Arturo Perez Reverte

— O să moară oricum, spuse, şi ar fi o risipă îndepărtă Python-ul cu o mişcare a mâmii, iar Pote Gălvez rămase privind când la Teresa, când la el, nehotărât, gras, cu ochii întunecaţi de neîncredere indiană şi de motănaş din nord, cu picături de sudoare alunecându-i printre firele mustăţii dese, cu degetul în afara revolverului şi cu ţeava îndreptată în sus, de parcă urma să se scarpine cu el în cap. Atunci Motanul îşi scoase automatul, un Beretta mare şi argintat, şi i-l puse celuilalt dinainte, îndreptându-i-l spre faţă, şi îi zise râzând că ori se încălţa şi el cu feţişoara aceea, ca să fie chit, ori, dacă cumva se număra printre cei care preferau s-o ia la buci, atunci să se dea la o parte, ticălosul, că de nu acolo pe loc se încingeau la plumbi ca nişte cocoşi în arenă. Pote Gâlvez o privi pe Teresa cu resemnare şi cu ruşine; rămase astfel câteva clipe şi deschise gura să spună ceva; însă nu spuse nimic si, în schimb, îşi vârî încetişor Python-ul la brâu, se îndepărtă încetişor de pat şi merse încetişor până la uşă, fără să se întoarcă, pe când celălalt asasin continua să-l ţintească în glumă şi îi spunea după aia te invit la un Buchanan, camarade, ca să te consolezi că te-ai muierit. Iar când dispăru în cealaltă cameră, Teresa auzi trosnetul unei lovituri, ceva ce se sfărâma în arşice, probabil uşa dulapului în timp ce Pote Gâlvez o perfora cu un pumn în acelaşi timp puternic şi neputincios, pentru care, din cine ştie ce motiv straniu, ea se bucură în sinea ei. Însă nu avu vreme să se mai gândească la asta, căci Fierros Motanul deja îi scotea jeanşii, sau mai degrabă îi trăgea şi-i smulgea şi, ridicându-i pe jumătate tricoul, îi mângâia violent sânii, şi îi vira ţeava pistolului între coapse ca şi cum ar fi urmat să-i scoată sufletul cu ea, iar ea se lăsa fără nici un ţipăt şi fără nici un geamăt, cu ochii larg deschişi privind tavanul alb al încăperii, rugându-se lui Dumnezeu ca totul să se întâmple repede, iar apoi Fierros Motanul să o ucidă grabnic, înainte ca totul să înceteze a mai părea un coşmar în toiul somnului spre a se preschimba în groaza goală a vieţii mizerabile.

Era vechea poveste, cea dintotdeauna. Să sfâr-şească aşa. Nu se putea altcumva, deşi Teresa Mendoza nu-şi imaginase niciodată că Situaţia avea să miroasă a sudoare, a mascul în călduri, a paharele pe care Fierros Motanul le băuse înainte de a urca în căutarea prăzii. De-ar termina, gândea în momentele de luciditate. De-ar termina odată, să mă pot odihni. Gândea asta o clipă, după care se scufunda iar în vidul ei lipsit de sentimente şi de teamă. Era prea târziu pentru frică, fiindcă pe aceasta o încerci înainte ca lucrurile să se petreacă, iar consolarea, atunci când ele sosesc, este că totul are un sfârşit. Singura teamă autentică e ca finalul să nu întârzie prea mult. Însă cu Fierros Motanul nu avea să fie cazul, împingea violent, grăbit să isprăvească şi să se golească. Tăcut. Scurt, împingea crud, fără menajamente, purtând-o puţin câte puţin până la marginea patului. Resemnată, cu ochii aţintiţi în albul tavanului, lucidă doar în străfulgerări, cu mintea goală în timp ce suporta asalturile, Teresa lăsă să-i cadă un braţ şi dădu peste geanta deschisă de cealaltă parte, pe jos.

Situaţia poate avea două direcţii, descoperi ea deodată. Poate fi A Ta sau A Altora. Atât de mare îi fu surpriza când înţelese acest lucru, încât, dacă bărbatul care o ţinea i-ar fi îngăduit, s-ar fi ridicat în picioare pe pat, cu un deget în sus, serioasă şi reflexivă, pentru a dobândi certitudinea. Să vedem. Să considerăm această variantă a subiectului, însă nu se putea ridica în picioare deoarece libere îi erau doar braţul şi mâna care, după ce căzuse accidental în interiorul genţii, atingea acum metalul rece al Coltului aflat acolo, printre teancurile de bancnote şi haine.

Asta nu mi se întâmplă mie, gândi. Sau poate că nu apucă să gândească nimic, ci se mărgini să o observe, pasivă, pe cealaltă Teresa Mendoza, care gândea în locul ei. Fapt este că, atunci când îşi dădu seama, ea sau cealaltă femeie pe care o privea îşi strânsese degetele pe minerul pistolului. Piedica era la stânga, lângă trăgaci şi lângă butonul de evacuare a încărcătorului. O atinse cu degetul mare şi simţi cum alunecă în jos, pe verticală, eliberând percutorul. E un glonţ pe ţeava, îşi aminti. Este un glonţ disponibil fiindcă eu l-am pus acolo – îşi amintea un clic-clac metalic – ori poate numai cred că am făcut asta, şi n-am făcut-o, iar glonţul nu-i. Examina toate acestea socotind la rece: piedică, trăgaci, percutor. Glonţ. Aceasta era succesiunea tipică a evenimentelor, dacă într-adevăr acel clic-clac anterior fusese real, şi nu un produs al imaginaţiei sale. In caz contrar, percutorul avea să lovească în gol, iar Fierros Motanul avea să dispună de timp suficient ca să se supere. Oricum, mai rău nu avea să fie. Poate ceva violenţă în plus, sau ceva ferocitate, în ultimele clipe. Nimic care să nu se isprăvească o jumătate de oră mai târziu: pentru ea, pentru acea femeie pe care o observa, sau pentru amândouă deodată. Nimic care, la scurt timp, să nu mai doară. Acestea îi erau gândurile când încetă să mai privească tavanul alb şi îşi dădu seama că Fierros Motanul nu se mai mişca şi o privea. Atunci Teresa ridică pistolul şi îi trase un foc în fată.

Mirosea acru, a fum de pulbere, iar detunătura încă mai vuia între pereţii dormitorului când Teresa apăsă a doua oară pe trăgaci; însă Coltul se ridicase de la primul foc, săltând atât de mult când trăsese încât noul glonţ ridică o palmă de ghips din perete, în clipa aceea Fierros Motanul stătea aruncat peste noptieră ca şi cum s-ar fi asfixiat, acoperindu-şi gura cu mâinile, iar printre degete îi săltau şuvoaie de sânge, care îi ţâşneau şi din ochii ieşiţi din orbite de surprindere, năuciţi de flama care îi pârlise părul, sprâncenele şi genele. Teresa nu putu şti dacă striga sau nu, deoarece zgomotul focului atât de apropiat îi lovise timpanele, asurzind-o. Se ridica în genunchi pe pat, cu bluza mototolită pe sâni, goală de la brâu în jos, împreunându-şi mâna stânga şi cea dreaptă pe culata pistolului ca să ochească mai bine al treilea glonţ, când îl văzu apărând în uşă pe Pote Gâlvez, zgâindu-se stupefiat. Se întoarse să-l privească parcă în toiul unui vis lent: iar el, care purta revolverul la centură, îşi ridică ambele mâini în faţă ca pentru a se feri, privind înfricoşat Coltul pe care Teresa îl îndrepta acum spre el, iar sub mustaţa neagră gura i se deschise pentru a rosti un „nu” silenţios aducând a implorare; cu toate că, poate, ceea ce s-a întâmplat a fost că Pote Gălvez a spus într-adevăr „nu” cu voce tare, iar ea nu l-a putut auzi din pricina surzeniei provocate de bubuitura împuşcăturilor. In cele din urmă, deduse că de asta trebuia să fie vorba, fiindcă celălalt continua să-şi mişte repede buzele, ţinându-şi mâinile întinse în faţă, împăciuitor, rostind nişte cuvinte al căror sunet ea tot nu-l putea auzi. Iar Teresa era gata să apese pe trăgaci când îşi aminti lovitura pumnului în dulap, Python-ul ţintindu-i fruntea, Blondul era de-ai noştri, Motane, nu fi parşiv. Şi asta era femeia lui. Nu trase. Acel zgomot de aşchii îi menţinu arătătorul nemişcat pe trăgaci. Simţea frig în măruntaie şi în picioarele goale când, ţintind în continuare spre Pote Gălvez, se trase îndărăt pe pat, şi cu mâna stângă aruncă hainele, agenda şi coca în geantă. Făcând asta, îl privi cu coada ochiului pe Fierros Motanul, care se zvârcolea pe jos, cu mâinile însângerate pe pat. Preţ de o clipă se gândi să întoarcă spre el pistolul şi să-l dea gata dintr-un foc; însă celălalt asasin stătea tot în uşă, cu mâinile întinse şi cu revolverul la brâu, şi pricepu foarte limpede că, dacă înceta să-l mai ţintească, focul avea să-l încaseze ea. Aşa încât înşfacă geanta si, cu Coltul neclintit în mâna dreaptă, se ridică în picioare, îndepărtându-se de pat. Mai întâi Bălţa-tul, se hotărî în cele din urmă, şi apoi Fierros Motanul. Aceasta era ordinea corectă, iar zgomotul aşchiilor – pentru care îi era cu adevărat recunoscătoare – nu era îndeajuns pentru a schimba lucrurile. In acel moment, văzu că ochii bărbatului aflat dinaintea ei citeau într-ai săi, gura de sub mustaţă se întrerupse în toiul altei fraze – acum în urechile Teresei ajungea o rumoare nedesluşită – iar când ea trase pentru a treia oară, trecuse deja o secundă de când Potemkin Gâlvez, cu o agilitate surprinzătoare la un tip gras ca el, se năpustise spre uşa dinspre stradă şi scări în timp ce-şi ducea mâna la revolver. Iar ea trase un al patrulea şi un al cincilea glonţ înainte să înţeleagă că era inutil şi că putea rămâne fără muniţie, şi nici nu se duse după el, pncepând că asasinul nu putea pleca în felul ăsta; că avea să se întoarcă într-o clipită şi că firavul ei avantaj era pe cale de a se spulbera. Două etaje, se gândi. Şi nu-i mai rău decât ce ştiu deja. Aşa că deschise fereastra dormitorului, se uită spre curtea din spate şi întrezări copaci mici şi arbuşti, undeva jos, în întuneric. Am uitat să-l dau gata pe Motanul ăla parşiv, se gândi prea târziu, în timp ce sărea în gol. Apoi crengile şi arbuştii îi juliră picioarele, muşchii şi faţa în timp ce cădea printre ei, iar gleznele o durură când se lovi de pământ, de parcă şi-ar fi rupt oasele. Se ridică şchiopătând, surprinsă că mai era în viaţă, şi alergă, desculţă şi goală de la brâu în jos, printre maşinile parcate şi umbrele din curte. In cele din urmă se opri departe, fără suflare, şi se lăsă încet pe vine, ghemuindu-se lângă un zid din cărămidă cam dărăpănat, în afară de usturimea juliturilor şi a rănilor căpătate la picioare din cauza alergării, simţea o arsură neplăcută în coapse şi în sex: amintirea recentă o făcea să se cutremure în sfârşit, întrucât cealaltă Teresa Mendoza tocmai o părăsise, iar acum rămânea ea singură, fără nimeni pe care să-l observe de departe. Fără nimeni căruia să-i atribuie senzaţii şi sentimente. Simţi o dorinţă violentă să urineze, şi începu s-o facă aşa cum stătea, ghemuită în întuneric, tremurând ca şi cum ar fi avut febră. Farurile unui automobil o luminară o clipă: strângea într-o mâna geanta şi în cealaltă pistolul.

L-au zărit dulăii legii, însă i-a cam luat cu frig.

Am mai spus că am umblat prin Culiacân, Sinaloa, la începutul investigaţiei mele, înainte de a o cunoaşte personal pe Teresa Mendoza. Acolo, unde de multă vreme traficul de droguri a încetat să fie clandestin, spre a se transforma într-un fapt social obiectiv, pe câţiva dolari bine distribuiţi m-am sprijinit în medii specializate, din acelea unde un străin curios şi pentru care nimeni nu depune chezăşie poate sfârşi, peste noapte, plutind în Humaya sau în Tamazula, cu un glonţ în cap. De asemenea, mi-am făcut doi buni prieteni: Julio Bernal, director la Cultură în cadrul primăriei, şi scriitorul sinaloez Elmer Mendoza, ale cărui splendide romane Un asasin singuratic şi Amantul lui Janis Jophn le citisem pentru a mă familiariza cu situaţia. Tocmai Elmer şi Julio au fost cei care m-au orientat cel mai bine prin coclaurii locali: niciunul dintre ei nu avusese de-a face personal cu Teresa Mendoza la începuturile acestei istorii – pe atunci ea era un nimeni – însă îl cunoscuseră pe Blondul Dâvila şi pe alte personaje care, într-un fel sau altul, au tras sforile în această poveste. Aşa am descoperit o bună parte din ceea ce ştiu acum. În Sinaloa, totul se dovedeşte a fi o chestiune de încredere: într-o lume dură şi complexă ca aceasta, regulile sunt simple şi nu e loc de echivocuri. Eşti prezentat cuiva de un prieten în care cineva are încredere, iar acest cineva are încredere în tine deoarece are încredere în cel ce depune chezăşie pentru tine. Mai apoi, dacă ceva iese anapoda, chezaşul răspunde cu viaţa lui, iar tu cu a ta. Bang, bang. Cimitirele din nord-estul mexican sunt ticsite de lespezi funerare purtând numele unor oameni în care cineva a avut cândva încredere.

Într-o noapte cu muzică şi fum de ţigări la Don Quijote, bând bere şi tequila după ce ascultaserăm glumele porcoase ale comicului Pedro Valdez – îl precedau ventrilocul Enrique şi Chechito, păpuşa lui dependentă de coca – Elmer Mendoza s-a aplecat peste masă şi a arătat spre un tip corpolent, brunet, cu ochelari, care bea înconjurat de un grup numeros, din aceia care rămân cu sacourile şi scurtele pe ei ca şi cum le-ar fi frig pretutindeni: cizme de şarpe sau de struţ, centuri de o mie de dolari bucata, pălării de panama, şepci de baseball cu stema echipei Tomateros din Culiacăn şi mult aur gros la gât şi la încheieturile mâinilor. Ii văzuserăm coborând din două Ram Charger-uri şi intrând ca la ei acasă, fără ca paznicul de la uşă, care a salutat respectuos, să le pretindă procedura obişnuită, de a se lăsa pipăiţi ca restul clienţilor.

— E Cesar Batman Giiemes, spuse Elmer în şoaptă. Un traficant faimos.

— Are melodii?

— Câteva – prietenul meu râdea, sorbind agale. El l-a omorât pe Blondul Dâvila.

Am rămas cu gura căscată, privind spre grup: feţe brune şi trăsături dure, mustăţi dese şi pericol evident. Erau opt, stăteau acolo de cincisprezece minute şi lichidaseră vreo douăzeci şi patru de cutii de bere. Acum tocmai ceruseră două sticle de Buchanan's şi altele două de Remy Martin, iar dansatoarele, fapt insolit la Don Quijote, coborau să li se alăture după ce părăsiseră scena. Un grup de homosexuali cu părul vopsit blond -localul se umplea de gay la ultima oră a nopţii, iar cele două parohii se amestecau fără probleme -aruncau priviri insinuante de la masa alăturată. Numitul Guemes le zâmbea hâtru, foarte macho, iar apoi chema ospătarul să le plătească băutura. Pură coexistenţă paşnică.

— De unde ştii?

— Asta-i bună. Tot Culiacân-ul ştie.

Patru zile mai tâziu, mulţumită unei prietene a lui Julio Bernal care avea un nepot aflat în legătură cu afacerea, Cesar Batman Guemes şi cu mine am avut o conversaţie ciudată şi interesantă. Fusesem invitat la un grătar, la o casă de pe dealurile Sân Miguel, în partea de sus a oraşului. Acolo, juniorii narcos – din a doua generaţie – mai puţin ostentativi decât părinţii lor, care coborâseră din munţi, mai întâi în cartierul Tierra Blanca iar mai apoi la asaltul spectaculoaselor locuinţe din cartierul Chapultepec, începeau să investească în case cu aspect discret, unde luxul era de obicei rezervat familiei şi invitaţilor, dincolo de porţi. Nepotul prietenei lui Julio, fiul unui traficant celebru din Sân Jose de los Hornos, din aceia care în tinereţe ajunseseră la schimburi de focuri cu poliţiştii şi cu bandele rivale – ispăşea acum o condamnare comodă în închisoarea de la Puente Grande, Jalisco – avea douăzeci şi opt de ani şi se numea Ernesto Samuelson. Cinci dintre verii lui şi un frate mai mare fuseseră omorâţi, împuşcaţi de alţi traficanţi, sau de federali, sau de soldaţi, iar el învăţase repede lecţia: studii de drept în Statele Unite, afaceri în străinătate şi niciodată pe teritoriul naţional, bani spălaţi într-o respectabilă companie mexicană de trailere şi în crescătorii de crevete panameze. Locuia într-o casă cu aspect discret, împreună cu nevasta şi cei doi copii, conducea un Audi european sobru şi îşi petrecea trei luni pe an într-un apartament simplu din Miami, cu un Golf în garaj. Aşa trăieşti mai multă vreme, obişnuia să spună. In meseria asta, cea care te omoară e invidia.

Ernesto Samuelson a fost cel care m-a prezentat lui Cesar Batman Guemes sub umbrarul de trestie şi palmier dm grădina lui, cu o bere într-o mână şi o farfurie cu carne friptă prea tare în cealaltă. Scrie romane şi scenarii de filme, a spus şi ne-a lăsat singuri. Batman Guemes vorbea molcom, cu pauze lungi pe care le întrebuinţa spre a te studia din cap până-n picioare. Nu citise în viaţa lui nici o carte, însă cinematograful îl încânta. Am vorbit de Al Pacino – Preţul puterii, care în Mexic s-a numit Faţă tăiată, era filmul său preferat – de Robert de Niro – Unul de-ai noştri, Casino – şi de felul în care regizorii şi scenariştii de la Hollywood, lepădăturile alea, nu scoteau niciodată un traficant american şi blond, ci toţi aveau numele Sânchez şi se născuseră la sud de Râo Bravo. Chestia cu traficantul blond mi-a ridicat mingea la fileu, aşa încât am lăsat să cadă numele Blondului Dâvila; iar în timp ce el mă privea prin lentilele ochelarilor cu multă atenţie, am sfârşit prin a-l adăuga şi pe al Teresei Mendoza. Îi scriu povestea, am conchis, conştient că, în anumite locuri şi cu o anumită clasă de oameni, minciunile îţi explodează întotdeauna sub pernă. Iar Batman Guemes era atât de periculos, fusesem avertizat, încât atunci când urca în munţi coioţii aprindeau făclii ca să nu se apropie de ei.

— A trecut o grămadă de vreme, spuse.

Am calculat că avea mai puţin de cincizeci de ani. Avea pielea foarte arămie şi un chip impenetrabil, cu trăsături nordice apăsate. Mai apoi am aflat că nu era sinaloez, ci din Îlamos, Sonora, coprovincial al Măriei Felix, şi că începuse ca ghid şi călăuză, trecând emigranţi, iarbă şi praf de la cartelul din Juârez într-un camion proprietate personală, înainte de a urca în ierarhie: mai întâi ca operator al Stăpânului Cerului, iar în cele din urmă ca proprietar al unei companii de trailere şi al alteia de avionete private cu care făcuse contrabandă între munţi, Nevada şi California, până când nord-americanii au înăsprit condiţiile spaţiului aerian şi au astupat aproape toate golurile din sistemul lor de radar. Acum ducea un trai destul de liniştit, din economiile investite în afaceri sigure şi din controlarea câtorva sate de ţărani strângători de cauciuc de sus de la munte, de prin zona Durango. Avea o fermă bună pe drumul spre El Salado, cu patru mii de suflete: Do Brasil, Angus, Bravo. De asemenea, creştea cai de rasă pentru împerechere şi cocoşi de luptă care îi aduceau o căruţă de bani în fiecare octombrie sau noiembrie, în arenele de la târgul de vite.

— Teresa Mendoza, murmură după o vreme.

Când vorbi îşi scutură capul, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva amuzant. Apoi trase o înghiţitură de bere, mestecă o bucăţică de carne şi bău din nou. Continua să mă privească fix dinapoia lentilelor, un pic hâtru, lăsând să se înţeleagă că nu avea nimic împotrivă să comenteze ceva atât de vechi şi că riscul de a pune întrebări în Sinaloa îmi aparţinea în exclusivitate. Să vorbeşti despre morţi nu era o problemă – narcomelodiile erau pline de nume şi de povesti adevărate; pericolul era să ciripeşti despre cei vii, cu riscul ca vreunul să te ia drept guraliv şi turnător. Iar eu, acceptând regulile jocului, am privit ancora de aur – doar cu puţin mai mică decât a Titanicului – atârnată de lanţul gros ce strălucea sub gulerul deschis al cămăşii lui cadrilate şi am pus, fără alte ocolişuri, întrebarea care îmi ardea buzele de când Elmer Mendoza îi pomenise numele, cu patru zile în urmă, la Don Quijote. Am spus ce aveam de spus, apoi mi-am ridicat privirea, iar tipul mă observa la fel ca înainte. Ori îi devin simpatic, m-am gândit, ori voi avea probleme. După câteva secunde, bău încă o înghiţitură de bere, fără a înceta să mă privească. Trebuie că îi devenisem simpatic, fiindcă în cele din urmă zâmbi un picuţ, atât cât trebuie. E pentru un film sau pentru un roman? M-a întrebat. Am răspuns că încă nu ştiam. Că în aceeaşi măsură pentru ambele. Atunci mi-a oferit o bere, căută alta pentru el şi începu să povestească legenda Blondului Dâvila.

Nu era băiat rău Blondul. Curajos, conştiincios, prezentabil. Un aer aşa, ca de Luis Miguel, însă ceva mai slab, şi mai dur. Şi foarte ca lumea. Tare simpatic. Raimundo Dâvila Parra îşi cheltuia banii pe măsură ce îi câştiga, sau aproape, şi era generos cu prietenii. Pe Cesar Batman Guemes şi pe el zorii îi prinseseră de multe ori împreună, cu muzică, alcool şi femei, sărbătorind operaţiuni izbutite. O vreme au fost chiar prieteni intimi: foarte brothers, sau carnales, cum spuneau sina-loezii. Blondul era chicano: se născuse în Sân Antonio, Texas. Şi a început de foarte tânăr, ducând iarbă ascunsă în automobile spre Uniunea Americană; nu o dată călătoriseră împreună prin Tijuana, Mexicali sau Nagales, până când americanii i-au administrat un sejur într-o închisoare de colo sus. Apoi Blondul s-a ambiţionat în ale zborului: avea studii, şi şi-a plătit lecţiile de aviaţie civilă la vechea scoală de pe bulevardul Zapata. Ca pilot era bun – cel mai bun, a recunoscut Batman Guemes dând din cap cu convingere – din cei care n-au frică de nimic: bărbat potrivit pentru aterizări şi decolări clandestine pe micile piste ascunse din munţi sau pentru zboruri la joasă înălţime, evitând radarele Sistemului Emisferic care controla rutele aeriene între Columbia şi Statele Unite. Adevărul era că Cessna părea o prelungire a mâinilor sale călite: ateriza în orice loc şi la orice oră, iar asta i-a adus faimă, gologani şi respect. Cei din Culiacăn îl numeau, pe bună dreptate, regele pistei scurte, însuşi Chalino Sânchez, care îi fusese şi el prieten, promisese să-i facă un cântec cu titlul acesta: Regele pistei scurte, însă lui Chalino i s-a făcut de petrecanie înainte de vreme – Sinaloa era cât se poate de insalubră, în funcţie de medii – iar Blondul a rămas fără cântec. În orice caz, cu sau fără melodie, niciodată nu dusese lipsă de lucru. Naşul lui era don Epifanio Vargas, un mahăr veteran din munţi, cu bune influenţe, dur şi dintr-o bucată, care controla Nortena de Aviacion, o companie privată de Cessna şi de Pier Comanche y Navajo. Sub acoperirea acestei companii, Blondul Dâvila făcuse zboruri clandestine cu două sau trei sute de kilograme înainte de a participa la marile afaceri din epoca de aur, când Amado Carrillo îşi câştigă porecla de Stăpânul Cerului organizând cea mai mare punte aeriană a traficului de droguri între Columbia, Baja California, Sinaloa, Sonora, Chihuahua şi Jalisco. Multe din misiunile duse la bun sfârşit de Blond în acea perioadă au fost de diversiune, ca momeală pentru ecranele radarului terestru şi pentru avioanele Orion, înţesate de tehnologie şi cu echipaje mixte americane şi mexicane. Iar diversiunea nu era un simplu termen tehnic, întrucât camaradul se distra. A câştigat o avere pumndu-şi pielea în joc în zboruri la limită, noaptea şi ziua: manevre ciudate, aterizări şi decolări pe două palme de pământ şi în locuri neverosimile. Cu scopul de a devia atenţia departe de marile Boeing, Caravellea şi DC8 care, cumpărate de traficanţi în regim de cooperativă, transportau într-o singură călătorie între opt şi douăsprezece tone cu complicitatea poliţiei, a Ministerului Apărării şi chiar a preşedinţiei guvernului mexican Erau vremurile fericite ale lui Carlos Salinas de Gortari, cu traficanţi lucrând în umbra unor Los Pinos, vremuri tare fericite şi pentru Blondul Dâvila: avionete goale, fără încărcătură de care să se facă răspunzător, jucându-se de-a şoarecele şi pisica cu adversari ce nu întotdeauna puteau fi cumpăraţi cu totul. Zboruri unde îşi juca viaţa la cap sau pajură, sau o condamnare lungă dacă era prins de partea americană.

Pe vremea aceea, Cesar Batman Guemes, care avea literalmente picioarele bine înfipte în pământ, începea să prospere în mafia sinaloeză. Grupurile mexicane deveneau autonome faţă de furnizorii de la Medellin şi din Caii, ridicându-şi ratele, cerând să fie plătite cu cantităţi din ce în ce mai mari de coca şi comercializând ele însele drogurile columbiene pe care înainte vreme doar le transportau. Acest fapt a înlesnit ascensiunea lui Batman în ierarhia locală; iar în urma câtorva reglări de conturi sângeroase întru stabilirea pieţei şi a competenţelor – câteva zile au început cu doisprezece sau cincisprezece morţi de o parte şi de cealaltă – şi a trecerii pe statul de plată a cât mai multor poliţişti, militari şi politicieni, inclusiv vameşi şi migras americani, pachetele cu marca lui – un mic liliac – au început să traverseze în trailere Rio Bravo. Se ocupa în aceeaşi măsură de haşişul de la munte şi de cocaină sau de heroină. Trăiesc din trei animale, spunea textul unei melodii ce fusese comandată, se povestea, unui grup din nord, din strada Francisco Villa: cocaşelul, heroiţa şi haşişapra. Cam în aceeaşi perioadă, don Epifanio Vargas, care până atunci fusese patronul Blondului Dâvila, începea să se specializeze în droguri de viitor, precum crystal şi ecstasy: laboratoare proprii în Sinaloa şi Sonora şi, de asemenea, de partea cealaltă a liniei americane. Că dacă vreun gringo pofteşte să urce până acolo, spunea, eu însumi îi potcovesc iapa. În câţiva ani, aproape fără împuşcături şi apelând foarte puţin la cimitir, cu mâinile aproape curate, Vargas a izbutit să devină primul magnat mexican în precursori pentru droguri de proiect precum efedrina, pe care o importa fără probleme din India, China şi Thailanda, şi unul dintre principalii producători de metamfetamine din susul şi din josul frontierei. De asemenea, a început să se bage în politică. Cu afacerile legale la vedere şi cu cele ilegale camuflate sub o societate farmaceutică cu sprijin statal, coca şi Nortena de Aviacion erau de prisos. Aşa încât i-a vândut compania aeriană lui Batman Guemes, şi o dată cu ea şi-a schimbat şeful şi Blondul Dâvila, care voia să zboare în continuare chiar mai mult decât să câştige bani. Pe atunci Blondul îşi cumpărase deja o casă cu două niveluri în cartierul Las Quintas, conducea, în loc de vechiul Bronco negru, un altul cu număr de înmatriculare nou-nouţ şi trăia cu Teresa Mendoza.