Arturo Perez Reverte

Teresa îl privi atât de fix, încât pistolarul se foi în scaun, stingherit, şi se uită în altă parte. Deschise gura, poate pentru a încerca să se dezvinovăţească, dar ea zâmbi un pic, distantă, apropiindu-şi de buze paharul cu vin.

— Ştii că nu ne putem întoarce, spuse ea. Pote Gâlvez se scărpina la tâmplă.

— Apăi să vedeţi că eu nu, fireşte. Dar dumneavoastră aveţi mijloace. Aveţi contacte şi aveţi lovele. Sigur că, dacă aţi vrea, aţi aranja numai bine.

— Şi tu ce-ai face dacă eu m-aş întoarce? Pistolarul se uită iar în farfurie, încruntat, ca şi cum înainte vreme nu prevăzuse niciodată această posibilitate. Apăi nu ştiu, patroană, spuse după un răstimp. Sinaloa e departe al naibii, iar să mă întorc eu, mi se pare încă şi mai departe. Da' stărui că dumneavoastră.

— Las-o baltă – Teresa clătina din cap prin fumul unei ţigări. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii ascunzându-mă prin cartierul Chapultepec, uitându-mă mereu peste umăr.

— Atunci, nu. Da' ce păcat, auziţi. Acela nu-i pământ rău.

— Haide.

— E guvernul, patroană. Dacă n-ar fi guvern, nici politicieni, nici gringos dincolo de Rio Bravo, acolo s-ar trăi într-o veselie. N-ar fi nevoie nici de afurisita de marijuna, nici de nimic din astea, nu-i aşa? Cu câteva roşii curat-curăţele, ne-am descurca.

Mai erau şi cărţile. Teresa continua să citească, mult, din ce în ce mai mult. Pe măsură ce trecea timpul, se întărea în convingerea că lumea şi viaţa erau mai uşor de înţeles prin intermediul unei cărţi. Acum avea multe, pe rafturi din stejar unde se aliniau, ordonate pe dimensiuni şi pe colecţii, ticsind pereţii unei biblioteci orientate spre sud şi spre grădină, cu fotolii din piele foarte comode şi cu o iluminare bună, unde se aşeza să citească noaptea sau în zilele când era foarte frig. Când era soare, ieşea în grădină şi ocupa unul din şezlongurile de lângă umbrarul piscinei – exista acolo un grătar pe care Pote Gâlvez pregătea în fiecare duminică nişte carne foarte bine prăjită -şi rămânea ceasuri în şir, agăţată de paginile pe care le parcurgea cu aviditate, întotdeauna citea două sau trei cărţi în acelaşi timp: câte una de istorie – o fascina aceea cu Mexicul la sosirea spaniolilor, Cortes şi toată tevatura aceea – un roman de dragoste sau de suspans, şi alta din cele complicate, din acelea pentru care îi trebuia multă vreme ca sa le termine, iar câteodată nu izbutea să le înţeleagă pe deplin, însă mereu rămânea, la sfârşit, cu senzaţia că ceva diferit i se fixa înlăuntru. Citea aşa, în orice fel, ameste-cându-le pe toate. O plictisi puţin una foarte faimoasă, pe care toată lumea o recomanda: O sută de ani de singurătate – mai mult îi plăcea Pedro Parâmo – şi savura atât poliţistele Agathei Christie şi pe cele cu Sherlock Holmes, cât şi altele mai greu de asimilat, ca de pildă Crimă şi pedeapsă, Roşu şi negru ori Casa Buddenbrook, care era povestea unei tinere de bani gata şi a familiei sale din Germania, în urmă cu cel puţin un secol, sau cam aşa ceva. De asemenea, citise o carte veche despre războiul de la Troia şi despre călătoriile războinicului Enea, unde găsi o frază care o impresiona mult: „Singura salvare a învinşilor e să nu aştepte nici o salvare”.

Cărţi. Ori de câte ori se mişca pe lângă rafturile ticsite şi mângâia cotorul legat al Contelui de Monte Cristo, Teresa se gândea la Paţi O'Farrell. Tocmai vorbiseră la telefon în după-amiaza precedentă. Vorbeau aşa în fiecare zi, deşi uneori treceau mai multe zile fără să se vadă. Cum îţi merge, Locotenente, ce mai faci, Mexicane. Pe vremea aceea, Paţi renunţase deja la orice activitate direct legată de afacere. Se mărginea să încaseze şi să cheltuiască: coca, alcool, fetiţe, călătorii, haine. Se ducea la Paris, la Miami sau la Milano şi petrecea de mama focului, foarte în felul ei, fără să-i pese de nimic altceva. Pentru ce, spunea ea, dacă tu pilotezi aşa dumnezeieşte. Continua să se vâre în încurcături, mici conflicte, uşor de rezolvat cu prieteni, cu bani, cu intervenţiile lui Teo. Problema era că nasul şi sănătatea i se prăbuşeau în ţăndări. Mai mult de un gram zilnic, tahicardii, probleme dentare. Cearcăne. Auzea zgomote stranii, dormea prost, punea muzică şi o oprea după câteva minute, intra în cadă sau în piscină şi ieşea dintr-o dată, cuprinsă de un atac de anxietate. De asemenea, era ostentativă şi imprudentă. Gură bogată. Vorbea prea mult, cu oricine. Iar când Teresa i-o reproşa, măsu-rându-şi mult cuvintele, ea se enerva, sfidătoare, sănătatea mea şi pizda mea şi viaţa mea şi partea mea de afacere sunt ale mele, spunea, şi eu nu mă apuc să-mi vâr nasul în poveştile tale cu Teo sau în cum manevrezi nenorocitele de finanţe. Cazul era pierdut de mult; iar Teresa se afla într-un conflict din care nici sfaturile cumpănite ale lui Oleg lasikov – continua să se vadă cu rusul, din când în când – nu erau suficiente pentru a lumina ieşirea. Toate astea se vor sfârşi prost, spusese bărbatul din Solnţevo. Da. Singurul lucru pe care îl doresc, Tesa, e să nu te stropească prea mult. Când va fi să fie. Iar deciziile să nu trebuiască să le iei tu.

— A telefonat domnul Aljarafe, patroană. Zice că s-a făcut friptura.

— Mulţumesc, Bălţatule.

Traversă grădina, urmată de la distanţă de paznic Friptura era ultima plată făcută de italieni, într-un cont din Grand Cayman via Liechtenstein şi cu un cincisprezece la sută spălat într-o bancă din Zurich. Era încă o veste bună. Podul aerian continua să funcţioneze cu regularitate, bombardamentele de colete cu droguri cu balize GPS din avioane la joasă înălţime – inovaţie tehnică a doctorului Ramos – dădeau rezultate excelente, şi o nouă rută deschisă cu columbienii prin Haiti, Republica Dominicană şi Jamaica oferea o rentabilitate uimitoare. Cererea de cocaină bază pentru laboratoarele clandestine din Europa continua să crească, iar Transer Naga tocmai obţinuse, mulţumită lui Teo, o bună conexiune pentru spălarea dolarilor prin intermediul loteriei din Puerto Rico. Teresa se întrebă până când avea să dureze acest noroc. Cu Teo, relaţia profesională era optimă; iar cealaltă, cea privată – niciodată n-ar fi mers până-ntr-acolo încât s-o califice drept sentimentală – decurgea pe făgaşe rezonabile. Ea nu-l primea în casa ei din Guadalmina; se întâlneau întotdeauna în hoteluri, aproape de fiecare dată în călătorii de lucru, sau într-o casă veche pe care el o reamenajase pe strada Ancha din Marbella. Niciunul dintre cei doi nu punea în joc mai mult decât necesarul. Teo era amabil, educat, eficient în intimitate. Făcură împreună câteva călătorii în Spania şi, de asemenea, în Franţa şi în Italia – pe Teresa, Parisul o plictisi, Roma o decepţiona, iar Veneţia o fascină – însă amândoi erau conştienţi că relaţia lor avansa pe un teren jalonat. Totuşi, prezenţa bărbatului includea momente poate intense, sau speciale, care pentru Teresa alcătuiau un soi de album mental, ca nişte fotografii capabile să o reconcilieze cu anumite lucruri şi cu anumite aspecte ale propriei sale vieţi. Plăcerea scrupuloasă şi atentă pe care el i-o oferea. Lumina bătând în pietrele Colosseum-ului pe când se însera, printre pinii din Roma. Un castel foarte vechi, în apropierea unui râu imens, cu maluri înverzite, numit Loara, cu un mic restaurant unde pentru prima oară încercă un foie-gras şi un vin numit Château Margaux. Şi zorii aceia când se duse la fereastră şi văzu laguna Veneţiei ca o placă de argint şlefuit care se înroşea puţin câte puţin în vreme ce gondolele, acoperite de zăpadă, se legănau lângă cheiul alb din faţa hotelului. Fir-ar. Apoi Teo o îmbrăţişase din spate, gol ca şi ea, contemplând împreună peisajul. Ca să trăieşti aşa, îi şopti el la ureche, e mai bine să nu mori. Iar Teresa râse.

Râdea adesea cu Teo, pentru felul lui amuzant de a vedea existenţa, glumele lui valabile, umorul lui elegant. Era cult, călătorise şi citise – îi recomanda sau îi dăruia cărţi care, aproape întotdeauna, ei îi plăceau mult – ştia cum să se poarte cu ospătarii, cu portarii de la hotelurile scumpe, cu politicienii, cu bancherii. Avea clasă în maniere, în mâimle pe care le mişca într-un fel foarte atrăgător, în profilul brun şi ascuţit, de acvilă spaniolă. Şi se pricepea de minune la pat, fiindcă era un tip scrupulos şi cu sânge rece. Totuşi, în funcţie de moment, putea fi neîndemânatic ori inoportun cum nu se mai poate. Uneori vorbea de nevasta şi de copiii lui, de problemele conjugale, de singurătăţi şi aşa mai departe; iar ea, pe loc, nu mai acorda atenţie cuvintelor lui. Era foarte stranie strădania unor bărbaţi de a stabili, de a lămuri, de a defini, de a se justifica, de a face socoteli pe care nimeni nu Ic cerea. ^Nici o femeie nu avea nevoie de atâtea frecţii. În plus, Teo era isteţ. Niciunul dintre ei nu ajunse să-i spună te iubesc celuilalt, sau ceva asemănător. La Teresa era incapacitate, iar la Teo, prudenţă minuţioasă. Ştiau la ce să se aştepte. Cum se spunea la Sinaloa, porci, dar nu râtani.

Vor fi pălării în plus.

Era adevărat că norocul vine şi pleacă. După un sezon bun, anul acela începu rău, şi se înrăutăţi şi mai mult în primăvară. Ghinionul se îmbina cu alte probleme. Un Skymaster 337 cu două sute de kilograme de cocaină s-a prăbuşit în apropiere de Tabcrnas în timpul unui zbor de noapte, iar Karasek, pilotul polonez, a murit în acest accident. Faptul a pus în alertă autorităţile spaniole, care au intensificat supravegherea aeriană. La puţin timp, nişte reglări de conturi între traficanţii marocani, armată şi Jandarmeria Regală au complicat relaţiile cu cei din Rif. Mai multe şalupe au fost sechestrate în împrejurări prea puţin clare, de o parte şi de cealaltă a Strâmtorii, iar Teresa a trebuit să se deplaseze în Maroc pentru a normaliza situaţia. Colonelul Abdelkader Chaib îşi pierduse din influenţă după moartea bătrânului rege Hassan al II-lea, iar stabilirea unor reţele sigure cu noii mahări ai haşişului a solicitat ceva vreme şi mulţi bani. In Spania, presiunea judiciară, animată de presă şi de opinia publică, a devenit mai puternică: mai mulţi legendări amos da farinha au căzut în Galicia, şi inclusiv puternicul clan Corbeira a avut probleme. Iar la începutul primăverii, o operaţiune a Transer Naga s-a soldat cu un dezastru neaşteptat atunci când, în largul mării, la jumătatea drumului între Azore şi capul Sân Vicente, cargoul Aurelio Carmona a fost abordat de Poliţia de Frontieră, ducând în calele sale bobine de în industrial în ambalaje metalice, al căror interior era dublat cu plăci de plumb şi de aluminiu pentru ca nici razele X, nici razele laser să nu poată detecta cele cinci tone de cocaină ascunse înăuntru. Nu se poate, fu comentariul Teresei când află vestea. Mai întâi, să aibă informaţia asta. Mai apoi, fiindcă de câteva săptămâni bune urmărim mişcările afurisitului de Petrei – ambarcaţiunea de abordaj a Poliţiei de Frontieră – iar acesta nu s-a mişcat de la baza lui. Pentru asta avem şi plătim un om acolo. Şi atunci doctorul Ramos, fumând cu atâta calm de parcă, în loc de opt tone, ar fi pierdut o cutie de tutun de pipă, răspunse de asta n-a plecat Petrei, şefa. L-au lăsat liniştit în port, ca să ne dea încredere, şi au plecat în secret cu echipele de abordaj şi cu Zodiac-urile într-un remorcher pe care l-au împrumutat de la Marina Comercială. Băieţii aceia ştiu că avem o cârtiţă infiltrată la Poliţia de Frontieră, şi ne întorc şmecheria.

Teresa era neliniştită din cauza poveştii cu Aurelio Carmona. Nu fiindcă încărcătura fusese capturată – pierderile se aliniau în coloane, în faţa câştigurilor, şi erau incluse în previziunile afacerii – ci pentru evidenţa faptului că cineva ciripise, iar Poliţia de Frontieră obţinuse informaţie privilegiată. De data asta ne-au bulit binişor, hotărî ea. Îi veneau în minte trei surse pentru turnătorie: galicienii, columbienii şi propriii săi oameni. Deşi fără înfruntări spectaculoase, rivalitatea cu clanul Corbeira continua, între strâmbe discrete şi un soi de te-aştept la colţ, n-am să fac nimic ca să te mânjesc, dar cum aluneci, cum la revedere. De la ei, începând cu furnizorii comuni, putea veni problema. Dacă era vorba de columbieni, lucrurile nu prea se puteau rezolva; nu rămânea altceva de făcut dccât să li se predea datele, iar ei să acţioneze în consecinţă, analizând responsabilităţile în propriile lor rânduri. Rămânea, ca o a treia posibilitate, ca informaţia să fi ieşit de la Transer Naga. In acest sens, era necesar să se adopte noi măsuri de prevedere: să se limiteze accesul la informaţiile importante şi să se întindă curse cu date marcate pentru a lua urma, ca să se vadă unde se va ajunge. Insă asta cerea timp. Să recunoşti pasărea după găinaţ.

— Te-ai gândit la Patricia? Întrebă Teo.

— Nu mă enerva, omule. Nu fi parşiv.

Se aflau în La Almoraima, la o aruncătură de băţ de Algeciras: o veche mănăstire între nişte păduri dese de stejari de plută, ce fusese transformată într-un mic hotel, cu restaurant specializat în produse vânătoreşti. Uneori veneau aici câte două zile, ocupând una din camerele sobre şi rustice care dădeau spre vechiul claustru. La cină mâncaseră pulpă de cerb şi pere în vin negru, iar acum fumau şi beau coniac şi tequila. Noaptea era plăcută pentru acea perioadă a anului şi, prin fereastra deschisă, ascultau cântecul greierilor şi clipocitul vechii fântâni.

— Nu spun că dă informaţii cuiva, spuse Teo. Doar că a devenit gură-spartă. Şi imprudentă. Şi intră în legături cu oameni pe care nu-i controlăm.

Teresa privi afară, lumina lunii strecurându-se printre frunzele viei căţărătoare, zidurile văruite şi îmbătrânitele arce din piatră: alt loc care îi amintea de Mexic. De aici şi până să dai în vileag lucruri ca acela cu vaporul, e cale lungă. In plus, cui avea să-i povestească? Teo o studie puţin fără să spună nimic. Nu trebuie să fie nimeni în special, opina într-un târziu. Ai văzut cum umblă în ultima vreme; se pierde în divagaţii şi fantezii fără sens, în capricii ciudate şi accese de paranoia.

Şi trăncăneşte ca o moară hodorogită. E de-ajuns o indiscreţie ici, un comentariu colo, pentru ca unii să tragă anumite concluzii. Avem o perioadă proastă, cu judecătorii peste noi şi cu oamenii care presează. Chiar Tomâs Pestana se ţine la distanţă în ultimul timp, pentru orice eventua-litate. Ăsta le vede venind de departe, ca reumaticii care presimt ploaia, încă îl putem manevra; dar dacă sunt scandaluri şi prea multe presiuni, iar lucrurile se sucesc, până la urmă are să ne întoarcă spatele.

— Va rezista. Ştim prea multe despre el.

— Nu întotdeauna e suficient să ştii – Teo făcu o grimasă mondenă, în cel mai bun caz, asta îl poate neutraliza; însă nu-l poate obliga să continue. Are propriile lui probleme. Prea mulţi poliţişti şi judecători l-ar putea speria. Şi e imposibil să-i cumperi pe toţi poliţiştii şi pe toţi judecătorii – o privi fix. Nici măcar noi nu patern.

— Doar nu vrei s-o înşfac pe Paţi şi s-o fac să vomite până când ne va povesti ce zice şi ce nu zice.

— Nu. Mă limitez să te sfătuiesc s-o laşi pe margine. Are ce vrea, şi n-avem nevoie nici pe naiba să fie mai departe la curent cu toate.

— Nu-i adevărat.

— Ba cam ăsta-i adevărul. Intră şi iese ca vodă prin lobodă – Teo îşi frecă nasul într-un fel semnificativ, îşi pierde controlul. Asta durează de ceva vreme. Şi tu ţi-l pierzi. Mă refer la controlul asupra ei.

Tonul ăsta, îşi spuse Teresa. Nu-mi place tonul ăsta. Controlul meu e treaba mea.

— E în continuare partenera mea, replică, iritată. Patroana ta.

O strâmbătură amuzată însufleţi gura avocatului, care o privi parcă întrebându-se dacă vorbea serios, însă nu spuse nimic. E curioasă povestea voastră, comentase el odată. Relaţia asta stranie în jurul unei prietenii care nu mai există. Dacă ai datorii, le-ai plătit cu prisosinţă. Cât despre ea.

— Prin urmare e îndrăgostită de tine, spuse Teo într-un târzm, după tăcere, agitând domol coniacul în paharul său enorm. Asta-i problema.

Strecura cuvintele în şoaptă, aproape unul câte unul. Nu te băga acolo, se gândea Teresa. Nu tu. Tocmai tu.

— E ciudat să te aud spunând asta, răspunse. Ea ne-a prezentat. Ea a fost cea care te-a adus.

Teo îşi strânse buzele. Se uită în altă parte, iar apoi o privi din nou. Părea să reflecteze, ca unul care şovăie între două loialităţi, sau mai degrabă o cântăreşte pe una din ele. O loialitate îndepărtată, înceţoşată. Caducă.

— Ne cunoaştem bine, observă în cele din urmă. Sau ne cunoşteam. De aceea ştiu ce spun. De la bun început, ea ştia ce avea să se petreacă între tine şi mine. Nu ştiu ce-a fost la El Puerto de Santa Marfa, şi nici nu-mi pasă. Nu te-am întrebat niciodată, însă ea nu uită.

— Şi totuşi, insistă Teresa, Paţi ne-a apropiat, pe mine şi pe tine.

Teo reţinu aerul ca şi când ar fi urmat să suspine, însă nu o făcu. Se uita la verigheta lui de la mâna stingă sprijinită pe masă.

— Poate că te cunoaşte mai bine decât crezi tu, spuse. Poate că s-a gândit că aveai nevoie de cineva în mai multe sensuri. Şi că, în cazul meu, nu existau riscuri.

— Ce riscuri?

— Să te îndrăgosteşti. Să-ţi complici viaţa -zâmbetul avocatului diminua din importanţa cuvintelor sale. Poate că m-a văzut ca pe un înlocuitor, nu ca pe un adversar. Şi, dacă stăm să ne gândim, avea dreptate. Niciodată nu m-ai lăsat să merg mai departe.

— Începe să nu-mi placă discuţia asta Ca şi când tocmai ar fi auzit-o pe Teresa, Pote Gâlvez apăru în uşă. Avea în mână un telefon mobil şi era mai sumbru decât de obicei. Care-i piesa, Bălţatule? Pistolarul părea nehotărât, spri-jinindu-se când pe un picior, când pe celălalt, fără să iasă din prag. Respectuos. Ii părea foarte rău că îi întrerupea, spuse într-un târziu. Dar bănuia că era important. Pe cât se pare, doamna Patricia avea probleme.

Era mai mult decât o problemă, constată Teresa în sala de urgenţe a spitalului din Marbella. Scena era tipică pentru sâmbătă noaptea: ambulanţe afară, brancarde, strigăte, lume pe coridoare, vân-zoleală de medici şi de infirmiere. Pe Paţi o găsiră în biroul unui şef de serviciu binevoitor: cu un sacou pe umeri, pantalonii murdari de pământ, o ţigară pe jumătate consumată în scrumieră şi o alta între degete, o contuzie pe frunte şi pete de sânge pe mâini şi pe bluză. Sânge străin. Mai existau doi poliţişti în uniformă pe culoar, o tânără moartă pe o brancardă şi o maşină, noul Jaguar decapotabil al lui Păţi, zdrobit de un copac, la o curbă de pe şoseaua Ronda, cu sticle goale pe jos şi zece grame de praf de cocaină împrăştiate pe scaune.

— O petrecere, explică Păţi. Veneam de la o nenorocită de petrecere.

Avea limba greoaie şi expresia buimăcită, ca şi când n-ar fi izbutit să priceapă ce se petrecea. Teresa o cunoştea pe moartă, o tânără cu trăsături de ţigancă; în ultima vreme o însoţea mereu pe Paţi: optsprezece ani abia împliniţi, însă vicioasă ca de cincizeci mari şi laţi, având la activ multă tăvăleală şi nici o ruşine. Murise pe loc, lovindu-se cu faţa de parbriz, cu fusta ridicată până la stinghie, taman când Paţi o mângâia la fofoloancă, la o sută optzeci pe oră. O problemă în plus şi o problemă în minus, murmură Teo cu răceală, schimbând o privire de uşurare cu Teresa, lângă corpul neînsufleţit, acoperit cu un cearşaf mânjit de roşu într-o parte a capului – jumătate din creier, povestea cineva, a rămas pe capotă, printre cioburi de sticlă. Dar priveşte partea bună. Sau nu? La urma urmei, ne-am descotorosit de scroafa asta m-ică. De golăniile şi de şantajele ei. Era o companie periculoasă, date fiind împrejurările. Cât despre Păţi, şi fiind vorba de a se da deoparte, Teo se întreba ce-ar fi fost dacă.

— Închide gura, spuse Teresa, ori îţi jur că o să mori.

O înfiorară acele cuvinte. Se pomeni dintr-o dată cu ele în gură, fără să le gândească, scui-pându-le după cum îi veneau: în şoaptă, fără nici o reflecţie şi fără nici o socoteală.

— Eu doar. Începu să zică Teo. Zâmbetul lui părea congelat brusc, şi o observa pe Teresa ca şi când ar fi văzut-o pentru prima oară. Apoi se uită înjur descumpănit, temându-se că cineva auzise. Era palid.

— Doar glumeam, spuse într-un târziu. Părea mai puţin atrăgător aşa, umilit. Sau speriat. Şi Teresa nu răspunse. Era concentrată în sinea ei. Scotocea înlăuntru, căutând chipul femeii care vorbise în locul ei.

Din fericire, după cum îi confirmară lui Teo poliţiştii, nu Paţi se afla la volan atunci când maşina derapase în curbă, iar asta excludea acuzaţia de omucidere involuntară. Cocaina şi restul se puteau aranja cu ceva bani, mult tact, câteva intervenţii oportune şi un judecător potrivit, cu condiţia ca presa să nu intervină prea mult. Amănunt vital. Fiindcă lucrurile astea, spuse avocatul – din când în când o privea pe Teresa cu coada ochiului, cu un aer gânditor – încep cu o ştire rătăcită printre faptele diverse şi sfârşesc prin titrări pe prima pagină. Aşa încât, atenţie. Mai târziu, o dată rezolvate formalităţile, Teo rămase să dea telefoane şi să se ocupe de poliţişti – din fericire, erau municipali ai primarului Pestana şi nu gardieni civili de la Circulaţie – în timp ce Pote Gâlvez aducea Cherokee-ul până la poartă. O scoaseră pe Paţi cu multă discreţie, înainte ca pe careva să-l ia gura pe dinainte şi ca vreun ziarist să adulmece ceea ce nu trebuia. Iar în maşină, rezemată de Teresa, cu geamul deschis pentru ca răcoarea nopţii să o trezească, Paţi se învioră un pic. Îmi pare rău, repeta în şoaptă, în timp ce farurile maşinilor ce veneau din sens contrar îi iluminau faţa la răstimpuri, îmi pare rău pentru ea, spuse cu voce stinsă, catifelată, înecându-se în cuvinte, îmi pare rău pentru fata aceea. Şi îmi pare rău şi pentru tine, Mexicane, adăugă după un moment de tăcere. Păi mi se fâlfâie pentru ce-ţi pare ţie rău, răspunse Teresa, prost dispusă, privind luminile traficului pe deasupra umărului lui Pote Gâlvez. Rău să-ţi pară pentru viaţa ta afurisită.

Paţi îşi schimbă poziţia, rezemându-şi capul de geam, şi nu spuse nimic. Teresa se foi, stingherită. Da' de unde. Pentru a doua oară într-un ceas, spusese lucruri pe care nu voia să le spună. În plus, nu era adevărat că se simţea supărată sincer. Nu atât pe Păţi, cât pe ea însăşi; în fond era, sau credea că este, răspunzătoare pentru tot. Pentru aproape tot. Aşa încât, într-un târziu, luă mina prietenei sale, la fel de rece ca şi cadavrul pe care îl lăsau în urmă, sub cearşaful pătat de sânge. Cum te simţi, întrebă în şoaptă. Mă simt, spuse cealaltă fără să se dezlipească de geam. Se sprijini de Teresa doar când coborâră din jeep. De cum o culcară, fără să o dezbrace, căzu într-un somn agitat, plin de tresăriri şi de gemete. Teresa rămase cu ea un răstimp îndelungat, aşezată într-un fotoliu lângă pat: timpul pentru trei ţigări şi un pahar mare de tequila. Gândindu-se. Stătea în semiîntuneric, cu perdelele de la fereastră strânse în faţa unui cer înstelat şi a unor luminiţe îndepărtate care se mişcau pe mare, dincolo de penumbra grădinii şi a plajei, în cele din urmă se ridică, gata să se ducă în dormitorul ei; însă la uşă se răzgândi şi se întoarse. Se duse să se întindă lângă prietena ei, pe marginea patului, foarte tăcută, încercând să n-o trezească, şi rămase acolo multă, multă vreme, îi auzea răsuflarea chinuită. Şi se tot gândea.

— Eşti trează, Mexicano?

— Da.

După şoaptă, Paţi se apropiase un pic. Se atingeau.

— Îmi pare rău.

— Nu-ţi face griji. Dormi.

Din nou tăcere. De o veşnicie nu mai stătuseră aşa amândouă, îşi aminti. Cam de la El Puerto de Santa Măria. Sau fără cam. Rămase nemişcată, cu ochii deschişi, ascultând respiraţia neregulată a prietenei sale. Acum nici aceasta nu mai dormea.

— Ai o ţigară? Întrebă Păţi, după un răstimp.

— Numai de-ale mele.

— Sunt bune ale tale.

Teresa se ridică, se duse până la geanta de pe comodă şi scoase două Bisonte cu haşiş. Când le aprinse, flacăra brichetei lumină chipul lui Păţi, cu vânătaia din frunte. Buzele ei umflate şi uscate. Ochii ei, ridaţi de oboseală, o priveau fix pe Teresa.

— Am crezut că vom putea reuşi, Mexicane.

Teresa se tolăni la loc, cu faţa în sus pe marginea patului. Luă scrumiera de pe noptieră şi şi-o aşeză pe burtă. Totul încet, fără să se grăbească.

— Am şi făcut-o, spuse în cele din urmă. Am ajuns foarte departe.

— Nu la asta mă refeream.

— Atunci, nu ştiu despre ce vorbeşti.