Arturo Perez Reverte

Atunci au început să se sucească lucrurile. Raimundo Dâvila Parras nu era un tip discret. Să trăiască mult nu i se potrivea, aşa încât prefera să-şi toace timpul foarte repede. Oricum i se bălăngănea, cum spuneau cei de la munte; iar printre altele l-a pierdut gura, care în cele din urmă îi pierde şy>e rechini. Se prostovănea cum nu se poate mai nasol, grozăvindu-se cu ce făcuse şi cu ce urma să facă. Mai bine, obişnuia el să spună, cinci ani ca un erou decât cincizeci ca un bou. În acest fel, încetisor-încetisor, la urechile lui Batman Guemes începură să ajungă zvonuri Blondul introducea încărcătură de-a lui într-a altora, profitând de drumurile făcute, în interes personal. Cumpărarea i-o înlesnea un fost poliţist pe nume Guadalupe Parra, cunoscut şi ca Lupe Creţul sau Creţul Parra, care era văr primar cu el şi avea contacte, în general, era vorba de coca sechestrată de judiciari care puneau mâna pe douăzeci şi declarau cinci, dând drumul la restul. Asta era cât se poate de rău – nu chestiunea cu judiciarii, ci că Blondul făcea afaceri individuale – întrucât se alegea cu o avere din munca lui, regulile erau reguli, iar să faci mişmaşuri private, în Sinaloa şi pe la spatele patronilor, era felul cel mai eficient de a te pomeni cu probleme.

— Când trăieşti sucit, preciza Batman Guemes în acea după-amiază, cu berea într-o mână şi cu farfuria cu carne friptă în cealaltă, trebuie să lucrezi drept.

Rezumând: Blondul era prea guraliv, iar afurisitul de văru-său nu se dovedea prea talentat. Neîndemânatic, din topor, fricos, Creţul Parra era din acei nerozi cărora le încredinţezi un camion de coca şi îţi aduc un camion de pepsi. Avea datorii, îi trebuia câte o priză din jumătate în jumătate de oră, se topea după încărcăturile mari, iar pe nevastă şi pe cei trei copii ai săi îi ţinea într-o casă foarte luxoasă, în partea cea mai pompoasă din Las Quintas. Însemna să se întâlnească foamea cu pofta de mâncare: verzişorii se duceau precum soseau. Aşa încât verii s-au hotărât să pună la punct o operaţiune proprie, în stil mare: transportul unei încărcături pe care câţiva judiciari o ţineau pusă deoparte în El Salto, Durango, şi care îşi găsise cumpărători în Obregon. Ca de obicei, Blondul a zburat singur. Profitând de o călătorie la Mexicali cu paisprezece cutii de grăsime de porc umplute fiecare cu câte douăzeci de kilograme de marfă, a făcut o deviere ca să preia cincizeci din aceea fină, toată binişor împachetată în săculeţe de plastic, însă cineva l-a turnat, iar altcineva s-a hotărât să-i reteze Blondului pintenii.

— Care cineva?

— Nu mă frecaţi. Cineva.

Cursa, mi-a povestit în continuare Batman Guemes, i-au întins-o chiar pe pista de aterizare, la şase seara – precizia orei se potrivise bine cu acea melodie pe care Blondul şi-o dorea şi pe care răposatul Chalino n-a mai compus-o niciodată – în apropierea unui loc din munţi cunoscut drept Espinazo del Diablo. Pista avea doar trei sute de metri, iar Blondul, care a survolat-o fără să vadă nimic suspect, tocmai se lăsase să cadă cu flaps-urile de la Cessna 172R a lui în ultimul picaj, storcind toată beznina din rezervor, aproape la fel de vertical ca şi cum ar fi coborât cu paraşuta, şi parcurgea prima bucată de drum la o viteză de patruzeci de noduri când văzu două camioane şi oameni, care nu trebuiau să fie acolo, camuflaţi pe sub copaci. Aşa încât, în loc să folosească frânele, a băgat gaz, accelerând, şi a tras de manşă. Poate că ar fi izbutit, iar cineva a spus mai târziu că, atunci când au început să tragă asupra lui încărcătoare întregi de R15 şi de coarne de cârlan, reuşise deja să ridice roţile de pe pământ. Însă tot acel plumb însemna mult balast, şi Cessna s-a izbit la vreo sută de paşi dincolo de capătul pistei. Când au ajuns la el, Blondul era încă viu printre rămăşiţele răsucite ale cabinei: avea faţa plină de sânge, mandibula spartă de un glonţ, iar oasele făcute aşchii i se iveau pe la extremităţi, cu toate că încă respira slab. Nu avea să mai dureze mult, însă indicaţiile erau să fie omorât lent. Aşa că au scos drogurile din avionetă, iar apoi, ca-n filme, i-au aruncat un Zippo aprins în benzina de 100 de octani care şiroia din rezervorul spart. Floşş. Adevărul e că Blondul n-a prea apucat să-şi dea seama de nimic.

Când trăieşti sucit, repetă Cesar Batman Giiemes, n-ai altă cale decât să munceşti drept. De astă dată a spus-o în chip de încheiere, pe un ton gânditor, lăsând farfuria goală pe masă. Apoi a plescăit din limbă, a dat seama de restul de bere şi a privit eticheta galbenă pe care scria Cerveceria del Pacifico S. A. Tot timpul vorbise ca şi cum istoria pe care o terminase de povestit nu avea nimic de-a face cu el, ci era ceva auzit pe ici şi colo. Ceva de domeniul public. Şi am presupus că aşa era.

— Ce-i cu Teresa Mendoza? Am îndrăznit.

M-a privit bănuitor dinapoia lentilelor, între-bându-mă, fără cuvinte, ce-i cu ce anume. L-am întrebat fără ocolişuri dacă ea era implicată în manevrele Blondului şi a negat fără să stea pe gânduri. Nici vorbă, mi-a spus. Pe vremea aceea era una dintre atâtea altele: tinerică, tăcută. Iubita unui traficant. Cu deosebirea că nu-şi vopsise părul blond şi că nici nu era dintre acele vânză-toare de droguri cărora le place să facă impresie, în cealaltă privinţă, adăugă el, aici muierile obişnuiesc să se ocupe de treburile lor: coafor, tele-novele, Juan Gabriel şi muzica din nord, cumpărături de trei mii de dolari la Sercha's şi la Coppel, unde creditul lor face mai mult decât banii. Ştiţi cum e. Odihna războinicului. Sigur, auzise el câte ceva. Dar nu avea nimic de-a face cu mişmaşurile bărbatului ei.

— Atunci de ce să fie urmărită?

— Ce mă-ntrebaţi pe mine?

Devem. Se dintr-o dată serios, şi din nou m-am temut că acolo avea să se încheie conversaţia, însă, după o clipă, ridică din umeri. Aici există reguli, comentă el. Nu le alegi, ci le găseşti gata făcute atunci când intri. Totul e chestiune de reputaţie şi de respect. La fel ca la rechini. Dacă lâncezeşti sau sângerezi, ceilalţi sar pe tine. Asta înseamnă să faci un pact cu moartea şi cu viaţa: x am să trăieşti ca un senior. Zică-se orice s-ar zice, banul murdar alungă foamea la fel ca şi cel curat, în plus, oferă lux, muzică, vin şi femei. Apoi mori repede, şi în pace. Puţini traficanţi ies la pensie, iar ieşirea firească e închisoarea ori cimitirul; cu excepţia celor foarte norocoşi sau foarte isteţi, care ştiu să descalece la timp, ca don Epifanio Vargas, de exemplu, care a sărit peste gard, cumpărând o jumătate din Sinaloa şi omorând cealaltă jumătate, apoi s-a transformat în farmaceut, iar acum intră în politică. Dar asta se întâmplă foarte rar. Pe-aici lumea nu se încrede în cei care, lucrând de multă vreme în afacere, continuă să fie pe activ.

— Pe activ?

— În viaţă.

M-a lăsat să meditez trei secunde. Cei care cunosc şi care se potrivesc în meseria asta spun că – adăugă el apoi, apăsând mult pe spun şi pe cei – chiar dacă eşti bun în munca ta, foarte serios şi conştiincios, tot rău sfârşeşti. Lumea vine, intră cu uşurinţă, te preferă altora, urci fără să vrei, şi atunci competitorii se iau după tine. De aceea fiecare pas greşit se plăteşte scump. Şi pe deasupra, cu cât mai multă lume iubeşti sau ai în jurul tău, cu atât mai vulnerabil devii.

Avem cazul altui blond faimos, cu melodii, Rector Palma, căruia un vechi camarad, din cauza unor neînţelegeri, i-a sechestrat şi torturat familia, cum se povesteşte, iar de ziua lui de naştere i-a trimis prin poştă o cutie cu capul soţiei. Hepi bărzdei tu iu. Când se trăieşte pe muchie de cuţit, nimeni nu-şi poate permite să uite regulile. Regulile l-au condamnat pe Blondul Dâvila. Şi era un tip cumsecade, vă dau cuvântul meu Bărbat cum trebuie. Total ca lumea, camaradul. Curajos, din aceia care îşi joacă viaţa şi mor oriunde. Cam guraliv şi ambiţios, cum aţi văzut, însă cu nimic diferit de ce-avem mai bun pe-aici. Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi. Cât despre Teresa Mendoza, era femeia lui. Nevinovată sau nu, regulile o includeau şi pe ea.

Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. Capela lui Mal verde era în întuneric. Doar un mic felinar sclipea deasupra pridvorului, deschis la orice oră din zi şi din noapte, iar prin ferestre se strecura lumina roşiatică a câtorva luminări aprinse în faţa altarului. Teresa stătea de multă vreme nemişcată în beznă, ascunsă lângă gardul ce despărţea pustia stradă Insurgentes de liniile de cale ferată şi de canal, încerca să se roage şi nu putea; alte lucruri îi ocupau mintea, întârziase mult până se hotărâse să dea telefon. Calculând posibilităţile. Apoi mersese până acolo, observând cu multă grijă împrejurimile, iar acum aştepta, cu jarul unei ţigări ascuns în căuşul palmei. O jumătate de oră, spusese don Epifanio Vargas. Teresa nu avea ceas şi îi era cu neputinţă să socotească timpul scurs. Simţi un gol în stomac şi încercă să stingă ţigara cu mare grabă atunci când o maşină cu judiciari trecu lent, în direcţia bulevardului Zapata: siluetele întunecate a doi oameni dintr-o patrulă pe locurile din faţă, chipul din dreapta abia luminat, văzut şi nevăzut, de pâlpâirea din capelă. Teresa se dădu îndărăt, în căutare de mai mult întuneric. Nu numai fiindcă era în afara legii. In Sinaloa, ca şi în restul Mexicului, de la patrulele ce umblă după şpagă – cu scurtele încheiate, ca să nu le vezi numărul de la insignă – şi până la superiorii care, în fiecare lună, primeau câte un teanc de dolari din traficul de droguri, să tratezi cu dulăii legii putea însemna să te vâri în gura lupului.

Acea rugăciune inutilă nu se mai sfârşea. Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. O începuse de şase sau şapte ori, fără s-o isprăvească niciodată. Capela banditului Malverde îi trezea prea multe amintiri legate de Blondul Dăvila. Poate că de aceea, atunci când don Epifanio Vargas a consimţit prin telefon să vină la întâlnire, ea spusese numele acestui loc, aproape fără să se gândească. La început, don Epifanio îi propuse să se ducă până în cvartalul Chapultepec, aproape de casa lui; însă asta presupunea să traverseze oraşul şi un pod peste Tamazula. Prea riscant. Şi, cu toate că nu menţiona nici un amănunt din cele întâmplate, doar că fugea şi că Blondul îi spusese să intre în contact cu don Epifanio, acesta înţelese că lucrurile mergeau rău, sau şi mai rău. Voi să o liniştească: n-ai teamă, Teresita, ne vedem, nu te agita şi nu te mişca. Ascunde-te şi spune-mi unde. Întotdeauna îi spunea Teresita când o întâl-nea cu Blondul pe dig, în restaurantele de pe plaja din Altata, la o petrecere ori mâncând callo de hacha, ceviche şi rac umplut duminica, la Los Arcos. O numea Teresita şi îi dădea o sărutare, ba chiar o prezentase soţiei şi copiilor, la un moment dat. Şi, cu toate că don Epifanio era un bărbat inteligent şi avea putere, şi mai mulţi gologani decât adunase Blondul în toată viaţa lui, întotdeauna era amabil ru el şi continua să-l cheme finule, ca pe vremuri; iar odată, de Crăciun, prima dată când Teresa fusese prezentată ca logodnică, don Epifanio chiar îi trimisese flori şi un smarald columbian foarte frumos, cu lanţ de aur, şi un teanc de zece mii de dolari ca să-i dăruiască ceva bărbatului ei, o surpriză, iar cu restul să-şi cumpere ea ce voia. De aceea Teresa îi telefonase, şi păstra pentru el agenda Blondului, care îi frigea mâinile, şi aştepta tăcută în întuneric la câţiva paşi de capela lui Malverde. Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. Fiindcă numai în don Epi poţi avea încredere, asigura Blondul. E un om dintr-o bucată şi un cavaler, a fost un şef bun si, în plus, este nasul meu. Blond afurisit. Asta spusese înainte ca totul să se ducă naibii şi să sune telefonul acela, de n-ar mai fi sunat, şi ea să se pomenească aşa cum se pomenise. Şi să dea Domnul, şopti, să arzi în iad. Parşivule. Fiindcă mă faci să mă perpelesc în felul ăsta. Acum ştia că nu se putea încrede în nimeni, nici măcar în don Epifanio. De aceea îi dăduse întâl-nire acolo, aproape fără să se gândească, deşi, în fond, gândindu-se. Capela era un loc liniştit, unde putea să ajungă ascunzându-se printre liniile trenului care treceau pe lângă marginea canalului, şi să supravegheze strada dintr-o parte şi din cealaltă, ca să vadă dacă cumva bărbatul care o numea Teresita şi îi dăruise de Crăciun zece mii de dolari şi un smarald nu venea singur, ori Blondul îşi greşise socotelile, ori ea îşi ieşea din fire şi – în cel mai bun caz, dacă putea – o lua din nou la fugă.

Luptă cu tentaţia de a-şi aprinde altă ţigară. Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. Prin ferestre putea vedea luminările care luminau în capelă. Sfântul Malverde fusese în viaţa pământească Jestis Malverde, banditul cel bun care fura de la bogaţi, se spunea, ca să-i ajute pe săraci. Preoţii şi autorităţile nu l-au recunoscut niciodată ca sfânt; însă preoţii şi autorităţile nu aveau idee despre aceste lucruri, iar poporul l-a canonizat pe cont propriu. După execuţia lui, guvernul ordonase ca trupul să nu-i fie îngropat, ca învăţătură de minte; însă oamenii care treceau pe lângă locul cu pricina tot aşezau pietre, numai câte una, ca să nu încalce dispoziţia, până când, în felul acesta, a căpătat pământ creştin, iar apoi s-au făcut capela şi restul. Printre băieţii răi din Culiacân şi în toată Sinaloa, Malverde era mai popular şi mai miraculos decât însuşi Dumnezeu cel bun ori Fecioara din Guadalupe. Capela era plină de plăci şi de ofrande mulţumind pentru miracole: păr de copil pentru o naştere fericită, calmari în alcool pentru un pescuit bun, fotografii, desene, însă sfântul Malverde era mai ales patronul traficanţilor sinaloezi, care veneau să i se roage şi să-i mulţumească, cu daruri şi plăci gravate sau scrise de mână după fiecare întoarcere fericită şi după fiecare afacere profitabilă. Gracias patronsito por sacarme de presidio1, se putea citi, lipit de perete, lângă imaginea sfântului – brunet, mustăcios, îmbrăcat în alb şi cu o elegantă eşarfă neagră la gât – sau Gracias por aqueyo que tu sabes2. Tipii cei mai duri, cei mai răi criminali de la câmpie şi de la munte, îi purtau fotografia în centuri, scapu-lare, şepci de baseball şi maşini, îl pomeneau făcându-şi semnul crucii, şi multe mame veneau să se roage în capelă atunci când fiii lor executau primul transport ori ajungeau în închisoare sau în ceva naşpa. Existau pistolari care lipeau icoana lui Malverde pe plăselele pistoalelor sau pe

1. „Mulţumesc, ocrotitorule, că m-ai scos din încurcătură” (sp.).

2. „Mulţumesc pentru ştii tu ce” (sp.).

Minerul cornului de cârlan. Chiar şi Blondul Dăvila, care spunea că nu crede în lucrurile astea, ţinea pe tabloul de comandă al avionetei o fotografie a sfântului legată în piele, cu rugăciunea Dios vendigo. Mi camino y permită mi regresa1: chiar aşa, inclusiv cu greşeala de ortografie. Tcresa i-o cumpărase de la îngrijitorul capelei după ce, un timp, la început, mersese acolo pe ascuns, să aprindă luminări atunci când Blondul nu se întorcea acasă mai multe zile la rând. Făcuse asta până când el, aflând, i-a interzis. Superstiţii idioate, negruţo. Hei! Nu-mi place ca femeia mea să se facă de râs. Însă în ziua când ea îi duse fotografia cu rugăciunea, nu spuse nimic, nici nu-şi bătu joc măcar, şi o aşeză pe tabloul de comandă din Cessna.

Când farurile se stinseră după ce iluminaseră capela cu două fascicule prelungi, Teresa deja îşi îndreptase Coltul spre maşină. Ii era frică, însă asta n-o împiedica să evalueze avantajele şi dezavantajele, cântărind formele sub care pericolul se putea înfăţişa. Mintea ei, descoperiseră cu ceva vreme în urmă cei care o angajaseră ca schimbătoare în faţa pieţei Buelna, era foarte înzestrată pentru socoteli: A plus B egal cu X, plus Z probabilităţi înainte şi înapoi, înmulţiri, împărţiri, adunări şi scăderi. Iar asta o punea încă o dată dinaintea Situaţiei. Trecuseră cel puţin cinci ore de când sunase telefonul în casa din Las Quintas, şi vreo două de la prima împuşcătură în faţa lui Fierros Motanul. O dată plătită cota de groază şi de deconcertare, acum toate resursele instinctului

1. „Doamne, binecuvântează-mi drumul şi dă-mi voie să mă întorc” (sp.). Toate formulele de mai sus prezintă anumite „ezitări” ortografice.

Şi inteligenţei sale erau concentrate în a o ţine în viaţă. De aceea nu îi tremura mâna De aceea voia să se roage, fără să izbutească, şi în schimb îşi amintea cu o precizie absolută că trăsese cinci gloanţe, că îi rămăseseră unul pe ţeava şi zece în încărcător, că reculul Coltului era foarte puternic pentru ea şi că data viitoare trebuia să ochească ceva mai jos de ţintă dacă nu voia să rateze; cu mâna stingă nu sub culată, ca în filme, ci peste încheietura dreptei, strângând-o la fiecare foc. Aceea era ultima ocazie, iar ea o ştia. Inima să-i bată lent, sângele să-i circule liniştit, iar simţurile să-i fie treze, toate acestea aveau să facă diferenţa între a fi în viaţă ori a trece pe ceea lume o oră mai târziu. De aceea trăsese două prize rapide din pachetul pe care îl purta în geantă. Şi de aceea, când Suburban-ul alb sosi, îşi îndepărtase instinctiv ochii de la lumină, să nu orbească; iar acum privea din nou pe deasupra armei, cu degetul pe trăgaci, ţinându-şi răsuflarea, atentă la primul semn că ceva ar fi mers nasol. Gata să tragă spre oricine.

Răsunară portierele, îşi ţinu răsuflarea. Una, două, trei. Fir-ar. Trei siluete masculine, în picioare lângă maşină, în contralumina felinarelor din stradă. Să alegi. Crezuse că era scutită de asta, pe margine, în timp ce altcineva o făcea pentru ea. Tu stai liniştită, negruţo – aşa era la început. Mărgineşte-te să mă iubeşti, iar eu mă ocup. Era dulce şi comod. Era o siguranţă înşelătoare, să se trezească noaptea şi să asculte respiraţia liniştită a Bărbatului. Nici măcar frica nu exista pe atunci; fiindcă frica era rodul imaginaţiei, iar acolo nu erau decât ceasuri fericite, care treceau ca un bolero frumos sau ca o apă liniştită. Iar cursa era simplă: râsul lui când o îmbrăţişa, buzele lui parcurgându-i pielea, gura murmurând cuvinte tandre sau obraznice foarte foarte jos, între coapsele ei, foarte aproape şi mult înăuntru, ca şi cum avea să rămână acolo pentru totdeauna, acea gură avea să fie ultimul lucru pe care-l va uita. Insă nimeni nu rămâne pentru totdeauna. Nimeni nu-i în siguranţă, şi orice siguranţă e periculoasă. Dintr-o dată te trezeşti în faţa evidenţei că e imposibil să te sustragi vieţii înseşi; că existenţa înseamnă drum şi că să umbli înseamnă să alegi încontinuu. Ori una, ori alta. Cu cine trăieşti, pe cine iubeşti, pe cine omori. Cine te omoară. Iubind ori neiubind, fiecare îşi străbate propriii săi paşi. Situaţia, în cele din urmă, să alegi. După ce ezită o clipă, îndreptă pistolul spre cea mai corpolentă şi mai mare dintre cele trei siluete masculine. Se vedea mai bine în alb şi, în plus, era şeful.

— Teresita, spuse don Epifanio Vargas.

Acea voce cunoscută, atât de familiară, urni ceva în firea ei. Simţi că lacrimile – era prea tânără, şi le crezuse de-acum imposibile – îi tulburau vederea. Pe neaşteptate, deveni fragilă; voi să înţeleagă de ce şi, străduindu-se, îi fu prea târziu ca să le evite. Căţea afurisită, îşi spuse. A naibii prostovancă. Dacă ceva nu merge, ai îmbulinat-o. Luminile îndepărtate ale străzii se descompuneau dinaintea ochilor ei, şi totul se preschimbă într-un amestec de reflexe lichide şi de umbre. Dintr-o dată nu mai avu în faţă nimic spre care să ţintească. Aşa încât lăsă pistolul. Pentru o lacrimă, se gândi ea, resemnată. Acum mă pot omorî pentru o afurisită de lacrimă.

— Sunt vremuri grele.

Don Epifanio Vargas trase lung din havană şi rămase privind jarul, gânditor. În penumbra capelei, luminările şi lămpiţele aprinse îi iluminau profilul cu trăsături indiene, părul foarte negru, des şi pieptănat pe spate, mustaţa de bărbat dm nord, afirmând un fizic care Teresei îi amintea întotdeauna de Emilio Fernândez sau de Pedro Armendâriz, din vechile filme mexicane de la televizor. Probabil că mergea pe cincizeci de ani şi era mare şi lat, cu mâini enorme, în stânga ţinea havana, iar în dreapta agenda Blondului.

— Înainte, cel puţin, cruţam femeile şi copiii.

Clătina din cap, evocator şi trist. Teresa ştia că înainte însemna vremea când, fiind un tânăr ţăran din Santiago de los Caballeros sătul să facă foamea, Epifanio Vargas a dat perechea de boi şi lanul de porumb pe tufărişurile de marijuana, pe care le-a muncit de zor, şi-a pus viaţa în joc vânzând şi a luat-o cui a putut, iar în cele din urmă s-a mutat de la munte la câmpie, insta-lându-se în Tierra Blanca atunci când reţelele de contrabandişti smaloezi începeau să trimită spre nord, o dată cu pachetele lor de cozi de miel, primele prăfuleţe albe care soseau cu vaporul şi cu avionul din Columbia. Pentru oamenii din generaţia lui don Epifanio care, după ce trecuseră Râo Bravo înot cu boccele pe umeri, locuiau acum pe domenii luxoase din cartierul Chapultepec şi îşi ţineau odraslele de bani gata, care mergeau la colegii de lux conducându-şi automobilele proprii ori studiau în universităţi nord-americane, aceea fusese vremea de demult a marilor aventuri, a marilor riscuri şi a marilor averi făcute peste noapte: o operaţiune cu noroc, o recoltă bună, o încărcătură fericită. Ani de pericole şi de bani, jalonând o viaţă care, în munţi, n-ar fi fost decât o existenţă mizerabilă. Viaţă intensă şi adesea scurtă; fiindcă numai cei mai duri dintre acei bărbaţi au izbutit să supravieţuiască, să se stabilească şi să delimiteze teritoriul marilor carteluri ale drogurilor. Ani când totul era pe cale de a se defini. Când nimeni nu ocupa un spaţiu fără să-i împingă pe alţii, iar eroarea şi eşecul se plăteau pe loc. Dar se plăteau chiar cu viaţa. Nici mai mult, nici mai puţin.

— S-au dus şi acasă la Creţul Parra, comentă don Epifanio. Tocmai au spus la ştiri. Nevasta şi trei copii -jarul havanei sclipi din nou când mai trase un fum. Creţul a fost găsit la poartă, în portbagajul Silverado-ului pe care-l avea.

Stătea aşezat lângă Teresa pe băncuţa aflată la dreapta micului altar. Când clătina din cap, luminările dădeau reflexe de lac părului său des şi bine pieptănat. Anii scurşi de când coborâse din munţi îi rafinaseră înfăţişarea şi manierele; însă, dedesubtul costumelor pe măsură, al cravatelor care punea să-i fie aduse din Italia şi al mătăsii cămăşilor lui de cinci sute de dolari, continua să palpite ţăranul sinaloez de la munte. Şi nu numai prin impresia neplăcută de ostentaţie din nord – cizme cu vârf ascuţit, curea cu cataramă de argint, centenar de aur la lanţul pentru chei – ci de asemenea, şi mai cu seamă, prin privirea uneori impasibilă, uneori neîncrezătoare sau răbdătoare, a omului pe care, de-a lungul mai multor secole şi generaţii, când o grindină, când o secetă îl tot obligaseră, iar şi iar, să o ia de la zero.

— Pe cât se pare, pe Creţ au pus mâna dimineaţă şi şi-au petrecut ziua cu el, stând la taclale. După cum au zis la radio, nu s-au grăbit deloc.

Teresa îşi putu imagina fără nici un efort: mâini legate cu sârmă, ţigări, brice de bărbierit. Strigătele Creţului Parra înăbuşite într-o pungă de plastic ori sub o palmă de masking-tape, în vreun beci ori în vreo magazie, înainte să termine cu el şi să se ducă să se ocupe de familia lui. Poate că însuşi Creţul sfârşise prin a-l da în gât pe Blondul Dâvila. Ori pe propria sa familie. Ea îi cunoştea bine pe Creţ, pe nevasta lui, Brenda, şi pe cei trei copii. Doi băieţi şi o fată. Şi-i aminti jucându-se şi zbenguindu-se pe plaja de la Altata, cu o vară în urmă: micile lor trupuri brunete şi calde sub soare, acoperite cu prosoapele, dormind, la întoarcere, pe bancheta din spate a aceluiaşi Silverado unde acum zăcea cadavrul tatălui lor. Brenda era o fată măruntă, foarte vorbăreaţă, cu ochi căprui frumoşi, purtând la glezna dreaptă un lanţ de aur cu iniţialele bărbatului ei. Merseseră de multe ori împreună la cumpărături prin Culiacăn, cu pantaloni de piele foarte strimţi, unghii vopsite, tocuri foarte înalte, Guess Jeans, Calvin Klein, Carolina Herrera. Se întrebă dacă după ea fuseseră trimişi Fierros Motanul şi Potemkin Gâlvez, ori alţi pistolari, diferiţi de ei. Dacă se întâmplasp înainte sau după ce i se în-tâmplase ei. Dacă Brenda fusese omorâtă înainte sau după copii. Dacă au făcut-o repede sau, la fel, nu se grăbiseră deloc. Afurisiţi porci de bărbaţi. Trase aer şi îl eliberă puţin câte puţin, pentru ca don Epifanio să n-o vadă suspinând. Apoi îl blestemă în tăcere pe Creţul Parra, înainte de a-l blestema încă şi mai mult pe Blond. Creţul era la fel de curajos ca atâţia alţii care ucideau ori făceau trafic: din pură ignoranţă, întrucât nu gândea. Se vâra în încurcături din cauza minţii sale puţine, fără să priceapă că se punea în pericol nu numai pe el, ci întreaga lui familie. Blondul era diferit de vărul lui: el era cu adevărat inteligent, total brici. Cunoştea toate riscurile şi ştiuse dintotdeauna ce urma să i se întâmple ei dacă îl înşfăcau pe el, însă i se fâlfâia. Agenda aia ticăloasă. Nici să n-o citeşti, îi spusese. La-o şi nici să n-o citeşti. Blestematul de Blond parşiv.