Arturo Perez Reverte

Cum am ieşit? Voi ea să ştie. Iar glasul îi suna straniu, ca şi cum n-ar mai fi fost al ei. Lobato zâmbea într-un fel care îi îndulcea mult trăsăturile înăsprite, semnele de pe faţă şi expresia vie a ochilor când şi-i îndreptă spre bărbatul care stătea rezemat de perete fără să deschidă gura, privind-o pe Teresa curios şi aproape timid, de parcă n-ar fi cutezat să se apropie.

— Te-a scos el.

Atunci Lobato îi povesti ce se întâmplase după ce ea îşi pierduse cunoştinţa. Că după ciocnire a plutit un moment înainte de a se scufunda, iluminată de reflectorul pe care elicopterul îl reaprinsese. Că pilotul i-a trecut comanda colegului său pentru a plonja în mare de la trei metri înălţime, iar în apă şi-a scos casca şi vesta auto-gonflabilă pentru a înota până la fund, unde ea se îneca. Apoi a adus-o la suprafaţă, prin spuma ridicată de palele rotorului, şi de acolo pe plajă, în timp ce HJ-ul căuta ce mai rămăsese din Santiago Fisterra – cele mai mari bucăţi din Phantom nu atingeau patru palme – iar luminile unei ambulanţe se apropiau pe sosea. Şi, în vreme ce Lobato povestea toate aceste lucruri, Teresa privea chipul bărbatului rezemat de perete, care continua să stea acolo fără să rostească o vorbă sau să confirme sau să facă ceva, ca şi cum ceea ce povestea ziaristul i s-ar fi întâmplat altcuiva. Şi în cele din urmă îl recunoscu pe unul dintre poliţiştii de frontieră pe care îi văzuse în taverna lui Kuki, în acea seară când contrabandiştii din Gibraltar sărbătoreau o zi de naştere. A vrut să vină cu mine ca să-ţi vadă faţa, explică Lobato. Iar ea privea la rândul ei faţa celuilalt, pilotul de pe elicopterul Poliţiei de Frontieră care îl omorâse pe Santiago şi o salvase pe ea. Gândindu-se: o să fie nevoie să mi-l amintesc pe omul ăsta mai târziu, când o să trebuiască să mă hotărăsc, când am să mai dau peste el, trebuie să înrerc să-l omor la rândul meu, dacă pot, ori să spun facem pace, parşivule, să ridic din umeri şi la bună vedere. In cele din urmă întrebă de Santiago, ce se întâmplase cu trupul lui; cel de lângă perete se uită în altă parte, iar Lobato îşi strâmbă gura cu necaz când îi spuse că sicriul se îndrepta spre O Grove, satul lui galician. Un băiat cumsecade, adăugă, cu o expresie de circumstanţă, iar Teresa se gândi că poate era sincer, că stătuse de vorbă şi că băuse cu el, şi că poate îl aprecia într-adevăr. Atunci începu să plângă încetişor, pentru că se gândea într-adevăr la Santiago mort şi îi vedea chipul nemişcat, cu ochii închişi, ca atunci când dormea cu faţa lipită de umărul ei. Şi îşi zise: ce-am să fac acum cu corăbioara aia afurisită care a rămas pe masă în casa de la Palmones, neterminată, şi n-are s-o mai termine nimeni. Şi ştiu că era singură pentru a doua oară şi că, într-un fel, era pentru totdeauna.

— O'Farrell a fost cea care i-a schimbat viaţa cu adevărat, îmi repetă Măria Tejada.

Îşi petrecuse ultimele patruzeci şi cinci de minute povestindu-mi de ce şi cum. In cele din urmă se duse în bucătărie, se întoarse cu două pahare cu infuzie de plante şi bău unul în timp ce eu îmi revizuiam notiţele şi digeram istoria. Vechea asistentă socială a închisorii El Puerto de Santa Măria era o femeie rotofeie, dezgheţată, cu părul lung şi plin de fire albe pe care nu şi-l vopsea, cu o privire amabilă şi o gură fermă. Purta ochelari rotunzi cu montură metalică şi inele de aur pe mai multe degete: cel puţin zece, am numărat. De asemenea, am socotit că avea vreo şaizeci de ani. Treizeci şi cinci lucrase pentru Direcţia Penitenciarelor în regiunile Câdiz şi Malaga. Nu mi-a fost uşor s-o găsesc, fiindcă ieşise la pensie recent; însă Oscar Lobato a aflat unde locuia. Mi le amintesc bine pe amândouă, mi-a spus ea atunci când i-am expus problema la telefon. Veniţi la Granada şi o să stăm de vorbă. M-a primit în trening şi papuci de casă, pe terasa apartamentului ei din Albaicin, având tot oraşul şi lunca râului Genii într-o parte, iar în cealaltă Alhambra ridicându-se printre copaci, în auriu şi ocru, sub soarele dimineţii. O casă cu multă lumină şi cu pisici pretutindeni: pe sofa, în hol, pe terasă. Cel puţin o jumătate de duzină de pisici vii – mirosea ca dracu', în ciuda ferestrelor deschise – şi încă vreo douăzeci în tablouri, în bibelouri de porţelan, în figurine din lemn. Avea chiar covoare şi perne brodate cu pisici, iar printre rufele scoase la uscat pe terasă atârna o faţă de masă cu motanul Sylvester. Iar în timp ce eu îmi reciteam notiţele şi savuram infuzia, un pisoiaş tigrat mă observa din înaltul comodei, ca şi cum m-ar fi cunoscut dinainte, iar un altul, gras şi cenuşiu, se apropia pe covor cu mişcări de vână-tor, ca şi cum şireturile pantofilor mei ar fi constituit o pradă legitimă. Restul erau împrăştiaţi prin casă în diverse posturi şi atitudini. Detest lighioanele astea, prea tăcute şi prea inteligente pentru gustul meu – nimic nu se compară cu loialitatea stupidă a unui câine tălâmb – dar mi-am luat inima-n dinţi. Munca e muncă.

— O'Farrell a făcut-o să vadă lucruri din ea însăşi – spunea amfitrioana mea – despre care nici nu-şi închipuia că există. Şi asta a început să o educe olecuţă, nu? In felul ei.

Avea pe masa de joc o mulţime de caiete unde-şi tot notase, de-a lungul anilor, incidentele din munca ei. Le-am revăzut înainte să sosiţi dumneavoastră, mi-a spus. Ca să le împrospătez. Apoi mi-a arătat câteva pagini scrise cu o caligrafie rotundă şi înghesuită: fişe individuale, date, vizite, interviuri. Unele paragrafe erau subliniate. Urmărire, mi-a explicat. Treaba mea era să le evaluez gradul de integrare, să le ajut să-şi caute ceva pentru mai târziu. Acolo înăuntru există femei care-şi petrec toată ziulica cu braţele încrucişate, şi femei care vor să facă ceva. Eu le înlesneam mijloacele. Teresa Mendoza Châvez şi Patricia O'Farrell Meca. Clasificate ca FDUS: fişier pentru deţinute cu urmărire specială. La vremea lor, au făcut să se vorbească mult, astea două.

— Au fost amante?

Îşi închise caietele, aruncându-mi o privire lungă, estimativă. Fără îndoială, cântărea dacă acea întrebare corespundea unei curiozităţi bolnave sau unui interes profesional.

— Nu ştiu, răspunse în cele din urmă. Între fete se zvonea, desigur. Dar lucrurile astea se zvonesc mereu. O'Farrell era bisexuală. Asta în orice caz, nu-i aşa? Şi adevărul e că întreţinuse relaţii cu câteva deţinute înainte de sosirea lui Mendoza; însă, în ce le priveşte pe ele două, nu vă pot spune nimic sigur.

După ce-mi morfolise şireturile de la pantofi, motanul gras şi cenuşiu mi se freca de pantaloni, umplându-i de păr pisicesc. Am muşcat capătul pixului, cu stoicism.

— Cât timp au petrecut împreună?

— Un an colege de celulă, iar apoi au ieşit la câteva luni diferenţă. Am avut ocazia să stau de vorbă cu amândouă: tăcută şi aproape timidă Mendoza, foarte respectuoasă, foarte prudentă, cu accentul acela mexican care o făcea să pară atât de blândă şi de corectă. Cine-ar fi zis, mai târziu, nu-i aşa? O'Farrell era la polul opus: amorală, dezinhibată, mereu cu o atitudine superioară şi frivolă. Cu multă experienţă. O aristocrată stricată care catadicsea să stea de vorbă cu poporul. Ştia să utilizeze banul, ceea ce în închisoare contează mult. Un comportament ireproşabil. Nici o sancţiune în cei trei ani şi jumătate pe care i-a petrecut înăuntru, fiţi atent, deşi cumpăra şi consuma stupefiante. Vă spun eu că era prea isteaţă ca să-şi caute probleme. Părea să considere şederea în închisoare ca pe o vacanţă inevitabilă, şi aştepta să treacă fără să-şi facă sânge rău.

Motanul care se freca de pantalonii mei îşi agăţă ghearele într-o şosetă, aşa încât l-am îndepărtat cu un şut discret, care a atras o scurtă tăcere cenzorială din partea interlocutoarei mele. În orice caz – continuă în urma acestei pauze stingheritoare, chemând motanul pe genunchii ei, vino-ncoace, Anubis, frumosule – O'Farrell era o femeie în toată puterea cuvântului, cu personalitate; iar nou-venita a fost foarte influenţată de ea: familie bună, bani, un nume, cultură. Mulţumită colegei ei de celulă, Mendoza a descoperit rostul educaţiei. Asta a fost partea pozitivă a influenţei; i-a insuflat dorinţa de a se depăşi, de a se schimba. A citit, a studiat. A descoperit că nu-i nevoie să depinzi de un bărbat. Avea talent la matematică şi la socotit, şi a găsit ocazia să le dezvolte în programele de educaţie pentru deţinute, care pe atunci permiteau să se reducă din condamnare, într-un singur an, a absolvit un curs de matematică elementară, un altul de limbă şi de ortografie şi a progresat mult la engleză. A devenit o cititoare avidă, şi până la urmă o găseai fie cu un roman de Agatha Christie, fie cu o carte de călătorii sau de popularizare ştiinţifică. Iar O'Farrell a fost cea care a îndemnat-o la toate astea. Avocatul lui Mendoza era un gibraltarian care a lăsat-o de izbelişte la puţin timp după ce a intrat în închisoare; si, după cât se pare, a rămas şi cu banii, care nu ştiu dacă erau mulţi sau puţini. La Puerto de Santa Marfa nu a avut nici un tete-â-tete – unele deţinute obţineau certificate false de convieţuire ca să fie vizitate de bărbaţi – şi nimeni n-a venit s-o vadă. Era complet singură. Aşa incit O'Farrell a făcut toate recursurile şi hârţogăraia ca să-i obţină libertatea condiţionată şi gradul al treilea. Dacă ar fi fost vorba de o altă persoană, toate acestea ar fi putut înlesni, eventual, o reintegrare. Când a fost pusă în libertate, Mendoza şi-ar fi putut găsi o slujbă decentă: învăţa repede, avea instinct, un cap limpede şi un coeficient mare de inteligenţă -asistenta socială îşi consulta din nou caietele – care depăşea clar 130. Din păcate, prietena ei O'Farrell era prea ticăloşită. Anumite gusturi, anumite prietenii. Ştiţi cum e – mă privea de parcă se îndoia că aş şti. Anumite vicii, între femei, a continuat ea, anumite influenţe sau relaţii sunt mai puternice decât între bărbaţi. Şi mai era ceea ce s-a spus: povestea cu cocaina pierdută şi tot restul. Cu toate că în închisoare -numitul Anubis torcea, în timp ce stăpâna lui îi trecea o mână pe spinare – mereu circulă poveşti din astea, cu sutele. Aşa că nimeni n-a crezut că era adevărat. Absolut nimeni, insistă ea după o tăcere gânditoare, mângâind în continuare motanul. Chiar şi acum, după nouă ani şi în ciuda a toate câte se publicaseră în această privinţă, asistenta socială era convinsă în continuare că, în ce priveşte cocaina, era vorba de o legendă.

— Dar vedeţi şi dumneavoastră cum stau lucrurile. Mai întâi a fost O'Farrell cea care a schim-bat-o pe Mexicană; iar mai apoi, după cum se spune, aceasta a pus stăpânire cu totul pe viaţa celeilalte. Nu-i aşa? Să mai ai încredere în mironosiţe.

„Cât despre mine, îl voi păstra mereu în minte pe tânărul soldat palid la faţă şi cu ochi strălucitori, iar când îngerul morţii va coborî, sunt sigur că îl voi recunoaşte în el pe Selim.”

În ziua când împlini douăzeci şi cinci de ani – ultimul ghips de pe braţ îi fusese scos cu o săptă-mână în urmă – Teresa puse un semn la pagina 579 a acelei cărţi, care o fascina; niciodată, înainte vreme, nu se gândise că cineva s-ar fi putut proiecta atât de intens în ceea ce citea, astfel încât cititorul şi protagonistul să fie totuna. Iar Paţi O'Farrell avea dreptate: mai mult decât cinematograful sau televizorul, romanele îţi permiteau să trăieşti lucruri pentru care o singură viaţă nu era de-ajuns. Aceasta era strania magie ce o ţinea legată de volumul ale cărui pagini începeau să se desprindă de vechi ce erau şi pe care Paţi puse să fie reparat după cinci zile de aşteptare nerăbdătoare din partea Teresei, cu lectura întreruptă la capitolul XXVII – „Catacombele din Sân Sebastiân” -fiindcă, după cum spusese Păţi, nu-i vorba numai de citit cărţi, Mexicane, ci şi de plăcerea fizică şi de bucuria interioară pe care ţi-o dau când le ţii în mână. Aşa încât, pentru a intensifica această plăcere şi această bucurie, Paţi se duse cu cartea la atelierul de legătorie pentru deţinute, şi acolo ceru să fie descusute colile de hârtie pentru a fi recusute cu grijă, iar apoi să fie legate la loc cu carton, clei şi hârtie decorată pentru paginile de gardă, şi cu o frumoasă copertă din piele maro, cu litere aurite pe cotor, unde se putea citi: Alexandre Dumas; iar dedesubt: Contele de Monte Cristo. Iar jos de tot, cu nişte litere tot aurite, dar mai micuţe, iniţialele T. M. C. ale prenumelui şi numelor Teresei.

— E cadoul meu de ziua ta.

Asta îi spuse Paţi O'Farrell când i-o înapoie la ora micului dejun, după primul apel al zilei. Cartea era foarte bine învelită, iar Teresa simţi acea plăcere de care colega ei îi vorbise când o avu din nou lângă ea, grea şi moale, cu copertele noi şi cu literele acelea aurite. Iar Paţi o privea cu coatele pe masă, cu o cană de cicoare în mână şi cu o ţigară aprinsă în cealaltă, observând-o cum se bucura. Şi îi repetă la mulţi ani, iar celelalte colege o cinstiră şi ele pe Teresa, data viitoare afară să fie, spuse una, cu un armăsar care-ţi dă bună dimineaţa în timp ce te scoli, iar eu să mă uit. Iar mai târziu, seara, după al cincilea apel, în loc să coboare în sala de mese pentru cină -greţosul fletan pane şi fructele răscoapte dintot-deauna – Paţi se înţelese cu supraveghetoarele pentru o mică petrecere privată în celulă, şi au pus casete cu cântece de Vicente Fernândez, Chavela Vargas şi Paquita la del Barrio, toate de la mama lor, foarte ţapene, iar după ce crăpă uşa Paţi scoase o sticlă de tequila de care făcuse rost cine ştie cum, un Don Julio autentic, pe care vreo supraveghetoare o băgase pe şest, mai întâi plata de cinci ori a lozului de introducere, şi o dughiră pe ascuns, savurând ce criminală era, în tovărăşia câtorva colege care se lipiră la chef aşezându-se pe pat şi pe scaun şi chiar pe budă, precum Carmela, o coşcogeamite ţigancă mai bătrână, de meserie hoaţă de buzunare, care făcea curăţenie pentru Paţi şi îi spăla cearşafurile – şi hainele Teresei câtă vreme avusese mâna în ghips – drept pentru care Locotenentul O'Farrell îi vărsa lunar mici sume în sold. Le însoţeau Conejo, bibliotecara otrăvitoare, Charito, ciorditoarea de buzunare, care era acolo pentru că dăduse cu jula la serbarea Sfintei Fecioare şi la cea din aprilie şi la care-or mai fi fost, şi Pepa Trueno, alias Labăneagră, care-şi atacase soţul cu un cuţit de tăiat şuncă din barul pe care îl ţineau împreună pe drumul N-IV, şi povestea, umflându-se în pene, că pe ea divorţul o costase douăzeci de ani şi o zi, dar nici un sfanţ Teresa îşi puse semanarul de argint la mâna dreaptă pentru a etala o încheietură nouă, iar inelele îi răsunau vesele la fiecare înghiţitură Cheful dură până la apelul de la ora unsprezece. Au fost şi parchis, care este jocul de pârnaie prin excelenţă, şi cutii de conserve şi pastile pentru a-şi anima fofoloanca – după cum spunea foarte plastic Carmela printre râsete de balabustă casnică – şi ţigări dmtr-o porţie de haşiş destul de groasă transformată în fum, glume şi râsete, în timp ce Teresa se gândea trebuie să vedem cum e cu Spania şi cu Europa astea naşpa, cu regulamentele şi cu istoriile lor, şi cum se uită peste umăr la noi, mexicani corupţi, imposibil să faci rost aici de nişte berici – garimbas numeau colegele ei berile – şi vezi cum e. De pastile şi de ciocolată şi de o sticlă din când în când, de asta nu duc lipsă niciuna dacă vorbesc cu supraveghetoarea care trebuie şi au cu ce să plătească.

Iar Paţi O'Farrell avea. Prezida petrecerea Teresei un pic retrasă, urmărind-o necontenit prin fum, cu un zâmbet pe buze şi în priviri, cu un aer vagabond, distantă ca şi cum nu avea nimic de-a face, aidoma unei mămici care îşi ducea fetiţa la o petrecere de ziua de naştere, cu ham-burgeri, prieteni de aceeaşi vârstă şi măscărici, în timp ce Vicente Fernândez cânta despre femei şi trădări, vocea spartă a Chavelei vărsa alcool printre împuşcături pe duşumele de cârciumi, iar Paquita la del Barrio o zbiera pe aceea care zicea ca un câine, /fără un reproş, /mereu aruncată la picioarele tale, /zi şi noapte. Teresa se simţea legănată de nostalgia muzicii şi a accentelor din ţara ci, care nu mai lipseau decât nişte chirrines şi nişte Pacifico la jumătate ca să fie completă, buimăcită de haşişul care îi ardea între degete, dă-l mai departe ca să fim egale, surioară, mai rele am fumat eu, că să sparg lemne mă pricep olecuţă. Pentru cei douăşciiici de anişori, pui-cuţo, toasta Carmela ţiganca. Iar când, la caseto-fon, Paquita o începu pe aia cu de trei ori te-am înşelat, şi ajunse la refren, toate îi ţinură isonul, deja foarte ameţite, chestia cu prima oară din curaj, a doua din capriciu, a treia din plăcere -de trei ori te-am înşelat, fecior de curvă, nuanţa cât o ţinea gura Pepa Trueno, fără îndoială în cinstea mortului ei. Continuară aşa până când una dintre supraveghetoare veni îmbufnată să Ic spună că petrecerea s-a terminat; însă petrecerea continuă la fel şi mai târziu, după ce gratiile şi uşile se închiseseră, ele două singure, în semiîntunericul din celulă, cu lampa cu braţ flexibil aşezată pe jos lângă chiuvetă, cu imaginile, printre umbre, ale decupajelor din reviste – actori de film, cântăreţi, peisaje, o hartă turistică a Mexicului – decorând peretele vopsit în verde şi cu mica fereastră cu perdeluţe cusute de Charito ciorditoarea, care avea o mână foarte bună, când Paţi scoase o a doua sticlă de tequila şi o punguţă de sub pat şi spuse astea-s pentru noi, Mexicano, că cine-mparte parte-şi face. Şi cu Vicente Fernândez cântând foarte semeţ şi pentru a nu ştiu câta oară Femei divine, şi cu Chavela beată avertizând să nu mă ameninţi, să nu mă ameninţi, îşi trecură sticla gură de la gură şi făcură nişte şerpişori albi pe copertele unei cărţi care se numea Ghepardul; iar apoi Teresa, cu nasul prăfuit după ultima priză, spuse e criminal şi mulţumesc pentru aniversare, Locotenente, în viaţa mea n-am mai etcetera. Paţi tăgădui, nedând nici o importanţă, şi, ca şi cum s-ar fî gândit la altceva, spuse acum am să mă masturbez puţin dacă n-ai nimic împotrivă, Mexicană mică, şi se trânti pe pat cu faţa-n sus, scoţându-şi papucii şi fusta pe care o purta, o fustă largă şi închisă la culoare, foarte frumoasă, care îi venea bine, păstrându-şi numai bluza. Iar Teresa rămase un pic fistâcită cu sticla de Don Julio în mână, fără să ştie ce să facă şi încotro să se uite, până când cealaltă spuse ai putea să mă ajuţi, fata mea, fiindcă chestiile astea merg mai bine în două. Atunci Teresa clătină uşor din cap. Da' de unde. Ştii că chestiile astea nu-mi plac, şopti. Şi, cu toate că Paţi nu insistă, ea se ridică încet, după câteva momente, fără să lase sticla, şi se duse să se aşeze pe marginea patului colegei sale, care avea coapsele deschise şi o mână între ele, mişcând-o uşor şi alene, şi făcea asta fără să-şi desprindă privirile din ochii ei, în penumbra verzuie a celulei. Teresa îi trecu sticla, iar cealaltă bău cu mână liberă şi îi înapoie tequila, continuând s-o privească. Apoi Teresa zâmbi şi spuse încă o dată mulţumesc pentru aniversare, Păţi, şi pentru carte, şi pentru petrecere. Iar Paţi nu-şi dezlipea privirea de ea în timp ce-şi mişca degetele iscusite între coapsele goale. Atunci Teresa se aplecă spre prietena ei, repetă „mulţumesc” foarte în şoaptă şi o sărută uşor pe buze, atât şi nimic mai mult, doar câteva secunde. Şi simţi cum Paţi îşi ţinea răsuflarea, înfiorându-se de mai multe ori sub gura ei cu un geamăt, cu ochii dintr-o dată larg deschişi, iar apoi rămânea nemişcată, continuând s-o privească.

O trezi vocea ei înainte de ivirea zorilor.

— E mort, Mexicano.

Abia dacă vorbiseră despre el. Despre ei. Teresa nu era dintre cele care fac prea multe confidenţe. Doar câte o remarcă, ici şi colo, întâmplătoare. O dată cutare, altă dată nu ştiu ce. In realitate, evita să vorbească despre Santiago ori despre Blondul Dâvila. Chiar să se gândească mai mult timp la unul sau la altul. Nici măcar nu avea fotografii – puţinele cu gahcianul rămăseseră cine ştie pe unde – exceptând-o pe aceea cu ea şi cu Blondul ruptă de la mijloc: iubita unui traficant, care părea să fi plecat departe de tot, cu secole în urmă. Uneori, cei doi bărbaţi i se contopeau în minte într-unul singur, iar asta nu-i plăcea. Era de parcă le-ar fi fost necredincioasă amândurora în acelaşi timp.

— Nu-i vorba de asta, răspunse. Stăteau pe întuneric, iar afară zorii încă nu începuseră să se coloreze în cenuşiu. Mai erau două sau trei ore până când cheile gardienei de serviciu aveau să lovească în uşi, trezind deţinutele pentru primul apel şi pentru ca să-şi facă toaleta înainte de a-şi schimba lenjeria intimă, chiloţii şi tricourile şi ciorapii trei sferturi, pentru a le atârna pe toate în cozile de mătură încastrate în perete pe post de cuiere. Teresa auzi cum colega ei se foia în pat. După un răstimp îşi schimbă şi ea poziţia, încercând să adoarmă. Foarte departe, dincolo de uşa metalică şi pe lungul palier al modulului, răsună un glas de femeie. Te iubesc, Manolo, striga, îţi spun că te iubesc. Un altul, mai aproape, răspunse cu o grosolănie. Şi eu îl iubesc, se alătură, băşcălioasă, o a treia voce. Apoi se auziră paşii unei supraveghetoare, şi din nou linişte. Teresa stătea cu faţa în sus, în cămaşa de noapte, cu ochii căscaţi în întuneric, aşteptând spaima ce avea să sosească, inexorabilă, punctuală la întâlnire, când primele raze aveau să se ivească dincolo de fereastra celulei şi de perde-luţele cusute de Charito ciorditoarea.

— Aş vrea să-ţi povestesc ceva, spuse Păţi. Apoi amuţi ca şi cum asta era tot, ori ca şi cum nu era sigură că ar trebui să povestească, ori poate aşteptând vreo remarcă din partea Teresei. Insă aceasta nu zise nimic; nici spune-mi, nici nu. Rămăsese nemişcată, privind în noapte.

— Am o comoară ascunsă afară, adăugă Paţi într-un târziu.

Teresa îşi auzi propriul râs înainte de a-şi da seama că tocmai râdea.

— Fir-ar, remarcă ea. Ca abatele Faria.

— Chiar aşa – acum Paţi râdea şi ea. Dar eu n-am de gând să mor aici. Adevăru-i că n-am de gând să mor nicăieri.

— Ce fel de comoară? Voi să ştie Teresa.

— Ceva ce s-a pierdut şi toată lumea a căutat, şi nimeni n-a găsit fiindcă cei care au ascuns-o sunt morţi. Pare ca-n filme, nu-i aşa?

— Nu cred că pare ca-n filme. Pare ca-n viaţă. Amândouă rămaseră tăcute încă o vreme. Nu sunt sigură, se gândi Teresa. Nu sunt cu totul convinsă că vreau să-ţi ascult confidenţele, Locotenente. Poate pentru că-mi eşti superioară în cunoştinţe şi-n inteligenţă şi-n ani şi-n toate, şi te surprind mereu privindu-mă în felul acela în care mă priveşti; sau poate fiindcă nu mă linişteşte că-ţi vine – că te uzi, spuneţi voi aici -atunci când te sărut. Dacă cineva e obosit, sunt lucruri pe care e mai bine să nu le ştie. Iar în noaptea asta sunt foarte obosită, probabil fiindcă am băut şi am fumat şi am prizat prea mult, iar acum nu dorm. Şi anul ăsta sunt foarte obosită, de asemenea. Şi în viaţa asta, la fel. Pentru moment, cuvântul „mâine” nu există. Avocatul meu a venit să mă vadă numai o dată. De-atunci am primit de la el numai o scrisoare în care îmi spune că a investit lovelele în tablouri de artişti, care s-au devalorizat mult şi nu rămâne nici ca să-mi plătesc un coşciug dacă crap. Dar adevăru-i că nu-mi pasă. Singurul lucru bun, când stai aici, e că nu există mai mult decât există, şi asta te scuteşte să te gândeşti la ce-ai lăsat afară. Sau la ce te aşteaptă afară.

— Comorile astea sunt periculoase, remarcă.

— Sigur că sunt – Paţi vorbea ca şi cum se gândea la fiecare cuvânt, lent, foarte în şoaptă. Chiar eu am plătit un preţ mare. Mi-au lipit câteva focuri, ştii tu. Pum, pum. Şi iată-mă.

— Şi ce se-ntâmplă cu comoara aia afurisită, Locotenent Paţi O'Faria?

Râseră din nou amândouă în întuneric. Apoi se ivi o strălucire la căpătâiul patului lui Păţi, care tocmai aprinsese o ţigară

— Oricum mă duc s-o caut, spuse, când am să ies de-aici.

— Dar tu n-ai nevoie de asta. Ai lovele.

— Nu de-ajuns. Ce cheltuiesc aici nu-i al meu, ci al familiei mele – tonul ei deveni ironic când rosti cuvântul „familie”. Iar comoara asta de care-ţi spun sunt bani adevăraţi. Mulţi. Care la rândul lor produc încă şi mai mult, şi mai mult, şi cu mult mai mult, ca la bolero.

— Ştii pe bune unde e?

— Bineînţeles.

— Şi n-are stăpân? Vreau să zic, alt stăpân în afară de tine.

Jarul ţigării scapără o clipă. Tăcere.

— Asta-i o întrebare bună.

— Ba nu. Asta-i întrebarea.

Tăcură din nou. Fiindcă vei fi ştiind tu mai multe ca mine, se gândea Teresa. Ai educaţie şi clasă, şi un avocat care vine să te vadă din când în când, şi o groază de biştari la bancă, fie şi de la familia ta. Dar la asta de care-mi spui mă pricep, şi chiar e posibil ca măcar o dată să ştiu mai multe decât ştii tu. Deşi etalezi două cicatrice ca nişte steluţe, un iubit în ţintirim şi o comoară care te aşteaptă la ieşire, tu ai privit totul de sus. Eu, dimpotrivă, mă uitam de jos. De aceea ştiu lucruri pe care tu nu le-ai văzut. Rămâneau al naibii de departe de tine, cu părul tău aşa de blond şi cu pielea ta aşa de albă şi cu purtarea ta de bani gata, ca din cartierul Chapultepec. Am văzut noroiul pe picioarele mele goale când eram o copilită, în Las Siete Gotas, unde beţivii băteau la uşa mamei dis-de-dimineaţă, iar eu o auzeam cum le deschidea. Am mai văzut şi zâmbetul lui Fierros Motanul. Şi stânca lui Leon. Am aruncat comori în mare la cincizeci de noduri, cu HJ-urile lipite de cur. Aşa că lasă vrăjeala.