Cartea a noua

CARTEA A NOUA

CAPITOLUL I

Unde se afla liberul meu arbitru?

1. O, Doamne, eu sînt robul Tău, eu sînt robul Tău şi fiul roabei Tale. Tu eşti Cel Care ai rupt lanţurile mele, deci, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă¹. Să Te laude inima mea şi limba mea, şi oasele mele toate să-Ţi zică: Doam­ne, cine este asemenea Ţie?² Aşa să-Ţi spună ele, iar Tu răspunde şi zi sufletului meu: Mîntuirea Ta sînt Eu³. Cine eram eu şi în ce fel eram? Ce rău n-au săvîrşit fap­tele mele, sau dacă nu faptele mele, spusele mele, sau dacă nu cele spuse de mine, voinţa mea? Tu însă, Doam­ne, eşti bun şi milostiv, şi privind în adîncul morţii mele, dreapta Ta a scos din adîncul inimii mele abisul stricăciunii. Şi ce altceva eram eu în întregul meu decît a nu voi ceea ce voiam şi a voi ceea ce nu voiam.

Dar unde se afla în timpul acela atît de încărcat de ani întregul fiinţei mele, din care — o, taină adîncă şi nepătrunsă! — a fost chemat liberul meu arbitru⁴, ca să pun gîtul la jugul Tău cel lin şi să-mi aplec umerii la povara Ta uşoară, o, Cristoase Iisuse⁵, Tu, Care eşti Aju­torul şi Izbăvitorul meu^? Cît de plăcut devenise dintr-o dată pentru mine să mă lipsesc de dulceţile nimicurilor, pe care mă temusem că le pierd şi pe care acum eram atît de bucuros să le pierd; căci Tu le alungai de la mine, şi în locul lor pătrundeai Tu, Cel Care eşti ade­vărata şi suprema mea plăcere, dar nu pentru trup şi pentru sînge; Tu, Care eşti mai strălucitor decît orice lumină, dar mai lăuntric decît orice secret; mai înalt decît orice mărire, dar nu pentru cele înalte întru sine. Iată, sufletul meu era de acum liber de grijile cele muş­cătoare de a cere ceva stăruitor dînd tîrcoale, de a do-
302

CONFESIUNI

bîndi, de a mă tăvăli prin mocirlă şi de a-mi scărpina rapănul poftelor, iar Ţie îţi spuneam ceea ce-mi trecea prin minte, Ţie, strălucirii mele şi bogăţiilor mele, mîn-tuirii mele şi Domnului Dumnezeului meu.

CAPITOLUL II

Foarte puţine zile mai rămăseseră pînă la culesul viilor

1. Şi mi-a plăcut ca sub privirile Tale să nu mă de­prind de toate acestea cu scandal, ci să-mi retrag pe ne­simţite serviciile limbii mele de la tîrgul vorbăriei, pen­tru ca nu cumva copiii, negîndindu-se mai tîrziu nici la legea Ta, nici la pacea Ta, ci la nebuniile mincinoase⁷ şi la luptele din for, să mai cumpere din gura mea arme pentru patimile lor nebune. Şi parcă la timpul potrivit mai rămăseseră foarte puţine zile pînă la sărbătoarea culesului de vie⁸ şi m-am hotărît să le rabd pentru ca să mă despart de toate în mod decent şi, fiind răscumpă­rat de Tine, să nu mă mai întorc ca să mă vînd. Aşadar, planul nostru era făcut în faţa Ta, iar în faţa oamenilor nu era dezvăluit decît alor noştri. Şi convenisem între noi să nu fie adus la cunoştinţă cuiva de pe undeva, cu toate că Tu ne dăduseşi nouă, celor care urcam spre Tine din Valea Plîngeriu şi cîntam clntecul treptelor⁹, să­geţi ascuţite şi cărbuni pustiitori împotriva limbii înşelă­toare¹⁰, care, cînd dă sfaturi se contrazice şi care, aşa cum se întîmplă cu mîncarea, distruge prin plăcere¹¹.

3. Tu săgetaseşi inima noastră cu dragostea Ta, iar noi purtam înlăuntrul nostru vorbele Tale înfipte adînc în măruntaiele noastre, în timp ce exemplele robilor Tăi, pe care îi făcuseşi din întunecaţi luminaţi şi din morţi, vii, adunate fiind în cugetul nostru, ardeau şi mistuiau greaua toropeală din noi, ca nu cumva să ne îndreptăm spre cele josnice; ci ele ne înflăcărau foarte, pentru ca orice suflu ieşit din limba cea vicleană a con­trazicerii să poată să ne aţîţe mai tare, nu să ne stingă.

CARTEA A NOUA

303

Şi totuşi, fiindcă dorinţa şi scopul nostru erau ca numele Tău, pe care L-ai sfinţit pe pămînt, să aibă pre­tutindeni adoratori, ni se părea că este ceva asemenea unei prea mari cutezanţe faptul de a nu mai aştepta vremea atît de apropiată a vacanţelor şi de a pleca de la acea profesiune publică, ce era pusă în faţa ochilor tu­turor, încît chipurile tuturor acelora care aveau să se întoarcă spre fapta mea să afirme multe şi felurite lu­cruri despre cît de mult am vrut eu să anticipez ziua atît de apropiată a culesului viilor, fiindcă aş fi dorit să par a fi o persoană cu totul importantă. Dar la ce-mi servea mie să se discute şi să se exprime păreri despre sufletul meu, şi săjie defăimat binele nostru¹².

4. Dar, mai mult decît atît, chiar în vara aceea plă-mînul meu începuse deja să cedeze activităţilor didac­tice exagerate, îşi trăgea respiraţia cu greu şi, din cauza unor dureri de piept, lăsa impresia că este de-a dreptul rănit, că nu mai este în stare de o pronunţie rnai clară şi mai largă în frazare, fapt ce mă punea pe gînduri în primul rînd pe mine, întrucît mă silea să abandonez acea muncă didactică¹³ din cauza unei nevoi obiective; dar şi în cazul în care aş fi putut să mă îngrijesc şi să mă însănătoşesc, tot aş fi fost obligat, în mod absolut sigur, să-mi întrerup activitatea. însă, în momentul în care s-a ivit în mine dorinţa vie de aji liber şi de a vedea că Tu eşti Domnul¹⁴, iar această dorinţă s-a întărit tot mai mult, o, Dumnezeule al meu, Tu ştii că eu chiar am început să mă bucur, fiindcă aceasta survenea ca o dez­vinovăţire nemincinoasă, menită să poată domoli su­părarea oamenilor care¹⁵, de dragul copiilor lor lăsaţi li­beri, nu voiau cu nici un chip ca eu să fiu liber^.

Aşadar, plin de o asemenea bucurie înduram inter­valul acela de timp pînă să se scurgă, neştiind dacă mai erau sau nu vreo douăzeci de zile; erau totuşi suportate cu tărie, fiindcă se potolise în mine pofta care purta de obicei cu mine dificila sarcină, iar eu, dacă răbdarea nu m-ar fi pătruns, aş fi rămas împovărat de ea pentru tot­deauna. Cineva dintre robii Tăi, adică dintre fraţii mei, ar fi putut spune că eu am păcătuit întru aceasta, fi-

304

CONFESIUNI

CARTEA A NOUA

305

indcă, avînd deja inima plină de îndatorirea faţă de Tine, n-aş mai fi suportat să şed nici măcar o singură oră la catedra minciunii¹⁷. Dar eu nu contrazic lucrul acesta. Ci Tu, Doamne, Multpreamilostive, oare nu Tu m-ai iertat şi nu Tu m-ai spălat şi de păcatul acesta în apa cea sfîntă¹⁸, împreună cu celelalte fapte de temut care erau sortite morţii?

CAPITOLUL III

Consolîndii-l pe Verecundus şi aşteptîndu-l pe Nebridius

5. Faţă de acest bine al nostru¹⁹ Verecundus²⁰ era chinuit de nelinişte, fiindcă, din cauza problemelor de care era stăpînit cu foarte multă fermitate, îşi dădea sea­ma că el era deja scos din comunitatea noastră, nefiind încă creştin, dar avînd o soţie credincioasă, care însă constituia prin ea însăşi, mai presus de celelalte pie­dici, un obstacol în drumul pe care porniserăm, susţi-nînd că nu voia ca el să fie creştin decît într-un mod în care nu putea să fie. Ne-a declarat totuşi cu bunăvoinţă că, atîta timp cît noi ne aflăm acolo, putem să rămînem pe proprietatea lui. îl vei răsplăti, o, Doamne, la reîn­vierea celor drepţi, fiindcă Tu eşti Cel Care i-ai dat şi lui propria sa soartă. Căci, cu toate că noi nu eram de faţă, dat fiindcă ne aflam deja la Roma, el a fost cuprins su­bit de o boală trupească şi a plecat din această viaţă, după ce în ea devenise dreptcredincios creştin. Şi astfel Te-ai milostivit nu numai de el, dar chiar şi de noi, să nu ne chinuim cugetînd la deosebita omenie²¹ a priete­nului nostru fără a-l putea număra şi pe el în turma Ta, şi Te-ai îngrijit ca noi să nu fim chinuiţi de o durere cu adevărat insuportabilă.

îţi mulţumim Ţie, Dumnezeule al nostru, noi, care sîntem ai Tăi. Şi faptul că sîntem ai Tăi ne-o dovedesc îndemnurile şi mîngîierile Tale. Tu, Cel Care eşti un pro­miţător de cuvînt, îi vei reda şi lui Verecundus, în locul

proprietăţii lui de la ţară, cea de la Cassiciacum²², acolo unde ne-am regăsit întru Tine, departe de zbuciumul sufletesc al veacului, frumuseţea pe veci nepieritoare a paradisului Tău înverzit, fiindcă i-ai iertat păcatele de pe pămînt, şi pentru că Tu îl vei aşeza pe el în muntele cel bogat în caş²3, în muntele Tău, în muntele cel plin de belşug.

6. Aşadar, în momentul acela el era copleşit de grijă; Nebridius însă era bucuros. Căci, deşi nici el nu era încă creştin, deoarece căzuse în acea prăpastie a celei mai primejdioase erezii, astfel încît credea că trupul Fi­ului Tău, Adevărul, era o fantomă²⁴, ieşind totuşi din momentul acela de sub înrîuririle ei, deşi nu era încă în sinea lui pătruns de nici una dintre tainele Bisericii Tale, era totuşi un cercetător foarte pasionat al adevă­rului. Pe acesta, nu mult timp după convertirea noastră la creştinism şi după renaşterea noastră prin botezul Tău, l-ai făcut chiar credincios al Bisericii Tale Univer­sale, şi, slujindu-Ţi Ţie în Africa,, la concetăţenii săi, printr-o puritate perfectă şi prin cumpătare, într-un moment în care întreaga lui familie trecuse la creşti­nism datorită lui, Tu l-ai despovărat de trupul său, şi acum trăieşte în sînul lui Avraam²⁵. Orice ar fi locul desemnat prin expresia „în sînul acela", în acel loc tră­ieşte şi Nebridius al meu, dulcele meu prieten; însă el trăieşte acolo, o, Doamne, ca fiu adoptiv al Tău, el, cel eliberat din rîndul robilor Tăi. Căci ce loc ar fi putut să fie mai potrivit pentru un asemenea suflet? Acolo tră­ieşte, într-un loc despre care el căuta să afle de la mine atît de multe, de la mine, un biet om lipsit de experi­enţă. Iată că el acum nu-şi mai pleacă urechea la gura mea, ci îşi pune gura sa spirituală la izvorul Tău şi bea din el înţelepciunea atît cît este el în stare potrivit cu setea sa, fericit fiind la nesfirşit. Dar nu cred eu că el, bînd din ea, are să se îmbete în aşa fel încît să uite de mine, de vreme ce Tu, o, Doamne, Tu, Cel pe Care el Te bea, nu-Ţi uiţi de noi niciodată. Aşadar, în acest fel eram noi, cei care îl mîngîiam pe întristatul Verecun­dus, întristat din cauza discuţiei noastre, prietenia ră-

306

CONFESIUNI

CARTEA A NOUA

307

mînîndu-ne intactă; căci tot noi îl îndemnam la respec­tul statutului său, adică acela al vieţii conjugale. Pe Ne-bridius însă îl aşteptam, fiindcă avea să ne urmeze, lu­cru care putea să fie într-un răstimp cît de apropiat, şi el era chiar gata, gata să-l şi facă, cînd iată că zilele i s-au scurs pînă la urmă. Căci multe şi lungi ni se pă­reau zilele faţă de iubirea liniştitei libertăţi de a cînta din străfundul inimii: Ţie Ţi-a mărturisit inima mea; am căutat pînă acum faţa Ta; şi de acum voi căuta faţa Ta, o, Doamne²⁶.

CAPITOLUL IV

Acasă cu toţi ai mei

7. Şi a sosit şi ziua în care urma să mă despart efec­tiv de îndeletnicirea mea retorică, de care, în cugetul meu, mă despărţisem încă de mult. Şi aşa s-a întîmplat, şi Tu ai făcut neputincioasă limba mea, după ce făcu-seşi neputincioasă inima mea, şi eu, bucurîndu-mă, Te binecuvîntam şi plecam la casa mea de la ţară cu toţi ai mei. Dar ce anume am făcut într-adevăr acolo în acele scrieri care îţi slujeau Ţie, dar erau încă adăpate la şcoa­la trufiei²⁷, asemenea alergătorilor care îşi trag sufletul într-o pauză, stau mărturie cărţile dezbătute cu cei prezenţi şi cu mine însumi în faţa Ta²⁸; cele pe care le-am pus în discuţie însă în absenţa lui Nebridius le atestă epistolele²⁹. Dar cînd voi avea eu timpul cuvenit să menţionez toate marile Tale binefaceri din vremea aceea faţă de noi, dar mai ales faţă de mine, cel care mă grăbesc să întreprind lucruri şi mai mari? Căci mă cheamă din nou amintirea şi-mi face atît de plăcut fap­tul de a mă mărturisi Ţie, Doamne, să-Ţi spun prin ce îndemnuri lăuntrice ai reuşit Tu să mă domoleşti şi în ce fel m-ai potolit, umilind munţii şi colinele cugetărilor mele şi cum ai pus capăt drumurilor mele întortocheate şi le-ai netezit pe cele aspre^; şi în ce fel chiar acum l-ai adus pe Alypius, fratele inimii mele, sub ascultarea nu-

melui Unului Născut al Tău, a Domnului şi Mîntuitoru-lui Iisus Hristos, nume pe care el, dispreţuindu-L, re­fuza să-L vadă inserat în scrierile noastre. Căci el voia ca acestea să miroasă mai mult a cedrii gimnaziilorSi, pe care Domnul ia distrus deja³², decît a ierburile cele mîntuitoare ale Bisericii, care sînt împotriva şerpilor.

8. Ce strigăte am scos atunci către Tine, o, Dumne­zeule al meu, pe cînd citeam psalmii lui David, cîntări pline de credinţă, sunete ale evlaviei care îndepărtează spiritul cel trufaş, eu, cel încă neformat întru dragostea Ta cea adevărată, catehumen într-o casă de la ţară, aflat în vacanţă cu Alypius, un alt catehumen, avînd-o alături de noi pe mama, îmbrăcată în haină femeiască dar cu o credinţă bărbătească, cu siguranţa de sine da­tă de vîrstă, cu dragoste de mamă şi cu evlavie creştină! Ce strigăte scoteam eu pentru Tine în psalmii aceia şi cum mă mai înflăcăram întru Tine din cauza lor şi ar­deam de nerăbdare să-i recit, dacă aş fi putut, pe întreg pămîntul împotriva trufiei neamului omenesc! Şi totuşi ei sînt cîntaţi pe tot pămîntul şi nu există nimeni care să se poată ascunde de căldura Ta³³. Cu ce durere amar­nică şi înverşunată mă înfuriam împotriva maniheilor şi din nou mă cuprindea mila pentru ei34, pentru că ei nu aveau cunoştinţă de acele taine, acele doctorii prin care ar fi putut să devină sănătoşi, şi continuau să fie nesănătoşi împotriva antidotului bolii lor! Aş fi vrut atunci ca ei să fie pe undeva prin preajma mea şi, fără să ştiu că ei se află acolo, să privească faţa mea şi să audă strigătele mele, cînd am citit Psalmul 4 în răgazul meu de atunci, şi să vadă ce a făcut din mine psalmul acela. „Cînd Te-am chemat pe Tine, Tu m-ai.auzit, Dum­nezeule al dreptăţii mele; la vreme de necaz Tu m-ai des­fătat! Fii mie milostiv, o, Doamne, şi ascultă rugăciunea mea"³⁵. M-ar fi auzit fără ca eu să ştiu că ei mă aud, ca nu cumva să creadă că eu spun acele lucruri datorită prezenţei lor, lucruri pe care eu le-am rostit printre aceste vorbe; fiindcă altfel nici nu le-aş fi spus de bună seamă, ori mai ales nu le-aş fi spus aşa, în cazul în care mi-aş fi dat seama că sînt auzit şi văzut; dar nici ei, în

308

CONFESIUNI

cazul cînd le-aş fi spus, nu le-ar fi primit aşa cum le spuneam cu mine şi mie însumi în faţa Ta, din simţirea cea mai adîncă a sufletului meu.

9. M-am îngrozit de teamă şi, în acelaşi timp, am clo­cotit de speranţă, bucurindu-mă peste măsură de mila Ta, Părinte. Şi toate acestea ţîşneau parcă din ochii mei şi din glasul meu cînd Duhul Tău cel Bun, întorcîndu-se spre noi, ne zicea: O, fii ai oamenilor, cită vreme veţi fi tot grei la inimă, şi pînă cînd veţi iubi deşertăciunea şi veţi căuta minciuna? Căci eu iubisem deşertăciunea şi cău­tasem într-adevăr minciuna. Iar Tu, Doamne, deja U prea­măriseşi pe Cel Sfint al Tău şi-L ridicaseşi din morţi şi-L aşezaseşi la dreapta Ta³⁷, pentru ca mai apoi Domnul să-L trimită din înalt pe cel promis al Său, pe Paracle-tul^3S, Duhul adevărului, or, El deja îl trimisese pe Aces­ta, dar eu nu ştiam.

îl trimisese, fiindcă El deja fusese preamărit, înviin-du-L din morţi şi înălţîndu-L la cer. Căci mai înainte, Duhul nu fusese încă dat,.deoarece nici Iisus nu fusese încă preamărit³⁹. Şi striga profetul: Pînă cînd veţi fi tot grei la inimă? Pînă cînd veţi tot iubi deşertăciunea şi veţi căuta minciuna?⁴⁰. Şi să ştiţi că Domnul a preamărit pe Cel Ales al Său⁴¹. El striga: pînă cînd; striga: să ştiţi] Şi eu, din cauza neştiinţei mele, am iubit atîta timp deşer­tăciunea şi am căutat minciuna. Şi de aceea am ascul­tat şi m-am cutremurat, fiindcă El li se adresează unor oameni de felul cărora îmi aminteam că am fost şi eu. Căci, în închipuirile pe care eu le luam drept adevăr, se aflau deşertăciunea şi minciuna. Şi am făcut să răsune atunci multe, şi cu gravitate, şi cu putere întru durerea amintirii mele; pe care, o, dacă le-ar fi auzit aceia care pînă azi iubesc deşertăciunea şi caută minciuna! Pro­babil că s-ar fi tulburat şi ar fi aruncat de la ei acea de­şertăciune, iar Tu i-ai fi auzit cînd ar fi strigat către Tine; fiindcă El a murit pentru noi prin adevărata moar­te a cărnii, El, Care pe Tine Te mijloceşte pentru noi⁴².

10. Citeam apoi pasajul: mîniaţi-vă, dar nu păcătu­iţi⁴³. Şi cît eram de impresionat, o, Dumnezeule al meu, eu, care de acum eram obişnuit să mă mînii pe mine

CARTEA A NOUA

309

însumi pentru cele trecute, ca să nu mai păcătuiesc de acum încolo! Şi pe bună dreptate mă mîniam, fiindcă nu păcătuia prin mine o altă natură a neamului întune­ricului, aşa cum susţin cei care nu se mînie pe ei înşişi, şi adună pentru ei înşişi mînie în ziua mîniei şi a dezvă­luirii Dreptei Tale Judecăţi⁴⁴. Ci bunurile mele nu se mai aflau în afară şi nici nu erau căutate cu ochii trupului sub acest soare. Căci toţi cei care vor să se bucure în afară într-un mod facil se pierd în deşertăciuni şi se risi­pesc în cele ce par numai şi care sînt trecătoare, iar ima­ginile acestora îi învăluie cu o cugetare nesăţioasă. O, dacă ei ar fi sleiţi de foame şi ar zice: cine ne va arăta nouă bunătăţile? Şi noi să zicem, ei să audă: însemna-tu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!⁴⁵. Căci noi nu sîntem lumina, care luminează pe tot omul⁴⁶; ci noi sîntem luminaţi de către Tine, pentru ca noi, cei care am fost cîndva tenebre, să fim lumină întru Tine⁴⁷.

O, dacă ei ar vedea lumina lăuntrică eternă⁴⁸, pen­tru care eu, tocmai fiindcă o gustasem, mă frămîntam pentru că nu puteam să le-o arăt şi lor; o, dacă ei şi-ar aduce la mine inima în ochii lor, aflată departe de Tine şi ar zice: cine să ni le arate şi nouă pe cele bune?⁴⁹ Căci acolo unde eu mă mîniasem pe mine însumi, înlăuntrul camerei mele, unde fusesem împins, unde sacrificasem, lepădîndu-mă de cele vechi ale mele şi începînd medi­taţia reînnoirii mele cu speranţa întru Tine, acolo Tu începuseşi să Te faci dulce pentru mine şi-mi dăduseşi veselie întru inima mea⁵⁰. Şi citindu-le pe acestea, în afară scoteam strigăte, pe care, recunoscîndu-le înlă­untrul meu, nu voiam să le sporesc cu bunurile cele pă-mînteşti, devorînd timpul şi fiind devorat de timp, deoa­rece, întru eterna simplitate, eu aveam o altă provizie: altăpîine, alt vin şi alt untdelemn⁵¹.

11. Şi iarăşi strigam în versul care urma, cu strigă­tul înalt al inimii mele: O, în pace! O, în El însuşi! O, ce a zis: voi adormi şi voi gusta somnull⁵² Fiindcă, cine ni se va mai împotrivi nouă, cînd se va adeveri cuvîntul care a fost scris: înghiţită a fost moartea de biruinţă⁵³.

Iar Tu eşti însuşi acest Atotputernic, Care nu Te schimbi,

t

310

CONFESIUNI

şi întru Tine se află odihna care uită de toate chinurile, fiindcă împreună cu Tine nu mai există nimeni altul. Dar nici spre a dobîndi multe altele, care nu sînt ceea ce eşti Tu; ci, Tiu, Doamne, îndeosebi întru nădejde mai aşezaiP⁴.

Citeam şi mă înflăcăram şi nu-mi dădeam seama ce urma să fac cu aceşti morţi surzi, din rîndul cărora fusesem şi eu pînă atunci — o pacoste, un lătrător pe­nibil, un orb pornit împotriva scrierilor de miere, luată din mierea cerului, şi luminoase, luate din lumina Ta; şi împotriva vrăjmaşilor acestor Scripturi mă îmbolnă­veam de mîhnire⁵⁵.

12. Cînd oare îmi voi aminti de toate din zilele acelea de vacanţă? Dar nici nu am uitat şi nici nu voi trece sub tăcere asprimea biciului Tău şi iuţeala minunată a mi­lei Tale. Atunci ai început să mă torturezi cu o durere de dinţi, şi cînd aceasta a început să se agraveze în aşa măsură încît nu mai puteam vorbi, s-a înfiripat în ini­ma mea gîndul de ai îndemna pe toţi ai mei care erau de faţă să Te roage pentru mine, o, Tu Dumnezeul mîn-tuirii de orice fel. Şi am scris lucrul acesta pe o tăbliţă cerată⁵⁶ şi le-am dat-o lor s-o citească. Imediat ce ne-am plecat genunchii cu sufletul rugător durerea aceea a şi fugit. Dar ce durere, sau cum a fugit? M-ara speriat, mărturisesc asta, o, Domnul meu şi Dumnezeul meu⁵⁷; căci de la începutul vieţii mele eu nu încercasem o ase­menea experienţă. Şi s-au strecurat în adîncul sufletu­lui meu voinţele Tale şi, bucurîndu-mă întru credinţă, am lăudat numele Tău. Dar credinţa aceasta nu-mi în­găduia să fiu sigur pe mine din cauza păcatelor mele din trecut, care, prin botezul Tău, încă nu-mi fuseseră iertate.

capitolul v Am renunţat la acea profesiune

13. După ce au trecut serbările legate de culesul vi­ilor, i-am înştiinţat pe milanezi să-şi caute pentru şco-

CARTEA A NOUA

311

larii lor un alt negustor de cuvinte, fiindcă eu mă hotă-rîsem să-Ţi slujesc Ţie, şi fiindcă nu mai puteam să fac faţă acelei profesiuni din cauza dificultăţii de a respira şi a durerilor de piept⁵⁸. Şi am făcut cunoscut printr-o scrisoare episcopului Tău⁵9, bărbatul sfînt Ambrozie, vechile mele erorieo şi dorinţa mea prezentă, pentru ca el să mă sfătuiască ce ar trebui să citesc cît mai de­grabă din cărţile Tale spre a deveni foarte bine pregătit şi apt pentru a primi harul Tău atît de mare. Iar el m-a îndemnat să citesc pe prorocul Isaia, fiindcă, zicea el, în comparaţie cu ceilalţi proroci, el ar fi cel mai clar îna­inte vestitor al Evangheliei şi al chemării neamurilor. Cu toate acestea eu, neînţelegînd ceea ce citisem la primul contact cu profeţia acestuia şi socotind că aşa este el tot, am amînat reluarea lecturii pentru atunci cînd voi fi mai deprins cu felul de a vorbi al Domnului.

CAPITOLUL VI

Am fost botezaţi

14. Apoi, cînd a sosit vremea în care trebuia să-mi dau numele^i, părăsind casa de la ţară, am revenit la Mediolanum62. Dar şi Alypius s-a hotărît să renască întru Tine împreună cu mine, după ce se îmbrăcase în smerenia cuvenită Sfintelor Tale Taine, el, care era un foarte puternic stăpîn al propriului trup, pînă într-atît încît să meargă desculţ pe pămîntul îngheţat al Italiei, dînd dovadă de o nemaiauzită cutezanţă. Luaserăm îm­preună cu noi şi pe copilul Adeodatus^, născut din trupul meu de carne şi din păcatul meu — cel pe care Tu îl modelaseşi atît de bine; avea vreo cincisprezece ani, dar cu mintea lui îi întrecea pe mulţi bărbaţi serioşi şi învăţaţi. Mărturisesc darurile Tale, o, Doamne, Dum­nezeule al meu, Creator al tuturor şi Atotputernic în a îndrepta nedreptăţile noastre. Căci eu, în copilul acela, nu aveam nimic decît păcatul; iar hrana cu care era hră­nit de noi în învăţătura Ta, ne-o inspiraseşi Tu şi nimeni

312

CONFESIUNI

altul. Iată darurile pe care Ţi le mărturisesc. Există o carte a noastră care este intitulată De magistro⁶⁴, unde el dialoghează cu mine. Tu ştii că ale lui sînt toate ideile care au fost puse acolo ca fiind ale interlocutorului meu, pe cînd acesta avea şaisprezece ani. Mi-am dat seama şi de multe alte însuşiri cu totul admirabile ale lui; avea acel geniu care, mie, cel puţin, îmi dădea fiori. Şi cine în afară de Tine putea să fie creatorul unor asemenea mi­nuni?

Dar tot Tu ai ridicat atît de repede de pe pămînt şi viaţa lui şi acum îmi aduc aminte de el cu mai multă siguranţă, căci nu mă mai tem în vreun fel pentru co­pilăria ori pentru tinereţea lui, şi în general, nici pentru el ca om. L-am luat deci alături de noi ca şi cum ar fi fost de aceeaşi vîrstă cu noi în harul Tău, spre a-l in­strui în învăţătura Ta, şi ne-am botezat; şi a fugit de la noi neliniştea provocată de viaţa trecută. în zilele acelea nu mă mai săturam cugetînd cu o uimitoare plăcere la înălţimea planului Tău asupra mîntuirii neamului ome­nesc. O, cît de mult am plîns la auzul imnurilor şi al recitativelor liturgice, fiind profund mişcat de glasurile Bisericii Tale, care răsunau! Vocile acelea se revărsau în urechile mele, iar adevărul Tău se decanta în inima mea şi din ea ieşea clocotind un sentiment de evlavie, şi lacrimile curgeau de-mi scăldau obrajii, iar eu mă sim­ţeam bine cu ele.