Arturo Perez Reverte

— Apăi nici pomeneală. Să vedeţi că niciunul din astea trei lucruri nu-mi convine.

— Şi?

— Asta-i bună. Lată-mă-s.

— Şi ce să fac eu cu tine?

— Păi veţi şti dumneavoastră. Mi se pare că asta nu-i problema mea.

Teresa îl studia pe pistolar. Ai dreptate, acceptă ea după o clipă. Simţea un zâmbet pe buze, însă nu ajunse să-l arate. Logica lui Pote Gâlvez era de înţeles la modul cel mai elementar, căci ea ştia bine regulile, într-un fel, fusese şi era chiar logica ei: aceea a lumii aspre din care proveneau amândoi. Blondul Dâvila, se gândi dintr-o dată, ar fi râs mult şi bine de toate astea Pură Sinaloa. Da' de unde. Glumele vieţii.

— Vrei să-mi ceri o slujbă?

— Oricum într-o zi au să-i trimită pe alţii -pistolarul ridica din umeri cu o simplitate resemnată – şi eu am să vă pot plăti dumneavoastră ce vă datorez.

Şi iată-l acum pe Pote Gâlvez, aşteptând-o lângă maşină, ca în fiecare zi cu începere din acea dimineaţă de pe terasa hotelului Puente Romano; şofer, bodyguard, curier, bun la toate. A fost uşor să i se obţină un permis de rezidenţă, şi chiar -asta costase ceva mai multe lovele – o autorizaţie de port-armă prin intermediul unei prietenoase firme de asigurări. Asta îi permitea să poarte în mod legal la brâu, într-o teacă de piele, un Colt Python identic cu acela pe care cândva îl apropiase de capul Teresei, în altă existenţă şi pe alte meleaguri. Insă oamenii din Sinaloa nu mai creară probleme: în ultimele săptămâni, prin lasikov, Transcr Naga fusese intermediar, de amorul artei, într-o operaţiune pe care cartelul din Sinaloa era în curs de a o realiza cu mafiile ruseşti ce începeau să pătrundă în Los Angeles şi Sân Francisco. Acest fapt a domolit tensiunile, sau a adormit vechi fantome; şi până la Teresa ajunse mesajul lipsit de echivoc că totul era dat uitării: nu sân-tem prieteni, ci fiecare la locul lui, contorul la zero şi gata cu futaiurile. Batman Guemes în persoană lămurise asta prin intermediari de încredere; şi, cu toate că în acea afacere orice garanţie se dovedea a fi relativă, fusese suficient ca să calmeze spiritele. Nu mai apărură asasini, deşi Pote Gâlvez, neîncrezător prin fire şi prin meserie, nu lăsă niciodată garda jos. Mai ales ţinând seama că, pe măsură ce Teresa extindea afacerea, relaţiile deveneau mai complexe, iar numărul duşmanilor creştea proporţional cu puterea ei.

— Acasă, Bălţatule.

— Da, patroană.

Casa era luxoasa vilă cu o grădină imensă şi cu piscină care, în sfârşit, fusese terminată în Guadalmina Baja, lângă mare. Teresa se aşeză pe locul din faţă, în timp ce Pote Gâlvez apuca volanul. Lucrul la motoare o uşurase pentru două ore de preocupările pe care le avea în minte. Era apogeul unei etape prielnice: patru încărcături de la N'Drangheta erau livrate fără nici o surpriză şi italienii cereau mai mult. Şi cei din Solnţevo cereau mai mult. Noile şalupe rapide acopereau eficient transportul de haşiş de pe coasta din Murcia până la graniţa portugheză, cu un procentaj rezonabil – aceste pierderi erau prevăzute şi ele – de confiscări din partea Gărzii Civile şi a Poliţiei de Frontieră. Contactele marocane şi columbiene funcţionau la perfecţie, iar infrastructura financiară actualizată de Teo Aljarafe absorbea şi canaliza uriaşe sume de bani din care doar două cincimi se reinvesteau în mijloace operative, însă, pe măsură ce Teresa îşi extindea activităţile, frecuşurile cu alte organizaţii implicate în această afacere erau mai mari. Era imposibil să creşti fără să ocupi un spaţiu despre care alţii considerau că le aparţine lor. Iar aici intrau galicienii şi francezii.

Nici o problemă cu francezii. Sau, mai bine zis, puţine şi scurte. Pe Costa del Sol operau câţiva furnizori de haşiş din mafia de la Marsilia, grupaţi în jurul a doi şefi principali: un franco-algerian pe nume Michel Salem şi un marsiliez cunoscut ca Nene Garou. Primul era un bărbat corpolent, sexagenar, cu părul cărunt şi maniere agreabile, cu care Teresa avusese câteva contacte prea puţin mulţumitoare. Spre deosebire de Salem, specializat în traficul de haşiş în ambarcaţiuni sportive, om discret şi familist ce locuia într-o casă luxoasă din Fuengirola împreună cu două fiice divorţate şi cu patru nepoţi, Nene Garou era un escroc francez clasic: un gangster arogant, vorbăreţ şi violent, amator de jachete din piele, de maşini scumpe şi de femei spectaculoase. Garou se ocupa cu haşişul, pe lângă prostituţie, traficul de arme şi vânzarea heroinei cu amănuntul. Toate încercările de a negocia nişte acorduri rezonabile eşuaseră, iar în timpul unei întrevederi neformale cu Teresa şi cu Teo Aljarafe în separeul unui restaurant din Mijas, Garou îşi ieşi din fire până într-acolo încât proferă în gura mare ameninţări prea grosolane şi prea serioase ca să nu fie luate în considerare. S-a întâmplat cam pe-atunci când francezul îi propuse Teresei transportarea unui sfert de tonă de heroină columbiană black tar, iar ea îi spuse nu; căci, după câte ştia ea, haşişul era un drog mai mult sau mai puţin popular, iar coca luxul unor neghiobi care şi-o plăteau; însă heroina era otravă pentru săraci, iar ea nu intra în murdăriile astea. Aşa spusese, murdării, iar celălalt se înfuriase. Mie nici o stioarfă mexicană nu-mi calcă pe coaie, fu ultimul său comentariu, pe care accentul marsiliez îl făcu încă şi mai dezagreabil. Teresa, fără să-şi mişte nici un muşchi al feţei, stinse foarte încet ţigara în scrumieră înainte să ceară nota de plată şi să părăsească întrunirea. Ce-i de făcut? Fu întrebarea îngrijorată a lui Teo când ajunseră în stradă. Individul ăsta e periculos şi ţicnit, însă Teresa nu spuse nimic vreme de trei zile: nici un cuvânt, nici un comentariu. Nimic. In sinea ei, senină şi tăcută, plănuia mişcări, avantaje şi dezavantaje, ca şi cum s-ar fi aflat în toiul unei partide complicate de şah. Descoperise că acei zori cenuşii care o găseau cu ochii deschişi prilejuiau reflecţii interesante, uneori foarte diferite de cele aduse de lumina zilei. Şi trei dimineţi mai târziu, după ce luă o decizie, se duse să-l vadă pe Oleg lasikov. Vreau să-ţi cer un sfat, spuse, deşi amândoi ştiau că nu era adevărat Iar când ea îi expuse în puţine cuvinte problema, lasikov rămase privind-o un timp, înainte de a ridica din umeri. Ai crescut mult, Tesa, spuse. Şi când creşti mult, aceste inconveniente sunt incluse în pachet. Da. Eu nu mă pot băga în asta. Nu. Nici nu-ţi pot da un sfat, fiindcă e războiul tău şi nu al meu. Şi oricum într-o zi – viaţa face bancuri – ne vom pomeni faţă-n faţă pentru chestiuni asemănătoare. Da. Cine ştie. Adu-ţi aminte numai că, în afacerea asta, o problemă nerezolvată e ca un cancer. Mai devreme sau mai târziu, ucide.

Teresa hotărî să aplice metodele sinaloeze. Am să-i belesc de-am să-i îndoi, îşi spuse. La urma urmei, dacă în ţara ei anumite maniere se dovedeau a fi eficiente, la fel avea să fie şi aici, unde insolitul juca în favoarea ei. Nimic nu impune mai mult decât ceva disproporţionat, mai ales atunci când nu te aştepţi. Fără îndoială că Blondul Dâvila, care era un mare fân al formaţiei Los Tomateros din Culiacân, râzând cu poftă în cârciumă din iad unde ocupa acum o masă, ar fi numit acest procedeu să-i botezi de să le sune apa-n cap şi sa le furi americanilor a doua bază. De astă dată obţinu mijloacele din Maroc, unde un vechi prieten, colonelul Abdelkader Chaib, îi făcu rost de oamenii potriviţi: foşti poliţişti şi foşti militari care vorbeau spaniola, cu paşapoarte în regulă şi cu viză turistică, ce se deplasau dus-întors cu feribotul pe ruta Tanger – Algeciras.

Băieţi răi; asasini care nu primeau alte informaţii şi instrucţiuni în. Afara de cele strict necesare şi pe care, în caz că erau capturaţi, era imposibil să-i pui în legătură cu cineva. Astfel, pe Nene Garou l-au înhăţat când ieşea dintr-o discotecă din Benalmâdena, la ora patru dimineaţa. Doi bărbaţi tineri cu înfăţişare nord-afri-cană – a spus el mai târzm la poliţie, când a reînceput să vorbească – s-au apropiat de el ca pentru a-l jefui, iar după ce l-au deposedat de portofel şi de ceas i-au rupt coloana vertebrală cu o bâtă de baseball. Clac, clac. I-au făcut-o zornăitoare, sau cel puţin aceasta a fost exprimarea plastică utilizată de purtătorul de cuvânt al spitalului – ulterior superiorii săi l-au mustrat pentru că fusese atât de explicit – spre a le descrie problema ziariştilor. Şi chiar în aceeaşi dimineaţă în care ştirea a apărut în paginile de fapte diverse ale ziarului Sur din Malaga, Michel Salem primi un telefon la locuinţa sa din Fuengirola. După ce îi spuse bună ziua şi se identifică drept un prieten, o voce bărbătească exprimă într-o spaniolă perfectă regretul pentru accidentul lui Garou, cu care, presupunea, monsieur Salem era la curent. Apoi, fără îndoială de pe un telefon mobil, începu să povestească în amănunt cum, în acel moment, nepoţii franco-algerianului, trei fete şi un băiat între cinci şi doisprezece ani, se jucau în curtea interioară a unui colegiu elveţian, copii nevinovaţi, după ce, cu o zi în urmă, sărbătoriseră cu nişte prieteni, într-un McDonald's, aniversarea fetei mai mari: o fâşneaţă pe nume Desiree, al cărei itinerar obişnuit la dus şi la întors de la şcoală, ca şi cel al fraţilor ei îi fură descrise minuţios lui Salem. Iar pentru a încheia chestiunea, acesta primi în aceeaşi după-amiază, prin curier, un pachet de fotografii făcute cu teleobiectivul, unde nepoţii lui apăreau în diferite momente din ultima săptămână, inclusiv la McDonald's şi la colegiul elveţian.

Am vorbit cu Cucho Malaspina – pantaloni din piele neagră, jachetă englezească de tweed, geantă marocană pe umăr – când eram gata să plec în Mexic pentru ultima oară, cu două săptă-mâni înainte de întrevederea mea cu Teresa Mendoza. Ne-am întâlnit din întâmplare, în sala de aşteptare a aeroportului din Malaga, între două zboruri care plecau cu întârziere. Salut, ce mai faci, drăguţă, salută el. Cum îţi merge? M-a servit cu o cafea, iar el şi-a luat un suc de portocale, pe care s-a apucat să-l soarbă cu un pai, în timp ce făceam schimb de complimente. Te citesc, te văd la televizor etcetera. Apoi ne-am aşezat împreună pe o sofa, într-un ungher liniştit. Scriu despre Regina Sudului, i-am spus, iar el a râs, răutăcios. El o botezase astfel. Pe coperta revistei Hola! Cu patru ani în urmă. Şase pagini în culori cu povestea vieţii ei, sau cel puţin atât cât putuse afla, axându-se mai mult pe puterea, pe luxul şi pe misterul ei. Aproape toate fotografiile făcute cu teleobiectiv. Ceva de genul femeia aceasta periculoasă controlează aşa şi pe dincolo. Mexicana multimilionară şi discretă, trecut ocult, prezent tulbure. Frumoasă şi enigmatică, suna explicaţia de la singura imagine luată de aproape: Teresa cu ochelari fumurii, austeră şi elegantă, coborând dintr-o maşină înconjurată de bodyguarzi, la Malaga, pentru a depune mărturie în faţa unei comisii judiciare despre traficul de droguri, unde nu s-a putut dovedi absolut nimic despre ea. Pe vremea aceea, blindajul ei juridic şi fiscal era perfect, şi regina traficului de stupefiante din Strâmtoare, ţarina drogurilor – aşa a descris-o El Paâs – îşi cumpărase atâtea susţineri politice şi poliţieneşti, încât era practic invulnerabilă: până într-acolo incit Ministerul de Interne a strecurat presei dosarul ei, într-o încercare de a răspândi, sub formă de zvonuri şi de informaţie jurnalistică, ceea ce nu se putea dovedi judiciar. Dar le-a ieşit taman pe dos. Acel reportaj a transformat-o pe Teresa într-o legendă; o femeie într-o lume a bărbaţilor duri. De atunci înainte, rarele fotografii care se obţineau cu ea sau puţinele sale apariţii în public erau întotdeauna ştire; iar papa-razzi – peste bodyguarzii Teresei ploua cu denunţuri pentru agresarea unor fotografi, chestiune cu care se ocupau o puzderie de avocaţi plătiţi de Transer Naga – au umblat după ea cu acelaşi interes ca după prinţesele de Monaco sau după starurile de cinema.

— Care va să zică ai scris o carte despre hoţo-manca asta.

— Tocmai o termin. Sau cam aşa ceva.

— E o figură, nu-i aşa? Cucho Malaspina mă privea, inteligent şi maliţios, mângâindu-şi mustaţa. O cunosc bine.

Cucho era un vechi prieten al meu, de pe vremea când eu lucram ca reporter, iar el începea să-şi facă un nume pe hârtia cretată, în bârfa mondenă şi în emisiunile de televiziune pentru mulţime. Nutream o admiraţie reciprocă şi complice. Acum el era un star; un om capabil să desfacă nişte căsătorii ale unor celebrităţi printr-un comentariu, un titlu de revistă sau explicaţia unei fotografii. Isteţ, ingenios şi răutăcios. Un guru al bârfei sociale şi al glamour-ului celebrităţilor: otravă în pahare de Martini. Nu era adevărat că o cunoştea bine pe Teresa Mendoza; dar se învâr-tise prin preajma ei – Costa del Sol şi Marbella erau un teren de vânătoare rentabil pentru ziariştii de ştiri moderne – iar de vreo două ori izbutise să se apropie de ea, deşi întotdeauna fusese îndepărtat cu o fermitate care, într-o anumită ocazie, a ajuns să se traducă într-un ochi în berna şi într-un denunţ la un tribunal din Sân Pedro de Alcântara, după ce un body-guard – a cărui descriere i se potrivea ca o mănuşă lui Pote Gălvez – i-a dat lui Cucho ce merita atunci când acesta încerca s-o abordeze la ieşirea dintr-un restaurant din Puerto Bamis. Bună seara, doamnă, aş vrea să vă întreb, dacă nu vă deranjează, au. Pe cât se pare, o deranja. Aşa încât n-au existat răspunsuri, nici alte întrebări, nimic în afară de gorila aia mustăcioasă zdrobindu-i un ochi lui Cucho cu eficienţă profesionistă. Jap. Jap. Steluţe colorate, ziaristul pe jos, portierele trântite ale unei maşini şi zgomotul unui motor demarând. Regina Sudului, ia-o de unde nu-i.

— Ditamai boala, imaginează-ţi, O ţipă care, în câţiva ani, creează un mic imperiu clandestin. O aventurieră cu toate ingredientele: mister, trafic de droguri, bani. Mereu la distanţă, protejată de bodyguarzi şi de legenda ei. Poliţia incapabilă să pună mâna pe ea, iar ea cumpărând până la ultimul om. O Koplowitz a drogurilor. Îţi aduci aminte de surorile alea bogătaşe? Păi acelaşi lucru, doar că în foarte rău. Când gorila aia a ei, un grăsan cu faţă de Indio Fernăndez, mi-a ars o labă, îţi mărturisesc că am rămas fermecat. Vreo două luni am trăit din asta. Apoi, când avocatul meu a cerut o despăgubire incredibilă pe care nici nu visam s-o încasăm, ai ei au plătit pe loc. Aşa cum îţi povestesc. Auzi. Îţi jur, o grămadă de parale. Fără să fie nevoie să mergem la proces.

— E adevărat că se înţelegea bine cu primarul? Zâmbetul perfid se accentua sub mustaţă.

— Cu Tomăs Pestana? De minune – sorbi un pic prin pai în timp ce dădea din mână, admirativ. Teresa era o ploaie de dolari pentru Marbella: opere sociale, donaţii, investiţii. S-au cunoscut când ea a cumpărat terenul ca să-şi construiască o casă în Guadalmina Baja: grădini, piscină, fântâni, vedere la mare. A umplut-o şi cu cărţi, fiindcă pe deasupra fata s-a pomenit un picuţ intelectuală, nu? Sau aşa se spune. Ea şi primarul cinau de multe ori împreună, sau se întâlneau cu prieteni comuni, întruniri private, bancheri, constructori, politicieni şi oameni de felul ăsta.

— Au făcut afaceri?

— Păi sigur. Pestana i-a înlesnit mult controlul local, iar ea a ştiut întotdeauna să păstreze aparenţele. Ori de câte ori exista o investigaţie, agenţii şi judecătorii se arătau dintr-o dată dezinteresaţi şi incompetenţi. Aşa încât primarul o putea frecventa fără să se scandalizeze nimeni. Era cât se poate de discretă şi de şireată. Puţin câte puţin, s-a infiltrat în primării, în tribunale. Până şi Fernando Bouvier, guvernatorul de Malaga, îi mânca din palmă. Până la urmă, toţi câştigau atâţia bani, că nimeni nu se putea lipsi de ea. Asta era protecţia şi forţa ei.

Forţa ei, repetă. Apoi îşi netezi cutele pantalonilor de piele, aprinse o ţigară de foi olandeză şi îşi încrucişa picioarele. Reginei, adăugă suflând fumul, nu-i plăceau petrecerile, în toţi aceşti ani, participase la două sau trei, cel mult. Venea târ-ziu şi pleca devreme. Trăia închisă în casă, iar în câteva rânduri a putut fi fotografiată de la distanţă, plimbându-se pe plajă. Ii plăcea şi marea. Se spunea că uneori se ducea cu contrabandiştii ci, ca şi când n-avea după ce să bea apă; însă poate că asta făcea parte din legendă. Adevărul e că îi plăcea. A cumpărat un iaht mare, Sinaloa, şi îşi petrecea sejururi la bord, singură cu body-guarzii şi cu echipajul. Nu călătorea mult. De vreo două ori a fost zărită. Porturi mediteraneene, Corsica, Baleare, insulele greceşti. Atât.

— Odată am crezut că am prins-o. Un paparazzi a reuşit sa se strecoare cu zidarii care lucrau în grădină şi a făcut două rolfilme, ea pe terasă, la o fereastră şi tot aşa. Revista care cumpărase fotografiile m-a chemat să scriu textul. Dar nimic. Cineva a plătit o avere ca să blocheze reportajul, iar fotografiile au dispărut. Hocus-pocus. Se spune că intervenţiile le-a făcut Teo Aljarafe în persoană. Avocatul cel frumuşel. Şi că a plătit de zece ori valoarea lor.

— Mi-aduc aminte. Un fotograf a avut probleme.

Cucho se apleca să-şi scuture scrumul în scrumieră, îşi întrerupse mişcarea la jumătatea drumului. Zâmbetul răutăcios se transformă într-un râs surd, plin de subînţeles.

— Probleme? Ascultă, dragă, cu Teresa Mendoza, cuvântul ăsta e un eufemism. Băiatul era un profesionist. Un veteran în meserie, gunoiaş de elită, expert în adulmecat chiloţeii şi vieţile altora. Revistele şi agenţiile nu spun niciodată cine e autorul acestor reportaje, dar cineva trebuie că şi-a băgat coada. La două săptămâni după ce fotografiile s-au evaporat, s-au dus să jefuiască apartamentul pe care băiatul îl avea în Torremolinos, întâmplător în timp ce el dormea acolo. Ce chestie, nu? I-au dat patru lovituri de cuţit, pe cât se pare fără intenţia de a-l omorî, după ce îi zbrobiseră unul câte unul, imaginează-ţi, degetele de la mâini. Zvonul s-a răspândit. Nimeni n-a mai dat târcoale casei din Guadalmina, fireşte. Nici nu s-a mai apropiat de ticăloasa asta la mai puţin de douăzeci de metri.

— Iubiri, am spus eu schimbând subiectul. Tăgădui, categoric. Asta intra din plin în specialitatea lui.

— La iubiri, zero. Cel puţin din câte ştiu eu. Şi tu ştii că eu ştiu. A ajuns să se comenteze o relaţie cu avocatul do încredere: Teo Aljarafe. Bine croit, cu clasă. De asemenea, o canalie pe cinste. Călătoreau şi tot aşa. Inclusiv în Italia a fost văzută cu el. Dar nu-i era pe plac. Poate că şi-o punea cu el, auzi. Dar nu-i era pe plac. Ai încredere în mirosul meu de căţoa înclin mai mult spre Patricia O'Farrell.

O'Farrell, continuă Cucho după ce se dusese să facă rost de alt suc de portocale şi după ce u salutase pe câţiva cunoscuţi la întoarcere, era cocaină din altă traistă. Prietene şi partenere, deşi păreau ca ziua şi noaptea. Dar au stat împreună în închisoare. Ce poveste, nu? Atât de promiscuă şi tot tacâmul. Atât de perversă. Şi asta chiar că era fină. Un târfoi lesbian. Cu destui anişori în spate, cu toate viciile de pe lume, inclusiv ăsta – Cucho îşi atingea nasul în mod semnificativ. Frivolă de nu se mai poate, aşa încât e lesne de explicat cum astea două, Safo şi căpitanul Morgan, puteau sta împreună. Deşi se sconta că hăţurile le ţinea mexicana, fireşte. Imposibil să-ţi imaginezi oaia neagră a familiei O'Farrell punând pe picioare afacerea asta de una singură.

— Era o lesbiană convinsă şi declarată. Cocainomană până peste cap. Asta a dat naştere multor bârfe. Se spune că a rafânat-o pe cealaltă, care era analfabetă, sau pe-aproape. Că-i adevărat sau nu, când am cunoscut-o se îmbrăca şi se comporta cu clasă. Ştia să folosească haine bune, întotdeauna discrete: tonuri închise, culori simple. Ai să râzi, dar într-un an chiar am pus-o pe listă pentru votarea celor mai elegante douăzeci de femei. Pe jumătate în băşcălie, pe jumătate serios. Ţi-o jur. Şi a ieşit, închipuieşte-ţi ditamai boala. A nu-ştiu-câte-spea. Era drăguţă, nu mare lucru, dar ştia să se aranjeze – rămase pe gânduri, cu zâmbetul distras, iar într-un târziu ridică din umeri. E clar că ceva era între astea două. Nu ştiu ce: prietenie, flecăreală intimă, dar ceva era. Foarte ciudat totul. Şi poate că aşa se explică de ce Regina Sudului a avut puţini bărbaţi în viaţa ei.

Ding, dong, sună instalaţia de difuzoare din sală Iberia anunţa plecarea zborului cu destinaţia Barcelona Cucho se uită la ceas şi se ridică, atârnându-şi pe umăr geanta din piele. M-am ridicat şi eu, ne-am dat mâna. Mă bucur că te-am văzut etcetera. Şi mulţumesc. Sper să citesc cartea înainte să-ţi reteze ouăle. Emasculare, cred că se spune, înainte de a pleca îmi făcu cu ochiul.

— Mai apoi vine misterul, nu-i aşa? Ce s-a întâmplat în cele din urmă cu O'Farrell şi cu avocatul – râdea, îndepărtându-se. Ce s-a întâmplat cu toată lumea.

Toamna aceea era blândă, cu nopţi moderate şi cu afaceri bune. Teresa Mendoza sorbi o înghiţitură din cocteilul de şampanie pe care-l avea în mână şi se uită în jur. Şi ea era privită, direct sau cu coada ochiului, printre comentarii făcute în şoaptă, murmure, zâmbete ce uneori erau adulatoare sau neliniştite. Nici pomeneală, în ultimul timp, mijloacele de comunicare se ocupau prea mult de ea ca să-i permită să treacă neobservată. Trasând coordonatele unui plan mental, se vedea în centrul geografic al unei complexe reţele de bani şi de putere, plină de posibilităţi şi, de asemenea, de dispute. De pericole. Mai sorbi o înghiţitură. Muzică liniştită, cincizeci de persoane selecte, ora unsprezece seara, luna împărţită pe jumătate, orizontală şi gălbuie peste marea neagră, reflectându-se în golfuleţul Marbellei la celălalt capăt al imensului peisaj presărat cu milioane de lumini, salonul deschis înspre grădină pe povârnişul muntelui, lângă şoseaua spre Ronda. Accesul controlat de agenţi de pază şi de poliţişti municipali. Tomâs Pestana, amfitrionul, umbla încoace şi-ncolo, stând de vorbă de la un grup la altul, cu sacou alb şi eşarfă roşie, cu enorma havană între inelele de la mâna stingă, cu sprân-cenele, dese ca ale unui urs, arcuite într-o continuă surpriză plăcută. Părea un bandit dintr-un film de spionaj din anii şaptezeci. Un ticălos simpatic. Mulţumesc că aţi venit, dragilor. Ce detaliu. Ce detaliu, îl cunoaşteţi pe Cutare? Dar pe Cutărică? Aşa era Tomâs Pestana. Ca peştele în apă. Îi plăcea să-şi dea aere cu toate, chiar şi cu Teresa, ca şi când ea era încă o dovadă a succesului său. Un trofeu periculos şi rar. Când cineva îl întreba în această privinţă, îşi modula un zâmbet intrigant şi clătina din cap, insinuând: dacă v-aş povesti. Tot ce dă glamour şi bani îmi e de folos, spusese el odată. Una o atrage pe cealaltă. Şi, pe lângă că dădea o tuşă de mister exotic societăţii locale, Teresa era un corn al abundenţei, un izvor nesecat de investiţii în bani nou-nouţi. Ultima operaţiune menită a câştiga inima primarului – grijuliu recomandată de Teo Aljarafe – includea lichidarea unei datorii municipale care ameninţa Primăria cu un scandalos sechestru pe proprietăţi şi cu consecinţe politice. În plus, pe Pestana, vorbăreţ, ambiţios, şiret -cel mai votat primar după Jesus Gil – îl încânta să se fălească cu relaţiile lui în momentele speciale, fie şi numai pentru un grup select de prieteni, sau de parteneri, la fel cum colecţionarii de artă îşi arată galeriile lor private, unde anumite capodopere, achiziţionate prin mijloace ilicite, nu pot fi expuse întotdeauna în public.

— Imaginează-ţi o razie prin zonă, spuse Paţi O'Farrell.

Avea un chiştoc fumegând în gură şi râdea, cu al treilea pahar în mână. Nu există nici un poliţist cu coaie, adăugă. Dumicatele de pe-aici sunt din acelea care rămân în gât.

— Ba există un poliţist. Nino Juărez.

— L-am văzut pe parşivul ăla.

Teresa mai sorbi o înghiţitură în timp ce termina de făcut socoteala. Trei finanţişti. Patru constructori de nivel înalt. O pereche de actori anglo-saxoni în vârstă, aciuaţi prin zonă ca să eludeze impozitele în ţara lor. Un producător de filme cu care Teo Aljarafe tocmai stabilise o asociaţie profitabilă, căci dădea faliment o dată pe an şi era expert în a mişca bani prin societăţi cu pierderi şi cu filme pe care nu le vedea nimeni. Un proprietar a şase terenuri de golf. Doi guvernatori. Un milionar saudit scăpătat. Un membru al familiei regale marocane care dorea mai mult. Acţionara principală a unui important lanţ hotelier. Un model faimos. Un cântăreţ sosit de la Miami cu avionul privat. Un fost ministru de Finanţe cu soţia, divorţată de un cunoscut actor de teatru. Trei curve de superlux, frumoase şi notorii pentru aventurile lor de pe hârtia cre-tată. Teresa stătuse de vorbă câteva momente cu guvernatorul de Malaga şi cu soţia lui – aceasta o privise tot timpul, bănuitoare şi fascinată, fără să deschidă gura, în vreme ce Teresa şi guvernatorul stabileau finanţarea unui auditoriu cultural şi a trei centre de primire pentru toxicomani. Apoi vorbi cu doi dintre constructori şi avu o conversaţie între patru ochi, scurtă şi utilă, cu membrul familiei regale marocane, partener al unor prieteni comuni, de o parte şi de alta a Strâmtorii, care îi dădu cartea lui de vizită. Trebuie să veniţi la Marrakech. Am auzit vorbindu-se mult de dumneavoastră. Teresa încuviinţa fără să se implice, surâzătoare. Fir-ar, se gândea, ima-ginându-şi ce auzise individul. Şi de la cine. Apoi schimbă câteva cuvinte cu proprietarul terenurilor de golf, pe caro îl cunoştea puţin. Am o propunere interesantă, spuse tipul. Am să vă sun. Cântă-reţul din Miami râdea într-un cerc din apropiere, dându-şi capul pe spate ca să-şi arate guşa care-i fusese netezită într-un spital. De micuţă era nebună după el, spusese Păţi, glumeaţă. Şi iacă-tă-l. Sic transit – irisurile îi scânteiau, cu pupilele foarte dilatate. Vrei să ni-l prezinte cineva? Teresa tăgăduia din cap, cu paharul dus la buze. Nu mă freca, Locotenente. Şi atenţie că ai trei pân-acum. Tu chiar că mă freci, spusese cealaltă fără să-şi piardă umorul. Atât de plicticoasă şi fără să-ţi uiţi de muncă, în toată nenorocita ta de existenţă.