi vin negru, foarte tăcuţi amândoi, ascultând muzica Teresei şi de asemenea pe cealaltă, pur Culiacân şi tare nesuferită, pe care i-o trimiteau uneori lui Pote Gălvez de acolo: Pedro şi Ines şi afurisita lor de camionetă gri, El Borrego, El Centenario en la Ram, melodia lui Gerardo, Avioneta Cessna, Douăzeci de femei în negru. Ştiu doar că-s sinaloez – acolo fredonară împreună, în şoaptă – de ce se mai pun cu mine? Iar când, pentru a termina, Jose Alfredo cânta melodia cu Calul Alb – preferata paznicului, care îşi apleca puţin capul şi încuviinţa în timp ce asculta – ea spuse suntem departe din cale-afară, Bălţatule; iar el răspunse ăsta-i adevărul, patroană, dar mai bine-i prea departe decât prea aproape. Apoi se uită în farfuria lui, căzut pe gânduri, şi în cele din urmă îşi ridică privirea.

— Nu v-aţi gândit niciodată să vă-ntoarceţi, doamnă?