Arturo Perez Reverte

— Nu ştiu cum sunt mexicanele. Ştiu cum sunt eu – se gândi o clipă, în unele zile cred că ştiu.

Aruncă ţigara pe jos, stingând-o cu talpa pantofului. Apoi se întoarse ca să verifice dacă Dris Larbi mai era în barul de vizavi. Nu mai era. Se ridică şi spuse că avea chef să facă o plimbare, încă aşezat, în timp ce-şi căuta banii în buzunarul de la spate al pantalonilor, Santiago continua să o privească, iar expresia lui era alta Zâmbea. Întotdeauna ştia cum să zâmbească pentru ca ei să i se risipească norii negri. Ca să facă una, ori alta. Inclusiv Abdelkader Chaib.

— La dracu', Teresa.

— Ce-i?

— Uneori pari un copil, şi-mi place – se ridică, lăsând câteva monede pe masă. Vreau să spun, când te văd mergând, şi tot tacâmul. Mergi dând din cur, te întorci, şi ţi l-aş mânca tot ca pe-un fruct proaspăt. Şi ţâţele astea.

— Ce-i cu ele?

Santiago îşi pleca pe-o parte capul, căutând o definiţie adecvată.

— Sunt frumoase, conchise, serios. Cele mai bune ţâţe din Melilla.

— Fir-ar. Ăsta-i un compliment spaniol?

— Păi nu ştiu – aşteptă ca ea să termine de râs. Asta îmi trece prin cap.

— Numai asta?

— Nu. Îmi mai place^şi cum vorbeşti. Sau cum taci. Mă face, nu ştiu. În multe feluri. Iar pentru unul din felurile astea, poate că cuvântul este „tandru”.

— Bine. Îmi place că uneori mai uiţi de rotunjimile mele şi că devii aşa tandru.

— Nu trebuie să uit nimic. Ţâţele tale şi eu tandru suntem compatibili.

Ea îşi scoase pantofii, şi începură să păşească pe nisipul murdar, iar apoi printre stânci, pe malul mării, pe sub zidurile de piatră ocru prin ale căror deschizături se iveau tunurile oxidate, în depărtare se contura silueta albăstrie a capului Tres Forcas. Uneori spuma le stropea picioarele. Santiago mergea cu mâinile în buzunare, oprindu-se din când în când să verifice dacă Teresa nu risca să alunece pe mătreaţa de pe pietrele ude.

— Alteori – adăugă dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi încetat să se gândească la asta – încep să mă uit la tine şi îmi pari dintr-un foc foarte matură. Ca în dimineaţa asta.

— Dar ce s-a întâmplat în dimineaţa asta?

— Păi, m-am trezit şi erai în baie, şi m-am ridicat să te văd, şi te-am văzut în faţa oglinzii, dându-ţi cu apă pe faţă, şi te priveai ca şi cum îţi venea greu să te recunoşti. Cu o faţă de babă.

— Urâtă?

— Tare urâtă. De aceea am vrut să te fac frumoasă la loc, şi te-am ridicat în braţe şi te-am dus în pat şi-am tot tras la odgoane o oră bunicica.

— Nu-mi amintesc.

— Ce-am făcut în pat?

— Să fi fost urâtă.

Îşi amintea foarte bine, fireşte. Se trezise devreme, o dată cu prima strălucire cenuşie. Cântec de cocoşi în zori. Glasul muezinului în minaretul de la moschee. Tic-tac în ceasul de pe măsuţă. Şi ea incapabilă să-şi reia somnul, privind cum lumina creştea puţin câte puţin pe tavanul dormitorului, iar Santiago adormit, cu faţa în jos, cu părul răvăşit, cu capul pe jumătate adâncit în pernă şi barba aspră pe cale de a se ivi, care îi atingea umărul. Respiraţia lui greoaie şi nemişcarea lui aproape desăvârşită, aidoma morţii. Şi angoasa subită care o făcu să sară din pat, să se ducă în baie, să deschidă robinetul şi să-şi ude faţa o dată şi înc-o dată, în timp ce femeia care se uita la ea din oglindă semăna cu femeia care o privise, cu părul ud, în ziua când telefonul sunase la Culiacân. Iar apoi Santiago reflectat în spatele ei, cu ochii umflaţi de somn, gol ca şi ea, îmbrăţişând-o înainte de a o duce din nou în pat ca să facă dragoste printre cearşafurile boţite care miroseau a ei doi, a spermă şi a căldură de trupuri îmbrăţişate. Iar apoi fantomele dispărând până la noi ordine, încă o dată, cu penumbra dimineţii murdare – nu exista nimic mai murdar pe lume dccât acea indecisă penumbră cenuşie a dimineţilor – pe care lumina zilei, revărsându-se acum năvalnic printre jaluzele, o trimitea din nou la mama dracului.

— Cu tine mi se întâmplă uneori că rămân un pic pe dinafară, înţelegi? Santiago privea marea albastră ondulându-se cu hula care plescăia printre stânci; o privire familiară şi aproape tehnică. Te ţin bine sub control, şi deodată tac. Te duci.

— În Maroc

— Nu fi proastă. Te rog. Am spus că s-a terminat cu asta.

Iarăşi zâmbetul care ştergea totul. Frumos de nu se mai poate, se gândi ea din nou. Al naibii contrabandist afurisit.

— Uneori şi tu te duci, spuse. Tare departe.

— Cu mine e altceva. Am lucruri care mă preocupă. Vreau să spun, lucruri de acum. Dar cu tine e altceva.

Rămase un pic tăcut. Părea să caute o idee greu de concretizat. Sau de exprimat.

— Cu tine, spuse în cele din urmă, sunt lucruri care erau deja înainte să te cunosc.

Mai făcură câţiva paşi înainte de a se întoarce sub arcul zidurilor. Moşul cu frigăruile curăţa masa. Teresa şi arabul schimbară un zâmbet.

— Niciodată nu-mi povesteşti nimic despre Mexic, spuse Santiago.

Ea se sprijinea de el, punându-şi pantofii.

— Nu sunt multe de povestit, răspunse. Acolo oamenii se omoară între ei pentru droguri sau pentru câţiva pesos, ori sunt omorâţi fiindcă se spune că-s comunişti, sau vine un uragan şi îi omoară pe toţi laolaltă.

— Mă refeream la tine.

— Eu sunt sinaloeză. Niţel atinsă în mândria mea, în ultima vreme. Dar tare de cap cum n-ai mai pomenit.

— Şi mai ce?

— Asta-i tot. Nici eu nu Le întreb pe tine despre viaţa ta. Nu ştiu nici măcar dacă eşti căsătorit.

— Nu sunt – îşi mişca degetele pe dinaintea ochilor ei – şi mă irită că nu m-ai întrebat până astăzi.

— Nu te întreb. Spun numai că iiu ştiu. Aşa a fost înţelegerea.

— Care înţelegere? Nu-mi aduc aminte de nici o înţelegere.

— Fără întrebări strâmbe. Tu vii, eu stau. Tu te duci, eu rămân.

— Dar viitorul?

— De viitor o să vorbim când are să vină.

— De ce te culci cu mine?

— Şi cu mai cine?

— Cu mine.

Se opri în faţa lui, cu mâinile în şolduri, sprijinite pe curea ca şi cum urma să-i zică vreo două.

— Fiindcă eşti un gagiu bine făcut – spuse, privindu-l din creştet până-n tălpi, agale, foarte apreciativ. Fiindcă ai ochi verzi, un fund criminal de frumos, nişte braţe puternice. Fiindcă eşti un ticălos fără să fii cu totul egoist. Fiindcă poţi să fii dur şi dulce în acelaşi timp. Iţi ajunge?

— Simţea că trăsăturile chipului i se încordează, fără să vrea. Şi fiindcă semeni cu cineva pe care l-am cunoscut.

Santiago o privea. Urât, fireşte. Expresia măgulită se risipise dintr-o dată, iar ea îi ghici cuvintele înainte ca el să le rostească.

— Nu-mi place chestia asta că-ţi amintesc de altul.

Al naibii galician. Ai naibii bărbaţi de căcat. Aşa de banali cu toţii, şi aşa de mişei. Dintr-o dată simţi nevoia de a termina acea conversaţie.

— Ba nu. Eu n-am zis că-mi aminteşti de altul. Am zis că semeni cu cineva.

— Şi nu vrei să ştii de ce mă culc eu cu tine?

— In afară că-ţi sunt de folos la petrecerile lui Dris Larbi?

— În afară de asta.

— Fiindcă te simţi extrem de bine în burtica mea. Şi pentru că uneori te simţi singur.

Îl văzu trecându-şi o mână prin păr, încurcat. Apoi o înşfacă de braţ.

— Dar dacă m-aş culca cu altele? Ţi-ar păsa? Îşi eliberă braţul, fără violenţă; doar îl îndepărtă cu blândeţe, până când şi-l simţi din nou liber.

— Sunt sigură că te mai culci şi cu altele.

— ÎnMelilla?

— Nu. Ştiu asta. Aici nu.

— Spune-mi că mă iubeşti.

— S-a făcut. Te iubesc.

— Nu-i adevărat.

— Ce-ţi pasă. Te iubesc.

Nu mi-a fost greu să aflu viaţa lui Santiago Fisterra. Înainte de călătoria la Melilla am completat raportul de la poliţia din Algeciras cu un altul de la Poliţia de Frontieră, conţinând date şi locuri, inclusiv naşterea lui în O Grove, un sat de pescari din estuarul Arosa. De aceea ştiam că, atunci când a cunoscut-o pe Teresa, Fisterra tocmai împlinise treizeci şi doi de ani. Curriculum-ul său era unul clasic. Fusese îmbarcat pe vase de pescuit de la paisprezece ani, iar după serviciul militar lucrase pentru aşa-numiţii amos do fume1, şefii reţelelor contrabandiste care operau

1. „Stăpânii fumului” (amos do fume – port.), conducătorii operaţiunilor de trafic cu tutun. Mai jos vor apărea aşa-numiţii amos da farinha („stăpânii fainei”), care se ocupă cu traficul de droguri.

În estuarele galiciene: Charlines, Şiţo Minanco, fraţii Pernas. Cu trei ani înainte de întâlnirea lui cu Teresa, raportul Poliţiei de Frontieră îl plasa în Villagarcia ca pilot al unei şalupe uşoare a clanului Pedrusquino, cunoscuta familie de contrabandişti de tutun care, în acea epocă, îşi extindea activităţile la traficul de haşiş marocan. Pe vremea aceea, Fisterra era plătit cu drumul: munca lui consta în a pilota şalupe rapide care duceau tutun şi droguri de pe vase de alimentare şi de pescuit situate în afara apelor spaniole, profitând de complicata geografie a litoralului galician. Acest fapt prilejuia dueluri periculoase cu serviciile de pază de coastă, Poliţia de Frontieră şi Garda Civilă; iar într-una din aceste incursiuni nocturne, în timp ce evita urmărirea unei turbo-şalupe prin zigzaguri strânse printre limburile de creştere a midiilor de pe insula Cortegada, Fisterra sau copilotul lui – un tânăr pe nume Lalo Veiga – au aprins un reflector pentru a-şi orbi urmăritorii într-o manevră, iar urmăritorii s-au ciocnit de-un limb. Rezultat: un mort. Povestea figura doar schiţată în raporturile poliţiei; aşa încât am format fără nici un rezultat câteva numere de telefon, până când scriitorul Manuel Rivas, galician, prieten de-al meu ce locuia prin zonă – avea o casă lângă Costa de la Muerte – a întreprins câteva demersuri şi a confirmat episodul. După câte mi-a povestit Rivas, nimeni nu a putut dovedi participarea lui Fisterra la incident; însă poliţiştii de frontieră locali, la fel de duri ca şi contrabandiştii înşişi – crescuseră în aceleaşi sate şi navigaseră pe aceleaşi vase – au jurat să-l trimită la fund cu primul prilej. Ochi pentru ochi. A fost de-ajuns pentru ca Fisterra şi Veiga să părăsească Rias Bajas în căutarea unei atmosfere mai sănătoase: Algeciras, la umbra Stâncii Gibraltar, soare mediteranean şi ape albastre.

Iar acolo, profitând de permisiva legislaţie britanică, cei doi galicieni au înmatriculat, prin intermediul unor terţi, o puternică şalupă de şapte metri lungime, cu un motor Yamaha PRO cu şase cilindri şi 225 de cai-putere, modificat la 250, cu care se deplasau între colonie, Maroc şi coasta spaniolă.

— Pe vremea aceea – mi-a explicat la Melilla Manolo Cespcdes, după ce-l văzusem pe Dris Larbi – cocaina încă era pentru cei bogaţi-bogaţi. Grosul traficului consta în tutun din Gibraltar şi haşiş marocan: două recolte şi două mii cinci sute de tone de canabis exportate clandestin în Europa în fiecare an. Totul trecea pe aici, fireşte. Şi continuă să treacă.

Dădeam gata o cină în regulă, aşezaţi la o masă din La Amistad: un bar-restaurant mai cunoscut de localnici sub numele de Casa Manolo, vizavi de comandamentul Gărzii Civile pe care însuşi Ccspedes îl construise, pe vremea când era la putere. In realitate, proprietarul localului nu se numea Manolo, ci Mohamed, cu toate că era cunoscut şi ca fratele lui Juanito, deţinător, la rândul lui, al restaurantului Casa Juanito, şi care nici el nu se numea Juanito, ci Hassan; labirinturi patronimice, toate acestea, foarte tipice pentru un oraş cu identităţi multiple precum Melilla. Cât despre La Amistad, era un loc popular, cu scaune şi mese din plastic şi o tejghea bună pentru luat ceva la botul calului, frecventată de europeni şi musulmani, unde adesea oamenii prân-zeau sau cinau în picioare. Calitatea bucătăriei sale era memorabilă, pe bază de peste şi fructe de mare proaspete, venite din Maroc, pe care însuşi Manolo – Mohamed – le cumpăra în fiecare dimineaţă din piaţa centrală. In acea seară, Cespedes şi cu mine mâncam coquinas, crevete din Mar Chica, mero fărâmiţat, cod a la espalda

— Şi o sticlă de Barbadillo rece. Savurându-le, fireşte. O dată cu locurile de pescuit spaniole rase de pescadoare, era din ce în ce mai dificil să găseşti aşa ceva în apele Peninsulei.

— Când a venit Santiago Fisterra, continuă Cespedes, aproape tot traficul important se făcea cu şalupe rapide. A venit fiindcă asta era specialitatea lui şi fiindcă mulţi galicieni încercau să se instaleze în Ceuta, Melilla şi pe coasta anda-luză. Contactele se făceau aici sau în Maroc. Zona cea mai tranzitată erau cei paisprezece kilometri dintre Punta Carnero şi Punta Cireş, în plină Strâmtoare: mici traficanţi pe feriboturile din Ceuta, transporturi mari pe iahturi şi bărci de pescuit, şalupe. Traficul era atât de intens, încât zona era numită Bulevardul Haşişului.

— Dar Gibraltarul?

— Păi acolo, în centrul a toate astea – Cespedes arătă pachetul de Winston pe care îl avea aproape, pe faţa de masă, şi descrise cu furculiţa un cerc în jurul lui. Ca un păianjen pe pânză. Pe vremea aceea era principala bază de contrabandă din Mediterana occidentală. Englezii şi gibral-tarienii, populaţia locală a coloniei, lăsau mână liberă mafiilor. Investeşte aici, stimate domn, încredinţează-ne nouă biştarii dumitale, facilităţi financiare şi portuare. Descărcarea tutunului se făcea direct de la magaziile din port la plajele din La Linea, o mie de metri mai încolo. Ei bine, în realitate, toate acestea încă se petrec -arătă încă o dată pachetul. Asta e de aici. Fără impozite.

— Şi nu ţi-e ruşine? Un fost delegat guvernamental să fraudeze Regia de Tutun S. A.

— Nu fi nesuferit. Acum sunt pensionar. Tu ştii cât fumez pe zi?

— Şi ce-i cu Santiago Fisterra?

Cespedes mestecă puţin cod, savurându-l fără grabă. Apoi sorbi o înghiţitură de Barbadillo şi mă privi.

— Ăla nu ştiu dacă fuma ori nu fuma; dar să facă trafic ilegal cu tutun, în nici un caz. O călătorie cu o încărcătură de haşiş echivala cu o sută de Winston sau Marlboro. Haşişul era mai rentabil.

— Şi mai periculos, îmi închipui.

— Cu mult – după ce le supsese minuţios, Cespedes alinia capetele crevetelor pe marginea farfuriei, de parcă urmau să fie trecute în revistă. Dacă nu-i ţineai bine unşi pe marocani, o încurcai. Gândeşte-te la bietul Veiga. Dar cu englezii nu existau probleme: ei acţionau în dubla lor morală obişnuită. Câtă vreme drogurile nu atingeau pământul britanic, ei se spălau pe mâini. Aşa că traficanţii veneau şi plecau cu transporturile lor, cunoscuţi de toată lumea. Iar când erau surprinşi de Garda Civilă sau de vameşii spanioli, fugeau şi se ascundeau în Gibraltar. Singura condiţie era ca mai întâi să arunce încărcătura peste bord.

— Aşa, atât de uşor?

— Aşa. Cu neruşinare – arătă iar pachetul de tutun cu furculiţa, de astă dată lovindu-l uşor deasupra. Uneori, cei de pe şalupe ţineau postaţi în înaltul stâncii nişte complici cu binocluri cu vedere nocturnă şi cu radiotransmiţătoare, curcani îi numeau, ca să fie la acelaşi nivel cu poliţiştii de frontieră. Gibraltarul era axa unei industrii întregi, şi se mişcau milioane. Mehani marocani, poliţişti gibraltarieni şi spanioli. Acolo toţi erau mituiţi. Până şi pe mine au vrut să mă cumpere -râdea printre dinţi când îşi amintea, cu paharul de vin alb în mână. Dar n-au avut noroc. Pe-atunci eu eram cel care îi cumpăra pe alţii.

Cespedes suspină. Acum, spuse el în timp ce lichida ultima crevetă, e altfel. In Gibraltar banul se mişcă în alt fel. Fă o tură să te uiţi pe la cutiile de poştă de pe Main Street şi numără câte societăţi-fantomă sunt pe-acolo. Te prăpădeşti. Au descoperit că un paradis fiscal e mai rentabil decât un cuib de piraţi, deşi fondul e acelaşi. Cât despre clienţi, ia socoteşte: Costa del Sol e o mină de aur, iar mafiile străine se instalează în toate felurile imaginabile, în plus, de la Almeria la Câdiz, apele spaniole sunt acum foarte bine păzite din cauza emigraţiei ilegale. Şi, deşi chestia cu haşişul continuă să meargă din plin, coca prinde şi ea puternic rădăcini, iar metodele sunt diferite. Să zicem că s-au dus vremurile artistice, sau eroice: cravatele şi gulerele albe îi indică pe bătrânii lupi de mare. Totul se descentralizează. Şalupele contrabandiste şi-au schimbat proprietarii, tacticile şi bazele din spatele frontului. E altă mâncare de peste.

După ce spuse toate astea, Cespedes se lăsă pe spate în scaun, îi ceru o cafea lui Manolo-Mohamed şi îşi aprinse o ţigară fără impozite. Faţa lui de trişor bătrân zâmbea evocatoare, arcuind sprânce-nele. Mi-e totuna, părea să spună. Şi am înţeles că, în afară de vremurile de odinioară, îi era dor de-un anumit soi de oameni.

— Fapt e – conchise el – că, atunci când Santiago Fisterra a apărut prin Melilla, Strâmtoarea era în plină glorie. Epoca golden age, cum ar spune gibraltarienii. Oho. Drumuri directe dus-întors, pe bune. Cu coaie. In fiecare noapte era un joc de-a şoarecele şi pisica între traficanţi pe de-o parte şi poliţiştii de frontieră, cei din poliţie şi gărzile civile de cealaltă. Uneori câştigai, alteori pierdeai – trase îndelung din ţigară, iar ochii săi de vulpe se micşorară, amintindu-şi. Şi tocmai acolo, ca să fugă de ploaie şi să dea de noroaie, s-a dus să se amestece şi Teresa Mendoza.

Se spune că Dris Larbi a fost cel care l-a denunţat pe Santiago Fisterra; şi că a făcut-o în ciuda colonelului Abdelkader Chaib, sau poate chiar cu ştiinţa acestuia. Asta se putea face uşor în Maroc, unde veriga cea mai slabă erau contrabandiştii care nu acţionau protejaţi de bani sau de politică: un nume spus ici sau colo, câteva bilete trecute dintr-o mână în alta. Iar poliţiei îi convenea de minune pentru statistici. Oricum ar fi fost, nimeni nu a putut dovedi niciodată intervenţia rifanului. Când am pus problema – o păstrasem pentru ultima noastră întâlnire – acesta s-a închis ca într-o carapace şi n-a mai fost chip să scot vreun cuvânt de la el. A fost o plăcere. Sfârşitul confidenţelor, adio, pentru totdeauna, însă Manolo Cespedes, care atunci când s-au petrecut faptele era încă delegat guvernamental la Melilla, susţine că Dris Larbi a fost cel care, în intenţia de a-l îndepărta pe galician de Teresa, a dat această însărcinare contactelor sale din partea cealaltă, în general, consemnul era plăteşte şi trafichează, după cum îţi vine bine. Lallah bis-millah. Cu Dumnezeu. Aceasta includea o vastă reţea de corupţie ce se întindea din munţii unde se recolta canabisul până la graniţa sau coasta marocană. Plăţile se înlănţuiau în proporţia adecvată: poliţişti, militari, înalţi funcţionari şi membri ai guvernului. Spre a se justifica dinaintea opiniei publice – la urma urmei, ministrul de Interne marocan asista ca observator la şedinţele anti-drog ale Uniunii Europene – jandarmii şi militarii organizau capturi periodice; însă întotdeauna la scară mică, reţinându-i pe cei ce nu aparţineau marilor mafii oficiale şi a căror eliminare nu deranja pe nimeni. Indivizi care adesea erau denunţaţi sau arestaţi chiar de cei care le procurau haşişul.

Comandantul Benamu, din serviciul de pa? Ă de coastă al Jandarmeriei Regale a Marocului, nu a avut nimic împotrivă să-mi povestească despre participarea lui în episodul de la Cala Tramontana. A făcut-o pe terasa cafenelei Hafa, la Tanger, după ce un prieten comun, inspectorul de poliţie Jose Bedmar – veteran al Brigăzii Centrale şi fost agent de Informaţii pe vremea lui Cespedes – şi-a asumat sarcina să-l localizeze şi să cadă de acord asupra unei întâlniri, după ce mă tot recomandase prin fax şi prin telefon. Benamu era un bărbat simpatic, elegant, cu o mustăcioară bine tunsă, care îi dădea aspectul îndrăgostitului latin din anii cincizeci. Se îmbrăca asemenea unui ţăran, cu haină şi cămaşă albă, fără cravată, şi mi-a vorbit o jumătate de oră în franceză, fără să clipească, până când, cu mai multă încredere, a trecut la o spaniolă aproape perfectă. Povestea bine, cu un anumit simţ al umorului negru si, din când în când, arăta spre marea care se întindea dinaintea ochilor noştri, sub faleză, ca şi cum totul s-ar fi întâmplat chiar acolo, în dreptul terasei unde el îşi bea cafeaua, iar eu ceaiul meu de mentă. Când s-au petrecut faptele eram căpitan, a precizat. Patrulare de rutină cu o şalupă înarmată – asta cu rutina a spus-o privind un punct nedefinit de la orizont – contact radar la vest de Tres Forcas, procedură obişnuită. Din pură întâmplare, exista o altă patrulă pe ţărm, cu care se ţinea legătura prin radio – continua să privească orizontul când a rostit cuvântul „întâmplare” – iar între una şi cealaltă, în Cala Tramontana, asemenea unei păsă-ruici în cuibul ei, o planeadora intrusă în apele marocane, foarte aproape de coastă, urcând la bord o încărcătură de haşiş, cu o barcă amarată. Strigăt de stai, reflector, rachetă de semnalizare cu paraşută conturând stâncile de pe insula Charranes peste apa lăptoasă, avertismentele regulamentare şi două focuri în aer pontru descurajare. Pe cât se pare, planeadorn – joasă, lungă, subţire ca un ac, vopsită în negru, cu motor – avea probleme de demaraj, întrucât a întârziat până să pornească. La lumina reflectorului şi a rachetei de semnalizare, Benamu a văzut două siluete la bord: una pe locul pilotului şi cealaltă alergând la pupa spre a elibera parâma bărcii, unde se aflau alţi doi bărbaţi, care în acel moment aruncau peste bord două colete de droguri pe care planeadora nu le îmbarcase. Motorul dădea rateuri, fără a reuşi să demareze; iar Benamu – procedând conform regulamentului, nuanţă el între două sorbituri din cafea – i-a ordonat marinarului său de la prova să execute o rafală cu 12.7, foc de voie. A sunat cum sună chestiile astea, tacataca. Zgomotos, fireşte. După părerea lui Benamu, impresiona, încă o rachetă de semnalizare. Cei din barcă au ridicat mâinile, şi în acel moment şalupa a cabrat ridicând spumă cu elicea, iar bărbatul care stătea în picioare la pupa a căzut în apă. Mitraliera patrulei continua să tragă, tacă, tacă, tacă, iar jandarmii de la ţărm au secondat-o, la început timid, pan, pan, iar apoi cu mai mult entuziasm. Părea că-i război. Ultima rachetă de semnalizare şi reflectorul iluminau ricoşeurile şi urmele gloanţelor de pe apă, şi dintr-o dată planeadora a scos un huruit mai puternic şi a pornit-o ca din puşcă în linie dreaptă; aşa încât, atunci când au privit spre nord, se pierduse deja în întuneric. Ca atare, s-au apropiat de barcă, i-au arestat pe cei prezenţi – doi marocani – şi au pescuit din apă trei colete de haşiş şi pe un spaniol care avea un glonţ de 12.7 înfipt într-o coapsă – Benamu arătă circumferinţa ceştii sale de cafea. Un găuroi uite-aşa. Interogat în timp ce i se acorda cuvenita asistenţă medicală, spaniolul a spus că se numea Veiga şi că era marinar pe o şalupă rapidă contrabandistă deţinută de un anume Santiago Fisterra; şi că tocmai acest Fisterra le alunecase printre degete la Cala Tramontana. Lăsându-mă baltă, îşi amintea Benamu că-l auzise plângându-se pe prizonier. De asemenea, comandantul credea că-şi aminteşte cum numitul Veiga, judecat doi ani mai târziu la Alhucemas, a luat cincisprezece ani de închisoare la Kenitra – când a menţionat acest lucru, m-a privit parcă recomandându-mi să nu includ niciodată locul cu pricina printre reşedinţele mele de vară – şi că a făcut jumătate. Denunţ? Benamu repetă acest cuvânt de două ori, de parcă i s-ar fi părut complet străin; şi, privind din nou întinderea de un albastru-cobalt ce ne despărţea de coastele spaniole, clătină din cap. Nu-şi amintea nimic în acest sens. Şi nici nu auzise vorbindu-se vreodată de cineva pe nume Dris Larbi. Jandarmeria Regală avea un competent servicivi de informaţii propriu, iar paza ei de coastă se dovedea extrem de eficientă. Ca Garda Civilă de la dumneavoastră, sugeră el. Sau şi mai eficientă. La Cala Tramontana fusese o acţiune de rutină, un serviciu strălucitor ca atâtea altele. Lupta împotriva crimei, şi aşa mai departe.

Întârzie aproape o lună până când se întoarse, iar adevărul e că ea nu se aştepta să-l mai vadă niciodată. In fatalismul ei sinaloez, ajunse să-l creadă absent pentru totdeauna – e din cei care nu rămân, spusese Dris Larbi – iar ea acceptă această absenţă în^ acelaşi fel în care acum îi accepta reapariţia, în ultima vreme, Teresa înţelegea că pământul se învârtea după reguli proprii şi impenetrabile; reguli făcute din poante – în sensul glumeţ ce i se dădea în Mexic acestui cuvânt – şi din hazarduri ce includeau apariţii şi dispariţii, prezenţe şi absenţe, vieţi şi morţi. Iar ce putea face era cel mult să-şi asume aceste reguli, să plutească simţindu-se parte dintr-o nemaipomenită glumă cosmică în timp ce era târâtă de curent, dând din braţe pentru a rămâne la suprafaţă, în loc să se epuizeze căutând să-l remonteze ori să-l priceapă, în acest fel, ajunsese la convingerea că era inutil să dispere sau să lupte pentru orice nu însemna momentul concret, actul de a inspira şi de a expira, cele şaizeci şi cinci de bătăi pe minut – ritmul inimii sale fusese dintotdeauna lent şi regulat – care o ţineau în viaţă. Era absurd să cheltuiască energie în împuşcături trase împotriva unor umbre, scuipând spre cer, deranjând un Dumnezeu ocupat cu treburi mai importante. Cât priveşte credinţele ei religioase -cele pe care le adusese cu sine din ţara ei şi care supravieţuiau rutinei din noua ei viaţă – Teresa continua să meargă la slujbă duminica, îşi spunea mecanic rugăciunile înainte de a se duce la culcare, Tatăl Nostru, Ave Mana, iar uneori se surprindea pe sine cerându-le lui Isus şi Fecioarei – de două ori l-a invocat şi pe sfântul Malverde – cutare ori cutare lucru. De exemplu, Blondul Dâvila odih-nească-se în pace, amin. Cu toate că ştia prea bine că, în pofida bunelor sale urări, era improbabil ca afurisitul de Blond să se odihnească în pace. Cu siguranţă ardea în iad, ticălosul naibii, la fel ca în cântecele Paquitei la del Barrio – arzi, netrebnicule? Ca şi pe restul rugăciunilor ei, şi pe aceea o spunea fără convingere, mai mult pentru protocol decât pentru altceva. Din obişnuinţă. Cu toate că, poate, în privinţa Blondului, cuvântul potrivit era „fidelitate”. In orice caz, o făcea în maniera celui care ridică o întâmpinare în faţa unui ministru puternic, cu prea puţine speranţe ca rugămintea să-i fie îndeplinită.