Antonie, în acel moment Arhiepiscop de Khrakov şi un Membru permanent al Sfântului Sinod, a răspuns acestei invitaţii cu o scrisoare lungă, în care şi-a afirmat franc punctul de vedere. Afară din Biserica Ortodoxă nu exista nici o duhovnicie, „nici un har.” Toate discuţiile despre „validitate” sunt doar nişte „sofisme talmudice.” Ceea ce este afară de Biserica Ortodoxă este „această lume, străină răscumpărării lui Hristos şi posedată de diavol.” Nu are nici o importanţă, argumenta Antonie, dacă ne-ortodocşii au sau nu au „adevăratele crezuri.” Curăţia doctrinei nu îi încorporează în Biserica Ortodoxă, care nu este compromisă de ignoranţă doctrinară sau şubrezenie morală. „Acordul doctrinar” prin sine înseamnă puţin. Părtăşia în trup este singura care contează. În ciuda excluziunii globale a tuturor non-ortodocşilor faţă de creştinism, Antonie a fost în întregime în favoarea participării ortodoxe la propusa „Conferinţă Credinţă şi Ordine.” Nu o să concelebrăm acolo, dar vom căuta împreună adevărata învăţătură cu privire la punctele controversate de credinţă.” A urmat un schimb de scrisori cu Robert Gardiner, secretarul comisiei organizatoare, în care a fost discutată în întregime toată problema. Un alt teolog rus, Hilarion (Troţchi), în acel moment profesor la Academia Teologică din Moscova şi mai târziu Arhiepiscop de Krutiţi, a publicat o „scrisoare deschisă” către Robert Gardiner, „Unitatea Bisericii şi Conferinţa Creştină Universală” în care a dezvoltat aceiaşi concepţie radicală: separaţia este infinit mai importantă decât dezacordul. Această interpretare a unităţii şi a schismei nu a fost în nici un caz acceptată de toată lumea şi a fost expusă unor obiecţii serioase. În orice caz, nu a existat unanimitate între teologii ortodocşi despre problema primară a „teologiei ecumenice.” Documentele citate aparţin unei alte perioade şi strict vorbind sunt dincolo de scopul acestui rezumat. Totuşi, ele sumarizează autentic punctul de vedere care a fost ţinut şi promovat de mulţi pe parcursul negocierilor ecumenice ale secolului al XIX-lea.193
Acest sumar ar fi incomplet dacă am omite numele lui Vladimir Soloviov (1853-1900). Soloviov nu a fost niciodată interesat de problema ecumenică, în ceea ce priveşte căutarea unităţii între Ortodoxie şi lumea Reformei. Atitudinea lui faţă de Reformă şi Protestantism a tins întotdeauna a fi negativă, chiar dacă în ultimii săi ani a vorbit ocazional de o creştinătate „supra-confesională” şi de o „religie a Duhului Sfânt.” El a fost deschis ostil Mişcării vetero-catolice. Totuşi, contribuţia sa la discuţia despre unitatea creştină a fost enormă. „Unitatea ruptă” a creştinismului, „marea controversă,” „separaţia Bisericilor” au fost în opinia sa principalii factori şi principala tragedie a existenţei creştine. Reuniunea creştinismului a fost pentru el, nu doar o simplă problemă de teologie şi acţiune creştină, ci tocmai problema vieţii şi istoriei creştine. Soloviov a fost interesat în special cu problema reconcilierii între est şi Roma şi într-un sens el pleda pentru un fel foarte particular de „uniaţie.” De fapt, el pur şi simplu nu a putut crede că „Bisericile” sunt separate. A existat o înstrăinare istorică, o ruptură externă, dar în sens ultim, încă exista o singură Biserică Catolică şi nedivizată.
Planurile practice a lui Soloviov au fost în întregime utopice. El visa la o alianţă între pontiful suprem şi Imperiul rus. El a fost mult mai puţin interesat de reintegrarea teologică a tradiţiilor separate. Gândirea sa ecclesiologică a fost puternic influenţată de teologia romană. El a fost gata să justifice toată creşterea doctrinară a doctrinei romane, prin mijloacele unei doctrine dogmatice elaborate. Schemele uniunii sale au fost criticate violent de teologii ruşi; a existat multă substanţă şi justiţie în aceste criticisme. Criticii nu ar trebui să omită părerea pe care încerca să o stabilească Soloviov, deşi într-o manieră nefericită. El a avut dreptate în viziunea sa primară: Biserica este esenţial una şi prin urmare nu poate fi divizată. Fie că Roma nu este deloc o Biserică sau Roma şi estul sunt cumva o Singură Biserică şi separaţia există numai la suprafaţă. Această teză poate fi interpretată într-un sens limitat, incluzând Roma şi Ortodoxia estică. Ar putea fi interpretată într-un sens mai larg şi în orice caz ar fi fost o adevărată pledoarie ecumenică importantă. Meritul lui Soloviov a fost tocmai că el a încercat să clarifice presupoziţiile şi să sublinieze doctrina catolică a Bisericii. Atitudinea sa negativă faţă de Protestantism a fost în mare măsură rezultatul limitaţilor veacului său: el avea în vedere numai protestantismul liberal al secolului al XIX-lea, caracterizat de o doctrină ofilită şi o lipsă completă de conştiinţă bisericească. Ultima sa viziune ecumenică, atât de vivid prezentată în „Povestea lui Antihrist,” a inclus toată creştinătatea şi plinătatea tradiţiei creştine: introspecţia duhovnicească a estului ortodox, autoritatea Romei şi onestitatea intelectulă a protestantismului. Această unitate transcede istoria.194 Moştenirea nu este „romanismul” său şi în orice caz nu este visul său utopic şi teocratic ci sensul său acut de unitate creştină, a istoriei şi destinului comun, convingerea sa statorinică că creştinismul este Biserica. A fost o adevărată viziune ecumenică, indiferent cât au fost de fantastice, ofensive şi respingătoare planurile şi invectivele lui. Răspunsul a fost o integrare catolică inclusiv. Subiectele care au fost discutate din nou şi din nou în negocierile ecumenice abortive ale ultimelor secole şi în cele precedente lor sunt încă de actualitate. Este necesar să realizăm natura şi scopul acelor probleme care au fost ridicate de ortodocşi şi o să le întrebăm din nou, cu scopul de a înţelege şi interpreta în mare înţelesul întâlnirii ecumenice între estul ortodox şi vest.
Dostları ilə paylaş: |