Arturo Perez Reverte

Teresa se uită din nou înjur, distrată. In realitate, nu era vorba tocmai de o petrecere, cu toate că se sărbătorea ziua de naştere a primarului Marbellei. Era curată liturghie socială, legată de afaceri. Trebuie să te duci, insistase Teo Aljarafe, care acum stătea de vorbă în grupul finanţiştilor şi al nevestelor acestora, corect, atent, cu paharul în mână, cu silueta lui înaltă uşor înclinată, cu profilul de acvilă îndreptat politicos spre doamne. Fie şi cincisprezece minute, fă-ţi apariţia pe-acolo, fusese sfatul lui. Pestana ţine foarte mult la anumite detalii, şi cu el atenţiile astea funcţionează întotdeauna. In plus, nu-i vorba numai de primar. Cu o jumătate de duzină de noapte bună şi de ce mai faci, rezolvi dintr-un foc o mulţime de înţelegeri. Netezeşti drumuri şi înlesneşti lucrurile. Ni le înlesneşti nouă.

— Mă întorc îndată, spuse Păţi. Lăsase paharul gol pe o masă şi se îndepărta, ducându-se spre bar: tocuri înalte, spate descoperit până la talie, în contrast cu rochia neagră pe care o purta Teresa, având drept singură podoabă nişte cercei – mici perle simple – şi sema-narul de argint. In drum, Paţi îşi atinse înadins spatele de o tânără care stătea de vorbă într-un grup, iar aceasta se întoarse pe jumătate, pri-vmd-o. Pizdulicea aia, spusese înainte Păţi, clăti-nând din cap, pe care continua să-l poarte aproape ras, când pusese ochii pe ea. Iar Teresa, obişnuită cu tonul provocator al prietenei sale – adesea Paţi sărea peste cal în această privinţă când ea era de faţă – ridică din umeri. Prea tinerică pentru tine, Locotenente, spuse. Tinerică sau nu, răspunse cealaltă, la El Puerto nu mi-ar fi scăpat nici ţopăind. Şi oricum, adăugă după ce o privi gânditoare o clipă, m-am înşelat cu Edmond Dantes. Zâmbea excesiv când spunea asta. Iar acum Teresa o urmărea cum se îndepărtează, preocupată: Paţi începea să se clatine un pic, cu toate că, poate, mai era în stare să tragă vreo două înghiţituri înainte de a face prima vizită la toaletă ca să-şi prăfuiască nasul. Dar nu era problema nici de pahare, nici de prize. Afurisita de Păţi. Lucrurile mergeau din ce în ce mai rău, şi nu doar în acea seară. Cât despre ea, îi era suficient şi se putea gândi să plece.

— Bună seara.

Îl văzuse pe Nino Juârez dând târcoale prin preajmă, studiind-o. Mărunt, cu bărbuţa lui blondă. Haine scumpe, imposibil de plătit dintr-un salariu oficial. Se încrucişau uneori, de la distanţă. Teo Aljarafe era cel care rezolva această chestiune.

— Sunt Nino Juârez.

— Ştiu cine sunteţi.

Din celălalt capăt al salonului, Teo, care era peste tot, îi adresă Teresei o privire de avertizare. Deşi e al nostru, căci i-am plătit suma în prealabil, individul ăsta e teren minat, spuneau ochii lui. Şi, în plus, există unii care privesc.

— Nu ştiam că frecventaţi aceste reuniuni, spuse poliţistul

— Nici eu nu ştiam că dumneavoastră le frecventaţi.

Nu era adevărat. Teresa era la curent cu faptul că acestui comisar-şef de la DOCS îi plăceau viaţa marbelliană, conversaţiile cu celebrităţile, apariţiile la televizor anunţând realizarea cutărui sau cutărui strălucitor serviciu adus societăţii. De asemenea, îi plăceau banii. Tomâs Pestana şi el erau prieteni şi se sprijineau reciproc.

— Face parte din munca mea – Juărez făcu o pauză şi zâmbi. Ca şi din a dumneavoastră.

Nu-mi place, hotărî Teresa. Există oameni pe care îi pot cumpăra, dacă e necesar. Unii îmi plac, iar alţii nu. Ăsta nu. Deşi, poate că ce nu-mi place sunt poliţiştii care se vând. Sau cei care se vând, poliţişti sau nu. Să cumperi nu înseamnă să iei acasă.

— E o problemă, comentă tipul.

Tonul era aproape intim. Se uita în jur, ca şi ea, cu o mutră amabilă.

— Problemele, răspunse Teresa, nu sunt treaba mea. Are cine să se ocupe cu rezolvarea lor.

— Insă asta nu se rezolvă uşor. Şi prefer să v-o spun direct dumneavoastră.

Apoi o făcu, pe acelaşi ton şi în cuvinte puţine. Era vorba de o nouă investigaţie, pornită de un judecător de la Tribunalul Naţional foarte sâr-guincios în meseria lui: un anume Martinez Pardo. De data asta, judecătorul hotărâse să lase la o parte DOCS-ul şi să se bazeze pe Garda Civilă. Juărez rămânea pe tuşă şi nu putea interveni. Nu voia decât să lămurească acest aspect înainte ca lucrurile să-şi urmeze cursul.

— Cine din Garda Civilă?

— E un grup destul de bun. Delta Cuatro. Îl conduce un căpitan pe nume Victor Castro.

— Am auzit vorbindu-se de el.

— Ei bine, de ceva vreme tot pregătesc asta în secret. Judecătorul a venit de vreo două ori.

Pe cât se pare, au luat urma ultimului grup de semirigide care umblă prin zonă. Vor să sechestreze vreo câteva şi să stabilească conexiunea în sus.

— E grav?

— Depinde ce vor găsi. Dumneavoastră veţi fi ştiind ce ţineţi la vedere.

— Şi DOCS-ul? Ce are de gând să facă?

— Nimic. Să stea şi să privească. V-am spus că oamenii mei sunt lăsaţi pe tuşă. Prin ceea ce tocmai v-am povestit, mi-am făcut datoria.

Paţi se întorcea cu un pahar în mână. Mergea din nou drept; iar Teresa presupuse că trecuse pe la toaletă ca să-şi facă o bucurie. Hopa, spuse ea când li se alătură. Ia te uită pe cine avem aici. Legea şi ordinea. Şi ce Rolex mare purtaţi în seara asta, supercomisare. E nou? Juărez se posomori la mutră, uitându-se câteva secunde la Teresa. Acum ştiţi ce se întâmplă, spuse fără cuvinte. Iar partenera dumneavoastră nu va fi de ajutor dacă începe să plouă cu buşituri.

— Iertaţi-mă. Bună seara.

Juărez se îndepărtă printre invitaţi. Patricia râdea înăbuşit, văzându-l cum pleca.

— Ce-ţi spunea nemernicul ăla? Nu mai apucă sfârşitul lunii?

— E imprudent să-i provoci aşa – Teresa îşi coborî vocea, stingherită. Nu voia să se irite, şi acolo cu atât mai puţin. Mai ales pe poliţişti.

— Nu-l plătim? Păi să şi-o vâre undeva.

Îşi ducea paharul la buze, aproape violent. Teresa nu putea şti dacă mânia din aceste cuvinte i se datora lui Juărez sau chiar ei.

— Ascultă, Locotenente. Nu mi te prosti. Bei cam mult. Şi din cealaltă la fel.

— Şi ce? E o petrecere, şi în seara asta am chef de distracţie.

— Lasă vrăjeala. Cine vorbeşte de seara asta?

— S-a făcut, doica mea.

Teresa nu mai spuse nimic, îşi privi prietena în ochi, foarte fix, iar aceasta îşi îndepărtă privirea.

— La urma urmei, mormăi Paţi după o clipă, cincizeci la sută din mita viermelui ăstuia o plătesc eu.

Teresa continua să nu-i răspundă. Reflecta. Simţi de la distanţă privirea întrebătoare a lui Teo Aljarafe. Nu se mai isprăvea odată. Cum astupai o gaură, cum apărea alta. Şi nu toate se reparau cu bunul-simţ sau cu bani.

— Ce mai face regina Marbellei?

Tomăs Pestana tocmai apăruse lângă ele: simpatic, populist, vulgar. Cu sacoul acela alb care îi dădea aspectul unui ospătar scund şi rotofei. Teresa şi cu el stăteau de vorbă frecvent: societate de interese mutuale. Primarului îi plăcea să trăiască periculos, de îndată ce existau bani sau influenţă la mijloc; fondase un partid politic local, naviga pe apele tulburi ale afacerilor imobiliare, iar legenda ce începea să se ţeasă în jurul Mexicanei îi sporea senzaţia de putere şi de vanitate. De asemenea, îi întărea conturile curente. Pestana făcuse prima lui avere ca om de încredere al unui important constructor andaluz, cumpărând terenuri pentru întreprindere prin contactele şefului său şi cu banii acestuia. Apoi, când o treime din Costa del Sol a fost a lui, l-a vizitat pe şef ca să-i spună că îşi lua rămas-bun. Adevărat? Adevărat. Păi, îmi pare rău. Cum îţi voi putea mulţumi pentru serviciile tale? Ai făcut-o deja, a fost răspunsul lui Pestana. Am pus totul pe numele meu. Mai târziu, când a ieşit din spitalul unde i-a fost tratat infarctul, fostul şef al lui Pestana a umblat luni în şir căutându-l cu un pistol în buzunar.

— Oameni interesanţi, nu-i aşa? Pestana, căruia nu-i scăpa nimic, o văzuse stând de vorbă cu Nino Juărez. Dar nu făcu nici o remarcă. Schimbară complimente: totul e bine, domnule primar, felicitări. Minunată petrecere. Teresa întrebă cit e ceasul, iar el îi spuse. Rămâne să luăm masa marţi, sigur. Ca întotdeauna. Acum trebuie să plecăm. Fiecare la casa lui.

— Va trebui să pleci tu singură, iubire, protestă Păţi. Eu mă simt minunat.

Cu galicienii, lucrurile s-au dovedit a fi mai complicate decât cu francezii. Aici trebuia umblat cu ochii în patru, fiindcă mafiile din nord-vestul Spaniei aveau propriile lor contacte în Columbia, iar uneori lucrau cu aceiaşi oameni ca şi Teresa. În plus, erau cu adevărat duri, aveau o experienţă îndelungată şi se aflau pe terenul lor, după ce vechii arnos do fume, stăpânii reţelelor de contrabandă cu tutun, se reciclaseră în traficul de droguri până ce se transformaseră în indiscutabili amos da farinha1. Estuarele galiciene erau feuda lor; însă îşi extindeau teritoriul mai sus, spre nordul Africii şi gura Mediteranei. Câtă vreme Transer Naga s-a ocupat numai de transportul haşişului pe litoralul andaluz, relaţiile, deşi reci, au decurs într-un aparent trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. Cocaina era altceva. Iar în ultima vreme organizaţia Teresei se transformase într-un competitor serios. Toate aceste chestiuni au fost expuse într-o întrunire petrecută pe teren neutru, într-o gospogărie din Câceres situată în apropiere de Arroyo de la Luz, între muntele Santo Domingo şi şoseaua N-521, cu păduri dese de stejari de plută şi cu păşuni pentru turme: un grup de case albe aflate la capătul unui drum unde maşinile ridicau nori de praf când se apropiau şi unde un intrus putea fi descoperit cu

1. Vezi nota de la p. 119.

Uşurinţă, întrevederea a avut loc în cursul dimineţii, iar din partea Transer Naga au fost prezenţi Teresa şi Teo Aljarafe, escortaţi de Pote Gâlvez la volanul Cherokee-ului şi urmaţi, într-un Passat închis la culoare, de doi oameni de încredere, tineri marocani verificaţi mai întâi pe şalupele pneumatice şi recrutaţi mai târziu pentru misiuni de siguranţă. Ea era îmbrăcată în negru, costum cu pantaloni de firmă bună şi de croială bună, cu părul strâns la ceafă, tras pe spate, cu cărare pe mijloc. Galicienii se aflau deja acolo: erau trei, cu tot atâţia bodyguarzi la poartă, lângă cele două BMW-uri 732 cu care veniseră la întâl-nire. Toată lumea intră direct în subiect, mardeiaşii privindu-se unii pe alţii afară, iar cei implicaţi stând înăuntru, în jurul unei mese mari din lemn situate în centrul unei încăperi cu grinzi pe sub tavan şi cu capete împăiate de cerbi şi de mistreţi atârnate pe pereţi. Aveau sandvişuri, băuturi şi cafea, cutii cu trabucuri şi carnete pentru însemnări: o întrunire de afaceri care începu cu stângul atunci când Siso Pernas, din clanul Corbeira, fiul lui don Xaquin Pernas, amo do fume din golfu-leţul Arosa, luă cuvântul pentru a expune situaţia, adresându-se mereu lui Teo Aljarafe, ca şi când avocatul ar fi fost interlocutorul său de drept, iar Teresa s-ar fi aflat acolo de decor. Chestiunea, spuse Siso Pernas, era că cei de la Transer Naga se băgau în prea multe ciorbe. Nimic de obiectat în legătură cu expansiunea mediteraneană, cu haşişul şi aşa mai departe. Nici cu faptul că se îndeletniceau cu făina într-un mod rezonabil: era de lucru pentru toată lumea, însă fiecare la locul lui, respectându-se teritoriile şi vechimea, care în Spania – continua să-l privească pe Teo Aljarafe, ca şi când mexicanul ar fi fost el – întotdeauna însemna un grad. Iar prin teritorii, Siso Pernas şi tatăl său, don Xaquin, înţelegeau operaţiunile atlantice, marile încărcături transportate pe vapor din porturile americane. Ei erau operatorii columbienilor de o viaţă întreagă, de când don Xaquin, fraţii Corbeira şi oamenii din vechea scoală, presaţi de noile generaţii, începeau să se reconvertească de la tutun la haşiş şi la coca. Aşa încât veneau cu o propunere: nimic de obiectat ca Transer Naga să lucreze cu făina care intra prin Casablanca şi Agadir, cu condiţia să o ducă în Mediterana orientală şi să nu rămână în Spania. Pentru că transporturile directe pentru Peninsulă şi Europa, ruta Atlanticului şi ramificaţiile acesteia spre nord erau feudă galiciană.

— În realitate, este ceea ce şi facem, preciza Teo Aljarafe. Cu excepţia chestiunii transportului.

— Ştiu asta – Siso Pernas se servi de pe cafe-tiera pe care o avea în faţă, după ce făcuse un gest spre Teo, care refuză scurt din cap; gestul galicianului nu o includea pe Teresa. Insă oamenii noştri se tem că încercaţi să le furaţi afacerea. Sunt unele lucruri nelămurite. Nave care se duc şi vin. Nu putem controla asta si, în plus, ne expunem să ni se pună în cârcă operaţiunile altora – îşi privi însoţitorii, ca şi când ei ar fi ştiut prea bine ce spunea el. Să-i avem pe cei de la Poliţia de Frontieră şi de la Garda Civilă tot timpul cu musca după ureche.

— Marea e liberă, sugeră Teresa.

Era prima dată când vorbea, după saluturile iniţiale. Siso Pernas îl privea pe Teo, ca şi cum aceste cuvinte le-ar fi pronunţat el. Simpatic precum o lamă de bărbierit, însoţitorii o observau pe Teresa, disimulând. Curioşi şi în aparenţă amuzaţi de situaţie.

— Nu pentru asta, spuse galicianul. Lucrăm de mult cu făina. Avem experienţă. Am făcut investiţii foarte mari – continua să i se adreseze lui Teo. Iar dumneavoastră ne perturbaţi. Erorile dumneavoastră le putem plăti noi.

Teo se uită scurt spre Teresa. Mâinile brune şi subţiri ale avocatului făceau să-i oscileze stiloul ca un semn de întrebare. Ea rămase impasibilă. Fă-ţi treaba, spunea tăcerea ei. Fiecare lucru la vremea lui.

— Şi ce părere au columbienii? Întrebă Teo.

— Nu se bagă – Siso Pernas zâmbea strâmb. Ticăloşii ăia fac ca Pilat, spunea mutra lui. Sunt de părere că problema e a noastră şi că trebuie s-o rezolvăm aici.

— Care-i alternativa?

Galicianul sorbi fără grabă o înghiţitură de cafea şi se lăsă un pic pe spate în scaun, cu un aer satisfăcut. Era blonduţ, aprecie Teresa. Plăcut la înfăţişare, cam pe la treizeci de ani. Mustaţă tunsă şi blazer albastru peste cămaşa albă fără cravată. Un narco junior din a doua sau a treia generaţie, fără îndoială cu studii. Mai grăbit decât antecesorii lui, care păstrau lovelele într-un ciorap şi foloseau mereu acelaşi sacou demodat. Mai puţin reflexiv. Mai puţine reguli şi mai multă nerăbdare de a câştiga bani pentru a-şi cumpăra lux şi muieri. De asemenea, mai arogant, începem să ne apropiem de miezul problemei, spunea Siso Pernas fără cuvinte. Se uită la însoţitorul din stânga lui, un tip gras cu ochi stinşi. Gata treaba. Detaliile le lăsa în seama subalternilor.

— De la Strâmtoare în interior – spuse grasul, rezemându-şi coatele pe masă – dumneavoastră aveţi libertate absolută. Noi vă vom pune încărcătura în Maroc, dacă preferaţi acolo, însă făcându-ne răspunzători de transport din porturile americane. Suntem dispuşi să acordăm condiţii speciale, procentaje şi garanţii. Inclusiv să lucraţi ca asociaţi, însă controlând noi operaţiunile.

— Cu cât mai simple sunt toate astea – transă Siso Pernas, parcă de undeva din spate – cu atât sunt mai puţine riscuri.

Teo schimbă altă privire cu Teresa. Şi dacă nu, îi spuse ea din ochi. Şi dacă nu, repetă avocatul cu voce tare. Ce se întâmplă dacă nu acceptăm condiţiile astea? Tipul gras nu răspunse, iar Siso Pernas rămase privindu-şi ceaşca de cafea, căzut pe gânduri, ca şi cum nu şi-ar fi imaginat niciodată această eventualitate.

— Păi, nu ştiu, spuse în cele din urmă. Poate că vom avea probleme.

— Cine va avea? Voi să ştie Teo.

Se apleca un pic, liniştit, sobru, cu stiloul între degete, ca şi când s-ar fi pregătit să ia notiţe. Sigur pe rolul lui, deşi Teresa ştia că îşi dorea să se ridice şi să părăsească acea încăpere. Genul de probleme la care făcea aluzie galicianul nu era specialitatea lui Teo. Uneori îşi întorcea uşor faţa spre ea, fără s-o privească. Eu nu pot ajunge decât până aici, părea el să sugereze. Treaba mea sunt negocierile paşnice, consilierea fiscală şi ingineria financiară; nu sensurile duble şi nici ameninţările plutind în aer. Dacă se schimbă tonul, nu mai poate fi treaba mea.

— Dumneavoastră. Noi – Siso Pernas arunca ocheade bănuitoare spre stiloul lui Teo. Nimănui nu-i convine o neînţelegere.

Ultimele cuvinte sunară ca un ciob de sticlă. Cling. Ăsta-i punctul, îşi spuse Teresa, în care ori o ştergi, ori eşti găbjit. Aici începe războiul. Unde intră afurisita sinaloeză care ştie ce riscă. Şi mai bine ar fi să fie aici, aşteptând s-o chem. Acum am nevoie de ea.

— Ia te uită. Au să ne facă arşice cu bâte de baseball? Cum i s-a întâmplat franţuzului ăluia care a apărut zilele trecute în ziare?

Se uita la Siso Pernas cu o surprindere ce părea autentică, deşi nu înşela pe nimeni, şi nici nu pretindea. Celălalt se întoarse spre ea ca şi cum abia se materializase din văzduh, în vreme ce grasul cu ochi stinşi îşi contempla unghiile, iar cel de-al treilea, un tip slab cu mâini de ţăran, sau de pescar, se scobea în nas. Teresa aşteptă ca Siso Pernas să spună ceva; însă galicianul rămase tăcut, privind-o cu un amestec de iritare şi decon-certare. Cât despre Teo, preocuparea lui devenea nelinişte manifestă. Atenţie, şoptea el mut. Mare atenţie.

— Poate că, urmă Teresa încet, sunt străină şi nu cunosc obiceiurile. Domnul Aljarafe are toată încrederea mea; însă când fac afaceri îmi place ca lumea să mi se adreseze mie. Eu sunt cea care decide în problemele mele. Înţelegeţi dumneavoastră care e situaţia?

Siso Pernas o urmărea mai departe în tăcere, cu mâim'le de-o parte şi de alta a ceştii de cafea. Atmosfera era aproape de punctul de congelare. Cine a zis camarazi, se gândi Teresa. Dacă mi se fluieră melodia, eu îi scriu textul. Iar la galicieni mă pricep oleacă.

— Ei bine, acum – continuă – am să vă spun cum văd eu lucrurile.

Sper să n-o dau în bară, se gândi. Şi spuse cum vedea ea lucrurile. O făcu foarte limpede şi despărţind bine fiecare frază, cu pauzele adecvate pentru ca toţi să intercepteze nuanţele. Am cel mai mare respect pentru ce faceţi în Galicia, începu. Băieţii răi şi tot tacâmul, foarte bine. Dar asta nu mă împiedică să ştiu că sunteţi filaţi de poliţie, sub supraveghere strictă şi supuşi unor proceduri judiciare. Aveţi turnători şi infiltraţi peste tot, iar din când în când câte cineva de la dumneavoastră se lasă prins cu mâţa-n sac. Totul foarte ca lumea, cum spunem la Sinaloa. Şi iată că, dacă afacerea mea se bazează pe ceva, atunci se bazează pe împingerea la maxim a siguranţei, printr-un fel de a lucra care împiedică, până la limitele rezonabilului, scurgerile de informaţii. Oameni puţini, iar cea mai mare parte nu se cunosc între ei. Asta nu ne scuteşte de ciripeli. Mi-a luat ceva vreme să creez structura asta, şi nu sunt dispusă, unu, să o las să ruginească, şi doi, să o pun în pericol prin operaţiuni pe care nu le pot controla. Dumneavoastră îmi cereţi să mă las în mina voastră în schimbul unui procent sau a nu ştiu ce. Adică să stau cu braţele încrucişate şi să vă las monopolul. Nu văd ce pot scoate din asta, şi nici de ce anume îmi convine. Decât că mă ameninţaţi. Dar nu cred, nu-i aşa? Nu cred că mă ameninţaţi.

— Cum aveam să vă ameninţăm? Întrebă Siso Pernas.

Accentul acela. Teresa alungă fantoma care dădea târcoale prin preajmă. Avea nevoie de un cap limpede şi de tonul potrivit. Stânca lui Leon era departe, şi nu voia să se ciocnească de alta.

— Atunci fiţi atenţi, că îmi vin în minte două moduri, răspunse ea: cu filtrarea de informaţii care să mă prejudicieze, sau încercând ceva în mod direct. In ambele cazuri, să ştiţi că pot fi a naibii de nu se mai poate. Cu o diferenţă: eu ii-am pe nimeni care să mă facă vulnerabilă. Sunt o persoană în trecere, iar mâine pot să mor, sau să dispar, sau să plec fără să-mi fac valizele. Nici cavou n-am pus să mi se facă, deşi sunt mexicană. Dumneavoastră, totuşi, aveţi proprietăţi. Pazos cred că se cheamă casele acelea frumoase din Galicia. Maşini de lux, prieteni. Rude. Dumneavoastră puteţi chema asasini columbieni pentru munci murdare. Şi cu la fel. Dumneavoastră puteţi, la extrem, să declanşaţi un război. Eu, cu modestie, la fel, fiindcă banii îmi prisosesc, şi cu

393 asta plăteşti orice. Insă un război ar atrage atenţia autorităţilor. Am observat că Ministerului de Interne nu-i plac reglările de conturi între traficanţi, mai ales dacă există nume şi prenume, proprietăţi de sechestrat, oameni care pot intra în închisoare, proceduri judiciare în curs. Dumneavoastră apăreţi mult prin ziare.

— La fel şi dumneavoastră, sugeră Siso Pernas cu o mutră iritată, Teresa îl privi cu răceală câteva secunde, cu mult calm.

— Nu în fiecare zi. Şi nici pe aceeaşi pagină. Mie nimeni nu mi-a dovedit nimic.

Galicianul scoase un râs scurt, grosolan.

— Păi, să-mi spuneţi cum reuşiţi.

— Poate că sunt mai puţin prostănacă.

Ce-i spus, spus rămâne, se gândi în concluzie. Cât se poate de clar şi fără alifie. Şi-acuma, să vedem pe unde o iau parşivii ăştia. Teo punea şi scotea capacul de la stilou. Nici tu nu treci printr-un moment prea bun, se gândi Teresa. De asta încasezi cât încasezi. Deosebirea e că tu poţi fi observat, iar eu nu.

— Totul se poate schimba, comentă Siso Pernas. Mă refer la situaţia dumneavoastră.

Variantă examinată. Prevăzută. Teresa luă un Bisonte din pachetul pe care-l ţinea în faţă, lângă un pahar cu apă şi o mapă din piele cu documente. O făcu parcă reflectând, şi o puse în gură fără s-o aprindă. Avea gura uscată, însă hotărî să nu se atingă de paharul cu apă. Chestiunea nu e cum mă simt eu, îşi spuse. Chestiunea e cum sunt văzută.

— Sigur, acceptă. Şi am o bănuială că se va schimba. Insă eu sunt, mai departe, una singură. Cu oamenii mei, însă una. Afacerea mea e limitată în mod voluntar. Toată lumea ştie că nu manevrez încărcătură proprie. Numai transport.

Asta scade potenţialele mele daune. Şi ambiţiile mele. Dumneavoastră, însă, aveţi multe uşi şi multe ferestre pe unde să le introduceţi. E de unde alege, dacă cineva se hotărăşte să lovească. Oameni pe care îi iubiţi, interese pe care contează să le păstraţi. Aveţi de unde să fiţi beliţi. Se uita în ochii celuilalt, cu ţigara între buze. Inexpresivă. Rămase aşa câteva momente, socotind în sinea ei secundele, până când Siso Pernas, cu un aer reflexiv şi aproape scrâşnind din dinţi, îşi vârî mâna în buzunar, scoase o brichetă de aur şi, aplecându-se peste masă, îi oferi un foc. Pân-aici ţi-a fost, blonduţule. Acum te ofileşti. Ii mulţumi dând din cap.

— Şi dumneavoastră nu? Întrebă într-un târziu galicianul, punându-şi la loc bricheta.

— Puteţi face o probă – Teresa scotea fumul în timp ce vorbea, cu ochii puţin mijiţi. V-ar surprinde să aflaţi cât de puternică e o femeie care nu are nimic de pierdut în afară de ea însăşi. Dumneavoastră aveţi familie, de exemplu. O nevastă foarte frumoasă, se spune. Un copil.

Să isprăvim, hotărî ea. Frica nu trebuie s-o aţâţi dintr-o dată, pentru că atunci se poate transforma în surprindere sau în lipsă de judecată şi îi poate înnebuni pe cei care cred că nu mai există nici o soluţie. Asta îi face imprevizibili şi ultrapericulosi. Arta rezidă în a o strecura puţin câte puţin: să dureze, şi să ţină oamenii treji, şi să se coacă, fiindcă în felul ăsta se transformă în respect. Graniţa e subţire, şi trebuie s-o tatonezi domol până când o nimereşti.

— În Sinaloa avem o vorbă: „Am să vă omor toată familia, iar apoi vă dezgrop bunicii, le trag câteva focuri şi îi îngrop la loc”.

În timp ce vorbea, fără să se uite la nimeni, deschise mapa din faţa ei şi extrase un decupaj dintr-un ziar: o fotografie e unei echipe de fotbal din estuarul Arnosa, pe care Siso Pernas, fân înrăit, o subvenţiona cu generozitate. Era preşedintele ei, iar în fotografie – Teresa o pusese cu maximă delicateţe pe masa, între ei doi – poza înaintea unei partide, cu jucătorii, cu nevasta şi cu fiul lui, un băiat foarte drăguţ, în vârstă de zece sau doisprezece ani, îmbrăcat cu tricoul echipei.

— Aşa că nu mă secaţi – acum îl privea pe gali-cian în ochi. Sau, cum spuneţi dumneavoastră în Spania, faceţi-mi plăcerea de a nu mă mai freca la coaie.

Zgomot de apă îndărătul perdelelor de la duş. Aburi. Lui îi plăcea să facă duş cu apa foarte fierbinte.

— Ne pot omorî, spuse Teo.