Arturo Perez Reverte

— Şi cornul?

— Chiar acolo. Între dumneavoastră şi mine. I-am pus un încărcător dublu, plin, dar mi-a scăpat din mână când m-au nimerit.

Teresa se ridică puţin să vadă. AK-ul e aruncat pe treptele din portic. O rafală ieşită din casă o sileşte să se lipească la loc de pământ.

— Nu ajung.

— Apăi să vedeţi că pe bune că-mi pare rău.

Se uită din nou spre stradă. Sunt oameni îngrămădiţi la poartă, sirene de poliţie. O voce spune ceva prin megafon, însă ea nu reuşeşte să înţeleagă. Printre copaci, la stânga, aude un clefăit. Paşi. Poate o umbră. Cineva vrea să încercuiască prin partea aceea. Sper, se gândeşte dintr-o dată, că parşivii ăştia nu au vizoare de noapte.

— Am nevoie de corn, spuse Teresa.

Pote Gâlvez întârzie până să-i răspundă. Ca şi când s-ar gândi.

— Nu mai pot trage, patroană, spune într-un târziu. N-am puls. Dar pot încerca să vi-l apropii.

— Lasă vraja. Au să te spargă dacă scoţi botul.

— Mi se fâlfâie. Când se termină, se termină şi gata, şi-i totuna.

Altă umbră clefăind printre copaci. Timpul se scurge, înţelege Teresa. Încă două minute şi ultima cale nu va mai fi.

— Pote.

O tăcere. Ea nu-l strigase niciodată aşa, pe nurne.

— Porunciţi.

— Apropie-mi afurisitul de corn.

Din nou tăcere. Ropotul ploii în băltoace şi pe frunzele copacilor. Apoi, în fund, glasul stins al pistolarului:

— A fost o cinste să vă cunosc, patroană.

— Asemenea.

Acesta e cântecul Calului Alb, îl aude Teresa fredonând pe Potemkin Gâlvez. Şi cu aceste cuvinte în urechi, pufnind de furie şi de disperare, ea apucă Sâg Sauer-ul, se ridică pe jumătate şi începe să tragă spre casă pentru a-şi acoperi omul. Atunci noaptea se sfărâmă din nou în flame, iar gloanţele pocnesc în portic şi în trunchiurile copacilor; şi, conturându-se peste toate acestea, vede ridicându-se silueta rotofeie a pistolarului, în strălucirea împuşcăturilor, şi venind şchiopătând până spre ea, îngrijorător de încet, în timp ce gloanţele se înteţesc din toate părţile şi se ciocnesc unul după altul în trupul lui, zgâlţâindu-l ca pe o păpuşă căreia i se rup articulaţiile, până când se prăbuşeşte în genunchi peste cornul de cârlan. Şi e mort deja omul acela care, în ultima zvâcnire de agonie, ridică arma de ţeava şi o aruncă în faţă, orbeşte, în direcţia aproximativă în care socoteşte că trebuie să se afle Teresa, înainte de a se rostogoli pe trepte şi de a cădea cu faţa în noroi.

Atunci strigă ea. Nemernici, spune smul-gându-şi măruntaiele în acel urlet, goleşte ce-i mai rămăsese în pistol spre casă, îl aruncă pe jos, ia cornul şi o rupe la fugă, afundându-se în zloată, către copacii din stânga, pe unde văzuse furişându-se mai înainte umbrele, cu crengile joase şi cu arbuştii biciuindu-i faţa, orbind-o în lovituri de apă şi de ploaie.

O umbră mai precisă ca altele, cornul adus lângă obraz, o rafală scurtă care îi loveşte în recul bărbia, rănind-o. Asta sare de mama mă-sii. Flame în spate şi dintr-o parte, poarta şi zidul mai aproape decât înainte, oameni în strada iluminată, megafonul care continuă să debiteze cuvinte de neînţeles. Umbra nu mai este şi, alergând încovoiată, cu cornul încins în mână, Teresa vede o siluetă pitită. Silueta se mişcă; aşa încât, fără să se oprească, apropie ţeava AK-ului, apasă pe trăgaci şi îi lipeşte un foc din mers. Nu cred că o să reuşesc, se gândeşte imediat ce se stinge flama, chircindu-se cum poate. Nu cred. Alte împuşcături din spate şi ziaaang, ziaaang sunând aproape de capul ei, ca repezi tăuni de plumb. Se întoarce şi mai apasă o dată pe trăgaci, cornul îi saltă în mână cu afurisitul de recul, iar strălucirea propriilor ei focuri o orbeşte în timp ce-şi schimbă poziţia, tocmai în clipa în care cineva ciuruie locul unde se afla cu o secundă în urmă. Oftică-te, parşivule. Alte umbre în faţă. Paşi alergând în spate. Umbra şi Teresa se împuşcă reciproc de la gura ţevii, atât de aproape încât întrezăreşte chipul la lumina scurtă a împuşcăturilor: o mustaţă, ochi larg deschişi, o gură albă. Aproape că-l împinge cu ţeava cornului, luând-o înainte pe când celălalt cade în genunchi printre arbuşti. Ziaaaang. Alte gloanţe şuieră, căutând-o, se împiedică. Se rostogoleşte pe jos. Cornul face clic, clac. Teresa se aruncă cu spatele în noroi, târându-se aşa, cu ploaia curgându-i pe faţă, în timp ce apasă pe siguranţă, scoate lungul încărcător curbat dublu, îl răsuceşte rugându-se să nu aibă prea mult noroi în muniţie. Arma o apasă pe burtă. Ultimele treizeci de gloanţe, constată, sugându-le pe cele care se ivesc din încărcător, ca să le cureţe. II pune. Clac. Închide trăgând înapoi cu putere închizătorul Clac, clac. Atunci, dinspre poarta din apropiere, ajunge glasul uimit al unui soldat sau al unui poliţist:

— Hai, traficanta mea! Arată-le cum ştie să moară o sinaloeză.

Teresa priveşte spre grilaj, buimăcită. Neho-tărâtă dacă să înjure sau să râdă. Acum nu trage nimeni. Se aşază în genunchi, iar apoi se ridică în picioare. Scuipă noroi amar cu gust de metal şi de praf de puşcă. Aleargă în zigzag printre copaci, dar face prea mult zgomot cu clefăitul. Alte pocnituri şi flame în spatele ei. I se pare că vede alte umbre care alunecă pe lângă zid, cu toate că nu e sigură. Trage o rafală scurtă la dreapta şi alta la stânga, nenoro. Murmură, aleargă încă cinci sau şase metri şi se piteşte din nou. Ploaia se evaporă atingând ţeava arzătoare a armei. Acum e destul de aproape de zid şi de poartă ca să constate că aceasta e deschisă, ca să distingă oamenii de acolo, ascunşi pe după automobile, şi ca să audă cuvintele care se repetă la megafon:

— Veniţi încoace, doamnă Mendoza. Suntem militari din Zona a Noua. Vă vom proteja.

M-ar putea proteja un picuţ mai încoace, se gândeşte. Fiindcă mi-au mai rămas douăzeci de metri, şi sunt cei mai lungi din viaţa mea. Sigură că nu va apuca să-i străbată niciodată, se ridică în ploaie şi se desparte, una după alta, de toate fantomele care au însoţit-o atâta vreme. Ne mai vedem, gagiilor. Superafurisită Sinaloa, îşi spune ca încheiere. O rafală la dreapta şi încă una la stânga. Apoi stânge din dinţi şi o rupe la fugă, împiedicându-se în noroi. Obosită de pică, sau aproape, însă de astă dată nu trage nimeni. Aşa încât se opreşte dintr-o dată, surprinsă, se întoarce şi vede grădina întunecată şi, în fund, casa în beznă. Ploaia ciuruie noroiul dinaintea picioarelor ei în timp ce se îndreaptă încet către poartă, cu cornul de cârlan într-o mână, spre oamenii care privesc dintr-acolo, soldaţi cu pelerine lucind în ploaie, federali în civil şi în uniformă, maşini cu clipiri luminoase, camere de televiziune, oameni întinşi pe trotuare, sub ploaie. Flash-uri.

— Aruncaţi arma, doamnă.

Se uită la reflectoarele care o orbesc, buimăcită, fără să priceapă ce i se spune, în cele din urmă, ridică un pic AK-ul, pnvindu-l ca şi cum ar fi uitat că îl ţinea în mână. E greu. Al naibii. Aşa încât îl lasă să cadă pe jos şi începe să meargă din nou. Fir-ar, îşi spune în timp ce trece de poartă. Sunt obosită de plesnesc. Sper că vreun nemernic o avea o ţigară.

Epilog.

La ora zece dimineaţa, Teresa Mendoza compăru la Procuratura Generală de Justiţie a Statului, strada Rosales fiind închisă traficului prin camionete militare şi soldaţi în echipament de luptă. Convoiul sosi cu toată viteza, în zgomot de sirene, cu luminile clipind sub ploaie. Erau oameni înarmaţi pe terasele clădirilor, uniforme cenuşii de federali şi verzi de soldaţi, barieră la colţurile străzilor Morelos şi Rubi, iar centrul istoric părea al unui oraş în stare de asediu. De la intrarea Şcolii Libere de Drept, unde era delimitat un spaţiu pentru ziarişti, am văzut-o coborând din Suburban-ul blindat cu geamuri fumurii şi trecând pe sub arcul forjat al Procuraturii, îndreptându-se spre curtea interioară neocolonială cu felinare din fier şi coloane din piatră. Eu eram cu Julio Bernal şi cu Elmer Mendoza, şi abia am putut s-o observ un moment, luminată de flash-urile fotografilor care îşi foloseau aparatele, pe scurtul drum de la Suburban la intrare, înconjurată de agenţi şi de soldaţi, sub umbrela cu care o fereau de ploaie. Serioasă, elegantă, îmbrăcată în negru, cu un pardesiu de gabardină închis la culoare, poşetă din piele neagră şi cu mână stingă bandajată. Părul pieptănat pe spate cu cărare pe mijloc, strâns într-un coc la ceafă, cu cercei din argint.

— Iată o fetişcană cu boaşe, observă Elmer.

Îşi petrecu înăuntru o oră şi cincizeci de minute, în faţa comisiei alcătuite din procurorul de Justiţie din Sinaloa, comandantul Zonei a Noua, un vice-procuror general al Republicii venit de la Districtul Federal, un deputat local, un deputat federal, un senator şi un notar cu funcţie de secretar. Şi poate că, în timp ce se aşeza şi răspundea la întrebările pe care i le puneau, a putut vedea pe masă titlurile ziarelor din Culiacăn din acea dimineaţă: Bătălie în Chapultepec. Patru federali morţi şi trei răniţi apărând martora. A murit şi un pistolar. Şi un altul, mai senzaţionalist în materie de „poliţia vă informează”: Traficanta li s-a strecurat printre picioare. Mai târziu mi s-a spus că membrii comisiei, impresionaţi, au tratat-o de la început cu extremă deferentă, că până şi generalul comandant al Zonei a Noua şi-a cerut scuze pentru lacunele din apărare şi că Teresa Mendoza l-a ascultat mărginindu-se să încline puţin capul. Iar când, o dată terminate declaraţiile, s-au ridicat cu toţii şi ea a făcut-o la rândul ei, a spus mulţumesc domnilor şi s-a îndreptat spre uşă, cariera politică a lui don Epifanio Vargas era distrusă pentru totdeauna.

Am văzut-o apărând la întoarcere. A trecut pe sub arc şi a ieşit în exterior protejată de body-guarzi şi militari, cu flash-urile fotografilor clipind pe faţada albă, în timp ce Suburban-ul pornea motorul şi se deplasa încet în întâmpinarea ei. Atunci am observat că ea se oprise, privind în jur ca şi cum ar fi căutat ceva printre oameni. Poate un chip, sau o amintire. Apoi a făcut ceva straniu: a vârât o mână în buzunar, a scotocit înăuntru şi a scos ceva, o hârtiuţă sau o fotografie, pentru a o contempla câteva clipe Ne aflam prea departe, aşa încât am înaintat îmbrâncindu-i pe ziarişti, în intenţia de-a arunca o privire mai de aproape, până când un soldat m-a împiedicat să avansez. Putea fi, m-am gândit, vechea jumătate de fotografie pe care o văzusem în mâna ei în timpul vizitei mele în casa din cartierul Chapultepec. Însă de la distanţa aceea îmi era cu neputinţă să aflu.

Atunci a rupt-o. Orice-ar fi fost, hârtie sau fotografie, am observat cum o sfâşia în bucăţele minuscule înainte de a o risipi toată pe calda-râmul umed. Apoi Suburban-ul s-a interpus între ea şi noi, şi asta a fost ultima oară când am văzut-o.

În după-amiaza aceea, Julio şi cu Elmer m-au dus în La Ballena – cârciuma preferată a Blondului Dâvila – şi am cerut trei Pacâfico medii în timp ce îi ascultam pe Los Tigres del Norte cântând Carne arsă la tonomat. Beam tustrei în tăcere, privind alte chipuri tăcute dimprejur. După o vreme, am aflat că Epifanio Vargas şi-a pierdut în acele zile calitatea de deputat şi că a petrecut o perioadă ca deţinut în închisoarea Almoloya, în timp ce se analiza extrădarea solicitată de guvernul Statelor Unite; o extrădare pe care, în urma unui proces lung şi scandalos, Procuratura Generală a Republicii a sfârşit prin a o respinge. Cât despre celelalte personaje ale acestei povestiri, fiecare şi-a urmat drumul. Primarul Tomâs Pestana continuă să se afle în fruntea destinelor oraşului Marbella. De asemenea, fostul comisar Nino Juârez se menţine ca şef de securitate al lanţului de magazine de modă, devenit o puternică multinaţională. Avocatul Eddie Alvarez se îndeletniceşte acum cu politica în Gibraltar, unde un cumnat de-al lui e ministru al Economiei şi Muncii. Iar pe Oleg lasikov l-am putut intervieva ceva mai târziu, când rusul efectua o scurtă condamnare în închisoarea Alcală-Meco, pentru o afacere încurcată cu emigranţi ucraineni şi trafic de arme. S-a dovedit a fi un tip surprinzător de amabil, a vorbit despre vechea lui prietenă cu puţine inhibiţii şi cu multă afecţiune, iar până la urmă mi-a povestit unele lucruri interesante pe care Ic-am putut introduce în ultimul moment în această istorisire.

Despre Teresa Mendoza nu s-a mai ştiut nimic niciodată. Unii dau asigurări că şi-a schimbat identitatea şi chipul şi că trăieşte în Statele Unite. Florida, se spune. Sau California. Alţii afirmă că s-a întors în Europa cu fiica ei, sau cu fiul, dacă e adevărat că până la urmă l-a avut. Se vorbeşte despre Paris, Mallorca, Toscana; însă, în realitate, nimeni nu ştie nimic, în ce mă priveşte, în acea ultimă zi, în faţa sticlei mele de bere din La Ballena, Culiacân, ascultând cântece la tonomat printre muşteriii mustăcioşi şi tăcuţi, am regretat că îmi lipsea talentul ca să pot rezuma totul în trei minute de muzică şi cuvinte. Povestea mea avea să fie, ce să-i faci, una tipărită pe mai bine de cinci^sute de pagini de hârtie. Fiecare face ce poate, însă aveam certitudinea că undeva, în apropiere de locul acela, cineva compunea deja cântecul care de îndată avea să circule prin Sinaloa şi prin întregul Mexic, cântat de Los Tigres, sau de Los Tucanes, sau de vreo altă formaţie de legendă. Un cântec pe care acei indivizi cu înfăţişare bolovănoasă, cu mustăţi mari, cămăşi cadrilate, şepci de baseball şi pălării de panama care ne înconjurau pe Julio, pe Elmer şi pe mine în aceeaşi cârciumă – poate că la aceeaşi masă – unde stătuse aşezat Blondul Dâvila, urmau să-l asculte, gravi, atunci când avea să răsune la tonomat, fiecare cu câte o bere Pacifico de o jumătate în mână, încuviinţând în tăcere. Povestea Reginei Sudului. Melodia Teresei Mendoza.

La Navata, mai 2002

Există romane complexe, care le datorează multe multora. Pe lingă Cesar Batman Guemes, Elmer Mendoza şi Julio Bernal – camarazii mei din Sinaloa – Regina Sudului n-ar fi fost niciodată posibilă fără prietenia celui mai bun pilot de elicopter din lume: Jauier Collado, de pe avionul BO-l05 la bordul căruia am trăit multe nopţi de vânătoare nocturnă urmărind şalupe în Strâmtoare. Lui Chema Beceiro, pilot al unei turbosalupe H J a Poliţiei de Frontieră, h datorez reconstituirea minuţioasă a ultimei călătorii pe mare a lui Santiago Fisterra, inclusiv stânca lui Leon. Datoria mea de gratitudine include precisele amintiri din închisoare ale lui Patsi O'Brien, consilierea tehnică a lui Pepe Cabrera, Manuel Cespedes, Jose Bedmar, Jose Luis Dominguez Iborra, Julio Verdu şi Aurelio Carmona, generoasa prietenie a lui Sealtiel Alatriste, Oscar Lobato, Eddie Campello, Rene Delgado, Miguel Tamayo şi German Dehesa, entuziasmul editoarelor mele Amaya Elezcano şi Marisol Schulz, implacabila minte holmesiană a Măriei Jose Prada şi umbra ocrotitoare a mereu devotatei Ana Lyons; fără a o uita pe Sara Velez, care şi-a împrumutat chipul pentru fişa de poliţie şi fotografia de tinereţe a compatrioatei sale Teresa Mendoza. Cu excepţia câtorva dintre numele citate adineaori, care apar în roman cu identitatea lor reală, restul – persoane, adrese, societăţi, ambarcaţiuni, locuri – e ficţiune ori a fost utilizat cu libertatea ce reprezintă privilegiul romancierului. CU despre celelalte nume care, din motive evidente, nu pot fi menţionate aici, ele ştiu cine sunt, cit le datorează autorul şi cit le datorează această istorisire.

SFÂRŞIT