Arturo Perez Reverte

— Era un parşiv de la DEA.

— Cu toate astea, parşiv şi de la DEA, era bărbatul meu.

Îl auzi înăbuşindu-şi o înjurătură de la munte în timp ce se ridica. Trupul lui părea să umple mica incintă a capelei.

— Ascultă – privea efigia lui Malverde, ca şi cum l-ar fi chemat ca martor pe sfântul patron al traficanţilor. Eu întotdeauna m-am purtat bine. Eram naşul vostru, al amândurora. Îl apreciam pe Blond şi te apreciam pe tine. El m-a trădat, şi cu toate astea eu ţi-am protejat trupuşorul ăsta frumos. Celelalte s-au petrecut mai târziu, când viaţa ta şi a mea au apucat-o pe drumuri diferite. Acum a trecut timpul, sunt în afara acestor lucruri. Sunt bătrân, am chiar şi nepoţi. Mă descurc bine în politică, iar Senatul îmi va permite să fac lucruri noi. Asta înseamnă, printre altele, să aibă de câştigat Sinaloa. Ce câştigi prejudi-ciindu-mă? Că îi ajuţi pe americanii ăştia să consume jumătate din drogurile din lume în timp ce decid, după cum le convine, când un traficant e bun şi când e rău? Pe cei care finanţau cu droguri gherilele anticomuniste din Vietnam, iar apoi au venit să ni le ceară nouă, mexicanilor, ca să plătească armele opoziţiei din Nicaragua? Ascultă, Teresita: ăştia care acum se folosesc de tine m-au făcut să câştig o grămadă de bani cu Nortena de Aviacion, ajutându-mă, în plus, să-i spăl în Panama. Spune-mi ce-ţi oferă acum parşivii. Imunitate? Bani?

— Nu-i vorba nici de una, nici de alta. E ceva mai complicat. Mai greu de explicat.

Epifanio Vargas se întorsese să o privească din nou. In picioare lângă altar. Luminările îi îmbătrâneau mult trăsăturile.

— Vrei să-ţi povestesc – insistă – cine mă tot fute în Uniunea Americană? Cine e cel care presează cel mai mult la DEA? Un procuror federal din Houston pe nume Clayton, foarte legat de Partidul Democrat. Şi ştii ce era înainte să fie numit procuror? Avocatul apărării pentru traficanţii mexicani şi americani, şi prieten intim de-al lui Ortiz Calderon: directorul de interceptare aeriană al Poliţiei Judiciare Federale mexicane, care acum trăieşte în Statele Unite ca martor protejat, după ce a vârât în buzunar milioane de dolari. Iar în partea asta, cei care încearcă să mă elimine sunt aceiaşi care mai înainte făceau afaceri cu americanii şi cu mine: avocaţi, judecători, politicieni care încearcă să arunce praf în ochi şi să găsească un ţap ispăşitor. Pe ăştia vrei să-i ajuţi belindu-mă pe mine?

Teresa nu răspunse. Celălalt o privi un răstimp, iar apoi clătină din cap, neputincios.

— Sunt obosit, Teresita. Am muncit şi am luptat mult în viaţă.

Era adevărat, iar ea ştia asta. Ţăranul din Santiago de los Caballeros o dusese greu cândva, la viaţa lui. Nimeni nu-i dăduse nimic de pomană.

— Şi eu sunt obosită.

Continua să se uite la ea cu luare-aminte, în căutarea unei breşe pe unde să întrevadă ce avea în minte.

— Atunci nu există nici o reparaţie posibilă, conchise.

— Bănuiesc că nu.

Jarul havanei străluci pe faţa lui don Epifanio.

— Am venit să te văd – spuse, iar acum tonul era diferit – oferindu-ţi tot soiul de explicaţii. Poate că îţi datoram lucrul ăsta, poate că nu. Dar am venit la fel cum am venit acum doisprezece ani, când aveai nevoie de mine.

— Ştiu asta şi vă mulţumesc. Dumneavoastră nu mi-aţi făcut niciodată alt rău decât acela pe care l-aţi considerat indispensabil. Dar fiecare pe drumul lui.

O tăcere îndelungată. Pe acoperiş continua să cadă ploaia. Sfântul Malverde privea impasibil în gol, cu ochii lui pictaţi.

— Toate astea de aici de-afară nu garantează nimic, spuse într-un târziu Vargas. Iar tu ştii asta. În paisprezece sau în şaisprezece ore se pot întâmpla multe.

Mi se fâlfâie, răspunse Teresa. E rândul dumneavoastră să fiţi botezat. Don Epifanio dădu afirmativ din cap în timp ce repeta partea cu botezul, ca şi cum ea ar fi rezumat bine starea lucrurilor. Apoi îşi ridică mâinile, spre a le lăsa să cadă pe solduri, dezolat. Trebuia să te ucid în noaptea aia, se căina el. Chiar aici. O spuse fără patimă în glas, foarte educat şi obiectiv. Teresa îl privea de pe băncuţă, nemişcată. Chiar că trebuia, spuse cu calm. Dar n-aţi făcut-o, iar acum o să-mi plătiţi. Poate că nota va fi exagerată, în realitate, e vorba de Blond, de Fierros Motanul, do alţi bărbaţi pe care nici măcar nu i-aţi cunoscut. Până la urmă, dumneavoastră plătiţi pentru toţi. Şi eu plătesc.

— Eşti nebună.

— Nu. Tcrcsa se ridică, în clipirile dinspre poartă şi în lumina roşie a luminărilor. Nu sunt nebună, sunt moartă. Teresita Mendoza a dumneavoastră a murit acum doisprezece ani, şi am venit s-o îngrop.

Îşi rezemă fruntea de fereastra uşor asudată de la etajul al doilea, simţind cum aburul umed îi răcorea pielea. Reflectoarele din grădină făceau să strălucească rafalele de apă, preschimbându-le în mii şi mii de picături luminoase care se abăteau în contralumină, printre crengile copacilor, ori sclipeau suspendate de capătul frunzelor. Teresa avea o ţigară între degete, iar sticla de Herradura Reposado era pe masă lângă un pahar, scrumiera plină şi Sâg Sauer-ul cu cele trei încărcătoare de rezervă. La combină cânta Jose Alfredo; Teresa nu ştia dacă era una din melodiile pe care le punea mereu pentru ea Pote Gâlvez, caseta din maşini şi din hoteluri, ori dacă făcea parte dintre bunurile casei:

Lăaai paharul băut pe jumătate, să-ţi urmez paşii, nu ştiu pentru ce.

Stătea aşa de câteva ceasuri bune. Tequila şi muzică. Amintiri şi prezent lipsit de viitor. Să mi se sfârşească viaţa. Noaptea nefericirii mele. Bău jumătatea de pahar care îi mai rămăsese şi îl umplu din nou înainte de a se întoarce la fereastră, încercând ca lumina din cameră să nu o facă prea vizibilă, îşi umezi din nou buzele cu tequila, în timp ce fredona cuvintele cântecului. Jumătate din soarta-mi ai luat-o cu tine. Sper să-ţi folosească nu ştiu cu cine.

— Au plecat toţi, patroană.

Se întoarse încet, făcându-i-se dintr-o dată foarte frig. Pote Gâlvez era în uşă, numai în cămaşă. Niciodată nu se prezenta astfel în faţa ci. Avea un walkie-talkie în mână, un revolver în teaca din piele prinsă de centură, şi părea foarte serios. Mortal. Sudoarea îi lipea cămaşa de torsul lat.

— Cum adică toţi?

O privi aproape cu reproş. De ce mai întrebaţi, dacă aţi înţeles. Toţi înseamnă toţi, mai puţin dumneavoastră şi cel de faţă. Asta spunea pistolarul, fără s-o spună.

— Federalii din escortă, lămuri el în cele din urmă. Casa e goală

— Şi unde s-au dus?

El nu răspunse. Se mărginea să ridice din umeri. Teresa citi restul în ochii lui de suspicios din nord. Pote Gâlvez nu avea nevoie de radar ca să detecteze copoii.

— Stinge lumina, spuse.

Încăperea rămase în întuneric; pătrundeau doar lumina de pe coridor şi reflectoarele de afară. Combina făcu clic, şi Jose Alfredo amuţi. Teresa se apropie de cadrul ferestrei şi aruncă o privire. Departe, dincolo de marea poartă zăbrelită de la intrare, totul părea normal: se vedeau soldaţi şi maşini sub felinarele înalte din stradă, în grădină, totuşi, nu zări nici o mişcare. Federalii care obişnuiau să patruleze pe-acolo nu se zăreau nicăieri.

— Când s-au schimbat, Bălţatule9

— Acum cincisprezece minute. A venit un grup nou şi ceilalţi au plecat.

— Câţi?

— Ca întotdeauna: trei urâţi în casă şi şase în grădină.

— Şi radioul?

Pote apăsă de două ori butonul aparatului walkie-talkie şi i-l arătă. Nici ţipenie, stăpână. Nimeni nu zice nimic. Dar dacă vreţi, putem să stăm de vorbă cu soldaţii. Teresa clătină din cap. Se duse până la masă, apucă Sâg Sauer-ul şi îşi vârî cele trei încărcătoare de rezervă în buzunarele pantalonilor, câte unul în fiecare buzunar de la spate, iar pe al treilea în buzunarul din faţă din partea dreaptă. Erau grele.

— Uită-i. Prea departe – manevră închizătorul pistolului, clac, clac, un glonţ pe ţeava şi cincisprezece în încărcător, şi îl puse la curea, în plus, oricum sunt de acord.

— Am să azvârl o ochire, spuse pistolarul, dacă-mi permiteţi.

Ieşi din încăpere, cu revolverul într-o mână şi cu walkie-talkie-ul în cealaltă, în timp ce Teresa se apropia din nou de fereastră. O dată ajunsă acolo, se aplecă cu grijă să observe grădina. Totul părea în ordine. O clipă crezu că vede două siluete negre mişcându-se printre nişte brazde de flori, sub înalţii arbori de mango. Nimic altceva, şi nici măcar nu era sigură de asta.

Atinse patul pistolului, resemnată. Un kilogram de oţel, plumb şi praf de puşcă: nu era mare lucru faţă de ce i se putea organiza afară, îşi scoase semanarul de la încheietură, vârându-şi în buzunar cele şapte inele de argint. Nu era cazul să facă zgomot de parcă ar fi purtat zurgălăi. Mintea îi funcţiona singură de ceva vreme, de cum Pote Gâlvez venise să-i dea vestea cu încurcătura. Cifre în favoarea şi împotriva ei, bilanţuri Posibilităţi şi probabilităţi. Socoti încă o dată distanţa care despărţea casa de grilajul de la poarta principală şi de ziduri, şi recapitula ceea ce înregistrase în memorie în ultimele zile: locuri protejate şi descoperite, rute posibile, capcane în care să evite să cadă. Se gândise atât de mult la toate acestea încât, ocupată acum cu revizuirea lor punct cu punct, nu avu timp să i se facă frică. Dacă nu cumva frica, în acea seară, era cunoscuta senzaţie de neajutorare fizică: carne vulnerabilă şi singurătate infinită. Situaţia.

Chiar despre asta era vorba, constată dintr-o dată. În realitate, nu venea la Culiacăn ca să depună mărturie împotriva lui don Epifanio Vargas, ci pentru ca Pote Gâlvez să spună sânteni singuri, patroană, şi ea să se simtă ca acum, cu Sâg Saucr-ul îndesat la brâu, pregătită să înfrunte încercarea. Gata să treacă pragul obscur pe care vreme de doisprezece ani îl avusese în faţa ochilor furându-i somnul în zorii murdari şi cenuşii. Iar când voi vedea iar lumina zilei, se ghidi, dacă voi mai ajunge s-o văd, totul va fi altfel. Sau nu. Se îndepărtă de fereastră, se duse până la masă şi trase o ultimă înghiţitură de tequila. Lăsai paharul băut pe jumătate, se gândi. Pentru mai târziu. Încă mai zâmbea imperceptibil când Pote Gâlvez se desluşi în cadrul uşii. Ţinea în mână un corn de cârlan, iar pe umăr o desagă din foaie de cort, şi avea o înfăţişare greoaie. Teresa îşi duse instinctiv mână la pistol, dar se opri la jumătatea drumului. Nu Bălţatul, îşi zise. Prefer să-i întorc spatele şi să mă omoare decât să n-am încredere, iar el să-şi dea seama.

— Daţi-i zor, patroană, spuse pistolarul. Ne-au întins o cursă cum nu-ntinde nici Coiotul. Popo-nari parşivi.

— Federali sau soldaţi? Sau de amândouă7

— Eu as zice că e o chestie a urâţilor şi ca ceilalţi stau şi se uită. Da' cine mai ştie. Să cer ajutor prin radio?

Teresa râse. Ajutor pentru cine, spuse. S-au dus toţi să-nfulece şi să dughcască la taquerâa Durango. Pote Gălvez o privi un răstimp, se scarpină la tâmplă cu ţeava AK-ului şi, într-un târziu, schiţă un zâmbet pe jumătate buimăcit, pe jumătate feroce. Aşa-i, pe bune, stăpână, spuse în cele din urmă, înţelegând. Om face ce-om putea. Spuse asta şi se opriră amândoi să privească încă o dată între lumină şi umbră, într-un fel în care nu se mai priviseră niciodată înainte vreme. Atunci Teresa râse din nou, sinceră, cu ochii larg deschişi şi trăgând aer în piept cu putere, iar Pote Gâlvez dădu din cap de sus în jos, ca unul care înţelege o poantă bună. Aici e Culiacân, patroană, spuse pistolarul, şi ce bine că râdeţi taman acum. De v-ar putea vedea copoii ăia înainte să le prăjim spinarea, sau viceversa. Păi, poate că râd numai de frică să nu mor, spuse ea. Sau de frică să nu mă doară în timp ce mor. El încuviinţă încă o dată şi spuse: apăi să vedeţi că la fel ca toţi, sau ce-aţi crezut. Da' până să ne vină de hac mai avem ceva vreme. Şi fie că murim sau nu, oricum, prin zonă or să mai moară şi alţii.

Ascultă. Zgomote, scârţâituri, ropot de ploaie în geamuri şi pe acoperiş. Evită ca totul să fie asurzit de bătăile inimii, zvâcnetul sângelui în venele minuscule ce străbat interiorul urechilor. Calculează fiecare pas, fiecare privire. Nemişcarea cu gura uscată şi tensiunea ce urcă dureros prin coapse şi prin stomac până la piept, tăindu-ţi puţina răsuflare pe care ţi-o mai îngădui. Greutatea Sâg Sauer-ului în mâna dreaptă, cu palma strânsă în jurul patului. Părul pe care ţi-l dai de pe faţă fiindcă îţi cade în ochi. Picătura de sudoare ce se rostogoleşte până pe pleoapă şi alunecă pe la colţul ochiului, iar până la urmă o ştergi de pe buze cu vârful limbii. Sărată. Aşteptarea.

Altă scârţâitură pe coridor, sau poate pe scară. Privirea lui Pote Gâlvez de la uşa din faţă, resemnată, profesionistă, îngenuncheat în falsa lui grăsime, iţindu-şi faţa pe jumătate din cadru, cu cornul de cârlan pregătit, fără pat, pentru a-l manevra mai comod, un încărcător cu treizeci de focuri pus şi încă unul lipit cu masking tape de acesta, cu gura în jos, gata să-l întoarcă şi să-l schimbe când primul se va goli.

Alte scârţâituri. Pe scară. Lăsai paharul, murmură Teresa fără cuvinte, băut pe jumătate. Se simte goală pe dinăuntru şi lucidă pe dinafară. Nu există reflecţii, nici gânduri. Nimic în afară de repetarea absurdă a refrenului cântecului şi de concentrarea simţurilor în interpretarea unor zgomote şi senzaţii. Există un tablou la capătul coridorului, sus, unde porneşte scara: nişte armăsari negri galopând pe o imensă întindere verde, în faţa tuturor aleargă un cal alb. Teresa numără caii: patru negri şi unul alb. îi numără la fel cum a numărat cei doisprezece stâlpi ai balustradei de deasupra casei scării, cele cinci culori ale glasvandului ce dă spre grădină, cele cinci uşi de pe partea asta a coridorului, cele trei aplice de iluminat de pe pereţi şi lampa ce atârnă din tavan. De asemenea, numără în minte glonţul de pe ţeava şi pe cele cincisprezece din încărcător, primul foc în dublă acţiune, un pic mai greu, iar apoi restul ies toate, şi tot aşa unul după altul din muniţia de rezervă care apasă în încărcătoarele ţinute în buzunarele blugilor. Există ceva de ars, deşi totul depinde de ce au şi mişeii, în orice caz, recomandă Pote Gâlvez, mai bine să o ardem puţin câte puţin, patroană. Fără emoţie şi fără grabă, etapă cu etapă. Durează mai mult şi se iroseşte mai puţin. Iar dacă se termină plumbul, aruncaţi în ei cu sudălmi, care dor şi ele.

Scârţâiturile sunt paşi. Urcă.

Un cap se iveşte cu precauţie pe palier. Păr negru, tânăr. Un tors şi încă un cap. Ţin arme în faţă, ţevi care se mişcă descriind arce în căutarea a ceva în care să tragă. Teresa întinde braţul, îl priveşte cu coada ochiului pe Pote Gâlvez, îşi ţine răsuflarea, apasă pe trăgaci. Sâg Sauer-ul sare parcă scuipând tunete, bum, bum, bum, şi înainte de cel de-al treilea, toate sunetele de pe coridor sunt înghiţite de rafalele AK-ului mânuit de pistolar, raaaca, sună, raaaca, raaaca, iar coridorul se umple de fum acru, şi prin fum se zăresc desprinzându-se în ţăndări jumătate din stâlpii de la balustradă, raaaca, raaaca, iar cele două capete dispar şi la parter se aud voci strigând, şi zgomot de oameni alergând; într-acestea, Teresa încetează focul şi îşi îndreaptă arma în altă parte fiindcă Pote, cu o agilitate neaşteptată la un om de dimensiunile lui, se ridică şi aleargă aplecat spre scară, raaaca, raaaca, face din nou cornul lui de cârlan la jumătatea drumului şi, o dată ajuns acolo, îndreaptă ţeava AK-ului în jos, fără să ţintească, slobozeşte încă o rafală, caută grenada în traista de pe umăr, îi scoate piedica cu dinţii, ca-n filme, o azvârle pe casa scării, se întoarce alergând mărunt, aplecat, şi se aruncă pe burtă la podea în timp ce casa scării face pum-pumbaaa şi, prin fum şi zgomot şi printr-un val de aer fierbinte care o izbeşte în faţă pe Teresa, ce-o mai fi fost pe scară, inclusiv caii, tocmai s-au dus la mama mă-sii.

La mama naibii.

Acum se stinge brusc lumina în toată casa. Teresa nu ştie dacă asta e bine sau e rău. Aleargă la fereastră, se uită afară şi constată că şi grădina a rămas pe întuneric şi că singurele lumini sunt cele din stradă, de cealaltă parte a zidului şi a porţii zăbrelite. Aleargă aplecată, întorcându-se spre uşă dă peste masă şi o răstoarnă cu tot ce e pe ea, tequila şi tutunul, la dracu', se întinde din nou pe jos, ivindu-şi jumătate de faţă şi pistolul. Casa scării e un puţ aproape negru, slab iluminat de strălucirea ce pătrunde prin glasvandul spart care dă spre grădină.

— Cum vă simţiţi, stăpână?

Pote Gălvez a spus asta într-un murmur. Bine, răspunde Teresa în şoaptă. Destul de bine. Pistolarul nu mai spune nimic, îl simte în penumbră, trei metri mai încolo, de cealaltă parte a coridorului. Bălţatule, şuieră. Se vede ca naiba afurisita ta de cămaşă albă. Apăi nici pomeneală, răspunde el. Nu mai e cazul să ne schimbăm.

— Vă descurcaţi bine, patroană. Păstraţi muniţia.

De ce acum nu mi-e frică, se întreabă Teresa. Cui dracu' am impresia că i se întâmplă toate astea? Îşi atinge fruntea cu o mână uscată, îngheţată, şi apucă pistolul cu o mână umedă de sudoare. Cineva să-mi spună care din mâinile astea e a mea.

— Se-ntorc nemernicii, şopteşte Pote Gâlvez, ochind cu cornul.

Raaaaca, Raaaca. Rafale scurte ca şi cele dinainte, cu tuburile de 7.62 zăngănind pe podea peste tot, fumul învolburat printre umbre dând usturime în gât, flamele AK-ului din mână pistolarului, flamele Sâg Sauer-ului pe care Teresa îl ţine cu amândouă mâinile, bum, bum bum, deschi-zând gura pentru ca detunăturile să nu-i spargă timpanele, trăgând spre flamele ce se ridică de pe scară cu vâjâituri ce trec, ziaaang, ziaaang, pocnesc sinistru în ghipsul pereţilor şi în lemnul uşilor, şi ridică zăngănit de geamuri sparte când se ciocnesc de ferestrele de pe cealaltă parte a coridorului. Căruciorul pistolului oprit înapoi dintr-o dată, clic, clac, fără alte focuri de tras, şi Teresa deconcertată, până când îi pică fisa şi apasă butonul ca să scoată încărcătorul gol, şi pune altul, cel pe care-l purta în buzunarul din faţă al blugilor, iar când slobozeşte căruciorul, acesta închide un glonţ. Se pregăteşte să tragă din nou, dar se opreşte, fiindcă Pote a ieşit cu jumătate de trup din adăpost, şi o altă grenadă de-a lui se rostogoleşte pe coridor până la scară, iar de astă dată flacăra e enormă în întuneric, purn-pummbaaa din nou, parşivilor, iar când pistolarul se ridică în picioare şi aleargă aplecat spre casa scării, cu cornul pregătit, Teresa se ridică şi ea şi aleargă lângă el, şi ajung împreună la balustrada zdrobită, iar când apar ca să ardă tot cu focurile trase în jos, flamele împuşcăturilor lor luminează cel puţin două trupuri prăbuşite printre rămăşiţele treptelor.

Haida-de. O dor plămânn de atâta respirat praf de puşcă, îşi înăbuşă tuşea atât cât poate. Nu ştie cât timp a trecut, îi e foarte sete. Nu-i este frică.

— Câtă muniţie, patroană?

— Puţină.

— Vine.

În întuneric, prin aer, înşfacă două din încărcătoarele pline pe care i le aruncă Pote Gâlvez şi îl scapă pe al treilea, îl caută pe jos bâjbâmd, şi îl pune într-un buzunar de la spate.

— N-are să ne ajute nimeni, patroană?

— Lasă vrăjeala.

— Soldaţii sunt afară. Colonelul părea cinstit.

— Jurisdicţia lui se termină la poarta dinspre stradă. Ar trebui să ajungem acolo.

— Nici pomeneală Prea departe.

— Da. Prea departe.

Scârţâituri şi paşi. Apucă pistolul şi ocheşte spre umbre, strângând dm dinţi. Poate că a sosit ceasul, se gândeşte Dar nu urcă nimeni. Da' de unde Alarmă falsă.

Dmtr-o dată iată-i acolo, şi nu i-au auzit urcând. Acum grenada care vine pe jos le este destinată lor, iar Pote Gâlvez are destul timp ca s-o prevină. Teresa se rostogoleşte înăuntru, acoperindu-şi capul cu mâinile, iar explozia încadrează uşa şi luminează coridorul ca ziua. Asurzită, întârzie până să priceapă că zgomotul îndepărtat pe care îl aude sunt rafalele furioase trase de Pote Gâlvez. Şi eu ar trebui să fac ceva, se gândeşte. Aşa încât se ridică, clătinându-se din pricina şocului exploziei, apucă pistolul, se târâie în genunchi până la uşă, se sprijină de cadru cu o mână, sare în picioare, iese şi începe să tragă orbeşte, bum, bum, bum, flame peste flame, în timp ce zgomotul creşte, devenind tot mai clar şi mai apropiat, şi dintr-o dată se pomeneşte în faţa unor umbre negre care vin spre ea printre fulgerări de lumină portocalie şi albastră şi albă, bum, bum, bum, gloanţe care trec, ziaaang, şi pocnesc în pereţi în toate părţile, până când din spate, dintr-o parte, chiar de sub braţul ei stâng, ţeava AK-ului lui Pote Gâlvez se alătură focului, raaaca, raaaaaca, de astă dată nu cu rafale scurte, ci interminabil de lungi, parşivilor, îl aude strigând, parşivilor, şi înţelege că ceva merge prost şi că poate l-au nimerit pe el sau au nimerit-o pe ea, că poate ea însăşi moare chiar în acea clipă şi nu ştie. Dar mâna ei dreaptă continuă să apese pe trăgaci, bum, bum, şi dacă trag înseamnă că sunt încă în viaţă, se gândeşte. Trag, deci exist.

Cu spatele lipit de perete, Teresa îşi pune ultimul încărcător în culata Sâg Sauer-ului. E uimită că n-are nici o zgârietură. Zgomot de ploaie afară, în grădină. Uneori îl aude plângându-se printre dinţi pe Pote Gâlvez.

— Eşti rănit, Bălţatule?

— Am scrântit-o nasol tare, patroană. Am ceva plumb în mine.

— Doare?

— Hait! La ce să vă zic că nu, dacă da.

— Bălţatule.

— Spuneţi.

— Faza-i parşivă. Nu vreau să ne omoare fără muniţie, ca pe nişte iepuraşi.

— Apăi ordonaţi şi gata. Dumneavoastră porunciţi.

Porticul, decide. E un acoperiş în consolă cu nişte arbuşti dedesubt, la celălalt capăt al coridorului. Fereastra de deasupra nu e o problemă, fiindcă la ora asta nu mai are nici un geam întreg. Dacă ajung acolo, vor putea să sară în grădină şi apoi să-şi deschidă drum, sau să încerce s-o facă, până la grilajul de la intrare sau până la zidul dinspre stradă. Oricum, au să tragă în ei şi militarii, dar acesta e un risc în plus de înfruntat. Sunt ziarişti afară, şi oameni care se uită. Iar don Epifanio Vargas poate cumpăra pe mulţi, însă nu poate cumpăra pe toată lumea.

— Te poţi mişca, Bălţatule?

— Apăi să vedeţi că da, patroană. Pot.

— Ideea e fereastra de pe coridor, şi-apoi în grădină.

— Ideea e cum vreţi dumneavoastră.

S-a mai întâmplat o dată, se gândeşte Teresa. S-a întâmplat ceva asemănător, iar Pote Gâlvez era şi el acolo.

— Bălţatule.

— Porunciţi.

— Câte grenade mai avem?

— Una.

— Păi dă-i drumul.

Grenada încă se mai rostogoleşte când ei o rup la fugă pe coridor, iar pocnetul îi prinde lângă fereastră. Auzind în spate rafalele cornului de cârlan cu care trage pistolarul, Teresa îşi trece picioarele peste cadru, încercând să nu se rănească în aşchiile de sticlă; dar, când pune mâna stângă, se taie. Simte lichidul dens şi cald curgându-i prin palmă în timp ce izbuteşte să ajungă afară, cu ploaia biciuindu-i faţa. Ţiglele consolei îi scârţâie sub picioare, îşi pune revolverul la brâu înainte să se lase să alunece pe suprafaţa udă, ţinându-se de burlanul ce coboară de pe acoperiş. Apoi, după ce zăboveşte o clipă atârnată, îşi dă drumul să cadă.

Clefăie prin noroi, cu pistolul din nou în mână. Pote Gâlvez aterizează lângă ea. O lovitură. Un geamăt de durere.

— Fugi, Bălţatule. Spre gard.

Nu-i timp. Fasciculul unei lanterne îi caută insistent din casă, şi încep din nou flamele. De astă dată gloanţele fac chiu-chiu, afundându-se în băltoace. Teresa ridică Sâg Sauer-ul. Numai să nu mi-l înfunde tot rahatul ăsta, se gândeşte. Trage foc după foc, cu grijă, fără să-şi piardă capul, descriind un arc, iar apoi se-ntinde pe burtă în noroi. Dintr-o dată bagă de seamă că Pote Gâlvez nu mai trage. Se-ntoarce să se uite după el şi, în lumina îndepărtată dinspre stradă, îl vede rezemat de o coloană a porticului, în partea cealaltă.

— Îmi pare rău, patroană, îl aude şuierând. Acum chiar că mi-au tras-o într-o veselie.

— Unde?

— Taman în maţe. Nu ştiu dacă e ploaia sau e sânge, da' curg la litri de ţi-e mai mare dragul.

Teresa îşi muşcă buzele înnoroiate. Se uită la luminile de dincolo de poartă, la felinarele din stradă care conturează palmierii şi arborii de mango. Are să fie greu, constată, să izbutesc de una singură.