Aurelian Gulan Victime Si Calai

De incestuos era scopul supravieţuirii cu orice preţ. Era ultima bătălie câştigată cu moartea, pe care spre a o înfrânge îi aduce ofrandă o bucăţică din cel mai chinuit trup omenesc. Era un simbol al salvării cu sacrificiul propriu din planul de exterminare în masă al ucigaşilor, călăilor KGB-işti, pentru o eventuală demascare a celor mai incredibile fărădelegi ale secolului XX.

Ca să înţelegeţi ce înseamnă chinurile foamei, nu voi mai vorbi de blatnoisme, de schingiuirea sau omorârea unor semeni pentru o bucată de pâine, voi vorbi de câteva cazuri extreme. Doi tineri, din păcate nemţi, au rămas în lagăr pe motiv de boală. Distrofici în ultimul grad, când pieile le atârnau ca otrepele la uscat, îngroziţi de înfometarea ce-i animalizase, ce-i făcuse să-şi piardă şi ultima urmă de raţiune, unul a mâncat cojile de kasha lipite şi arse de pereţii cazanului până a făcut ocluzie intestinală, iar celălat a mâncat cartofi cruzi până când s-a umflat ca un buhai şi a plesnit, Sunt numai două exemple care ilustrează obsesiile unor oameni care pradă înfometării letale, chinuiţi ani de foame şi-au dorit să simtă odată plăcerea saţietăţii, indiferent de urmări. Nu i-a condamnat nimeni dintre noi, pe toţi ne-a cuprins un val de imensă indignare, mai ales că fiecare trăisem poate cândva un eveniment ce implicase poate un comportament jenant, animalic ce speram că ne alungă zvârcolirile nopţilor revoltate. N-avea nimeni dreptul de a arunca cu piatra, nici cei mai făţarnici. Munca epuizantă, clima potrivnică, mizeria permanentă, bolile ce ne măcinau, eczeme şi furuncule respingătoare, diaree hemoragice ruşinoase, congestii pulmonare şi cerebrale, ne secerau şi ne răreau zilnic rândurile. Cadavrele care împânzeau lagărul sau lângă care ne trezeam dimineaţa nu impresionau deloc călăii, masa de nelegiuiţi care ne păzeau fiind de câteva sute de mii în fiecare regiune mai mare a Gulag-ului. Am cunoscut un căpitan berlinez, bigot ca mine sau devenit, care în fiecare dimineaţă în rugăciunea lui introducea şi cuvântul Grossbrietanien, fapt ce m-a deterninat ca frate de suferinţă să-l întreb dacă crede că salvarea vine de la englezi. Atunci am auzit o poveste de un contrast zguduitor. El luptase în Afrikakorps sub Rommel. În timpul retragerii intervenind o problemă vitală privind aprovizionarea cu apă, a luat o grupă de soldaţi, neînarmaţi, şi echipaţi cu burdufuri mari pentru apă şi au plecat către o oază, care între timp, fără să ştie, fusese ocupată de

87 germ. Marea Britanie

Englezi. Aceştia i-au lăsat să se apropie fără să tragă şi căzând în capcană, au căzut prizonieri. Un maior englez i-a interogat şi la un moment dat s-a ridicat spunând sentenţios: „Un ofiţer din armata regală a Marii Britanii nu-şi poate permite să ia prizonieri nişte soldaţi neînarmaţi, veniţi după apă”. În consecinţă li s-au umplut burdufurile cu apă şi au fost trimişi în liniile germane. A avut norocul să scape din Africa, dar trimis pe frontul de est a căzut prizonier la ruşi cu puţine zile înainte de capitularea Germaniei. Gentlemanii KGB-işti l-au ţinut trei săptămâni fără apă până ce a ajuns în Vorkuta să se sature de zăpadă. Probabil că-n rugăciunea lui confratele blestema pe maiorul englez pentru gestul lui. Istoria aceasta mi-a adus aminte de asul aviaţiei germane Hahn. După interzicerea de zbor, devenit şeful şcoliilor militare de aviaţie a murit stupid, fiind călător într-o cursă aeriană internă. Înmormântarea s-a făcut cu toate onorurile naţionale. În timpul ceremoniei s-a dat alarma aeriană, o escadrilă engleză survola traseul, numai că în loc de bombe au aruncat coroane de flori, cinstind astfel pe eroul german, inamicul de circumstanţă al aviaţiei engleze.

Gesturi memorabile şi gesturi reprobabile. Au fost zeci de mii de prizonieri germani predaţi de trupele americane ruşilor pe motiv că fuseseră capturaţi pe teritoriile prevăzute la Ialta a fi zonă de influenţă sovietică. Mulţi au fost cu mine în Vorkuta, condamnaţi la exerminare de inconştienţa sau făţărnicia diplomaţiei americane faţă de diplomaţia criminală a Uniunii Sovietice, care n-a respectat nici o prevedere prevăzută la Ialta, conferinţa trădării Europei.

Pentru a completa sumbrul tablou al iadului din Vorkuta obligatoriu trebuie să menţionez şi uniformele noastre în afara „numerelor enorme”. Aveam pufoaice şi buşlate, deci haine şi un fel de manta, din pânză, vătuite, care din cauza uzurii erau găurite iar vata cocoloşită ici şi colo. În picioare pâslari – un fel de cisme din pâslă găuriţi şi înfundaţi cu cârpe, legaţi cu sfori, respectivele „uşanchi” şi „rucaviţa” mănuşi fără degete. Umede în timpul zilei, n-aveau timp să se usuce noaptea, majoritatea timpului dormind îmbrăcaţi. Cred că pe durata unei ierni de nouă luni, dacă ne dezbrăcam de cinci-şase ori când mergeam la baie. Este inimaginabil că am putut dormi îmbrăcat timp de peste trei ani.

În această lume în care îngheţaseră şi conştiinţele a mai apărut o floare: dr. Hermann Tohlhammer, fost medic chirurg la o divizie

SS, luat prizonier la capitulare. Fiind un chirurg eminent, a lucrat la spitalul unui lagăr de triere, adică un lagăr enorm prin care treceau toţi prizonierii germani, foarte mulţi răniţi, unde unii erau operaţi, alţii mureau, iar cei apţi de muncă erau trimişi în adâncurile Siberiei. Dr. Tohlhammer făcea zeci de operaţii zilnice, amputa sute de mâini şi de picioare, care deveniţi invalizi erau trimişi „acasă”. Conştiinţa lui de medic şi om l-a determinat să facă zilnic tabele cu sutele de nemţi care mureau în lagăr, pe care le scotea în afara lagărului pentru a exista o evidenţă a lor. Tabelul făcut sul era băgat într-un deget de la mănuşile de operaţie, legat bine, uns cu vaselină şi vârât în anusul unui neamţ cu picioarele amputate care urma să fie evacuat, ostaş de deplină încredere. Sistemul a funcţionat bine până într-o zi când unul având diaree, a fost prins de un gardian rus în timpul manevrării tubului. Chinuit, torturat a mărturisit isprava dr. Tohlhammer, care a fost condamnat 15 ani pentru spionaj, fără drept de a profesa meseria de medic. Căram împreună cărămizile din cuptor şi ne-a împrietenit îndârjirea cu care ne încăpăţânam să depăşim momentele de deznădejde, de colaps moral şi mai ales ura viscerală împotriva călăilor KGB-işti şi a comunismului în general. A fost nu numai cel mai stimat om întâlnit de mine în aceea lume de năpăstuiţi, a fost cel mai îndârjit luptător, mi-a devenit însă cel mai adevărat prieten căruia puteam să-i împărtăşesc cele mai intime gânduri, cele mai năstruşnice planuri de viitor. Prin mine, el a devenit şi cel mai bun prieten al tuturor românilor, dovedindu-mi respectul şi simpatia deosebită pe care le avea faţă de mine. Prin el am cunoscut şi alţi ofiţeri austrieci, camarazi de mare excepţie, caractere ferme, prieteni de nădejdie, care au reuşit să-mi insufle dragostea şi respectul pentru poporul austriac, pentru această splendidă ţară Austria. Aveau o fire mai aparte, erau parcă mai meridionali, mai expansivi, de o sinceritate dezarmantă, care m-au cucerit definitiv. Astfel, căpitanul de artilerie Oswald Kremsner din St. Polten mi-a devenit prieten atât de bun, încât soarta ne-a unit mulţi ani în iadul Gulagului Sovietic, fiindu-mi cel mai bun frate dăruit de bunul Dumnezeu. Prin el l-am cunoscut pe omul de cultură şi de un uluitor bun simţ şi sensibilitate, gentlemenul Alfons Kossegg din Graţ, pe Bilisch şi mulţi alţii care în condiţii exteme au făcut cinste poporului austriac. Eu îmi căpătasem respectul şi simpatia unanimă a nemţilor şi românilor, un motiv deloc de neglijat, care a contribuit enorm la evitarea unor neînţelegeri sau chiar altercaţii între noi, făcând apel la indulgenţa de ambele părţi, Convieţuirea în relaţii bune stând la baza rezistenţei noastre comune împotriva nelegiuirilor duşmanului nostru comun, KGB, şi a sistemului inuman impus de învingători, comunismul.

Dintre prizonierii germani camarazi de suferinţă în Vorkuta, deoarece pe parcurs vor apărea mulţi alţii, conştiinţa mă obligă să reamintesc pe marele intelectual şi luptător dr. Gunther Wagenlehner, ofiţerii de mare ţinută Siegfried Bucher, Erich Richter, Waldemar Menge, Anton Meier, Ernest Langenstrass, Hans Drechsler, Martin Loss, Gustav Kinins şi nu în ultimul rând, Willi Muller precum şi mulţi, mulţi alţii, reprezentanţi de mare onoare ai poporului german, care prin comportamentul lor în momentele de cumpănă ale vieţii noastre, au contribuit la consolidarea simţămintelor mele de filogerman convins prin educaţia mea şi comuniunea totală de principii de viaţă.

În situaţia blestemată în care ne duceam calvarul lupta pentru supravieţuire devenea tot mai acerbă, iar eforturile de a rămâne om integru tot mai mari. Blatnoii ruşi terorizau din ce în ce mai mult celelalte etnii minoritare care au condus la unele revolte, una din Karaganda soldată cu zeci de morţi, domolită numai prin intervenţia forţelor armate ruseşti, chiar cu blindate. În Vorkuta au fost de asemenea unele revolte de mai mică amploare şi culmea în lagărele în care lucrau în mină, unde condiţiile de muncă erau într-adevăr inumane, dar erau scutiţi parţial de consecinţele vremii, ale gerurilor năprasnice. Scursurile ce populau lagărul, mai ales blatnoii şi-au amplificat nelegiuirile şi împotriva prizonierilor nemţi şi români, ostaşi cu altă educaţie şi alte deprinderi, până când situaţia a devenit insuportabilă şi s-a reacţionat. Grupe bine organizate şi sudate au acţionat iniţial îmoptriva stukacilor şi sucilor, turnătorilor şi căţelelor. După rezultate puţin scontate, reacţiunea lor s-a extins şi asupra blatnoilor. Când din cauza condiţiilor care depăşiseră orice imaginaţie şi crimele s-au înmulţit, administraţia Gulagului a hotărât trimiterea celor mai periculoşi în Novaia Zemlea, pentru a se omorî între ei, uşurându-le astfel planurile criminale de exterminare programată.

După iarna anului 1949 dr. Tahlhammer a început să lucreze după cele 12 ore de muncă şi ca medic. Înmulţindu-se accidentările de muncă, nemţii şi românii, ulterior chiar alte naţionalităţi, se lăsau operaţi numai de dr. Tahlhammer. Datorită profesionalismului lui, Prin măiestria lui, a impresionat medicii ruşi, care până la urmă l-au reţinut să lucreze în spital. Pentru el a fost o mană cerească, era de acum curat, mânca mai bine, erau zeci de bolnavi care nici nu se atingeau de mâncare, iar medicii ruşi apreciindu-i „asta”, din solidaritate mai uitau pe masa de operaţie la început chiştoace, mai târziu chiar câte o ţigară. Acest medic, dar mai ales prieten, îmi mai dădea din când în când câte o feliuţă de pâine sau vreun chiştoc de ţigară fiind convins că eu le mai împart şi cu ceilalţi. Aşa mai apucau câte un dumicat de pâine Kurt, Oswald, Horst, şi ceilalţi fraţi ai mei de sânge. Din chiştoacele de mahorcă făceam noi o ţigară înfăşurată în ziar Pravda, din care trăgeam pe rând până ni se imprimau pe buze cerneala neagră ce anunţa încă un record în producţia de cărbune. „Fericirea” nu era permanentă deoarece atunci când se zvonea un control, doctorul era trimis la muncă, devenindu-mi din nou companion în cursele noastre de cărat cărămizile arzânde, care cimentau şi mai mult prietenia noastră, sperând că drept răsplată ne vom întâlni cândva, poate în lumea de apoi pentru a ne uni destinele şi sufletele pe vecie.

Simţind că nu mai rezist la căratul cărămizilor cu capra, mă duc la starşii blatnoi, la Papavasian, îi spun că sunt român, că în Bucureşti frecventam şi o biserică armenească, îi înşir câteva nume de armeni, după care îi spun că nu vreau să mor la Vorkuta, rugându-l să intervină, pentru a fi mutat la altă brigadă. Poate l-a flatat „umilinţa” mea deoarece peste o săptămână am fost mutat la brigada construcţii condusă de bestia Fedotov, blatnoiul vampir. De la început mă anunţă că trebuia să-i dau porţia mea de pâine o dată pe săptămână ceea ce am acceptat, numai de a scăpa de lichefiere, de la +600 C la -400 C. Diferenţa aceasta de 1000 C învinsese şi tinereţea şi voinţa mea. Acum căram fiare şi scânduri pentru schele, o muncă grea dar totuşi suportabilă. Munceam mai mult decât ceilalţi pentru a nu-mi pierde locul de muncă. Într-o zi mi-arată o groapă de peste două sute de metri cubi, un munte de piatră de var, o ladă unde trebuia topit varul şi un furtun. Ordinul suna straniu, adică până seara să termin treaba.

Furtunul trebuia racordat la un robinet aflat în „kotelnaia”, adică sala cazanelor. Aici erau vreo zece cazane verticale care furnizau apa fiartă pentru dezgheţat pământul şi prepararea amestecului, precum şi abur pentru încălzirea fabricii şi pentru uscarea cărămizilor înainte de a fi arse. Aici lucra numai

Protipendada lagărului, adică KRM-işti „kontrarevoluţionnâie mâşlenic”, adică intenţii contrarevoluţionare, şeful brigăzii fiind un ucrainian Iasca Dimitriev, de prin Ucraina Subcarpatică, un tip „kulturnâi”. Toţi care lucrau aici aveau în spate cel puţin opt-zece ani executaţi. Mă prezint la Saşa şi îi spun că m-a trimis Sedotov să racordez furtunul de apă, deoarece în 12 ore trebuie să schimb muntele de var. După ce află că sunt român, mi-l descrie pe Vedotov ca cel mai odios criminal şi că astăzi nu-mi dă apă, voi lucra de mâine, răspunde el. Mă aflam în biroul lui, o cămăruţă din rame metalice şi sticlă de unde urmărea activitatea robilor lui. Îmi oferă o ţigară după care îmi spune că-mi va prezenta un inginer român, mecanicul şef al fabricii, bineînţeles tot deţinut, din 1940, catalogat PO „pravâi oportunist”. De el depindea funcţionarea fabricii: presele, benzile transportoare, repararea şi întreţinerea utilajelor mecanice, bucurându-se de o mare autoritate, dar şi de avantaje. Dormea separat cu Iaşka Dimitriev şi cu alţi „guşa”, gâscani, adică şefi; normatori, planificatori, contabili, intelighenţia lagărului. L-am cunoscut când a venit să ia masa de prânz cu Iaşka.

Când mi-a spus că este din Cernăuţi, i-am spus şi eu că acolo am urmat liceul militar, i-am vorbit de bulevardul Flondor, de cofetăria vieneză, de echipa de hochei Dragoş Vodă, despre unii profesori. Atunci mi-a spus că este inginer mecanic, că-l cheamă Mihail Kravciuk şi m-a invitat să mănânc cu ei: pâine, slană şi usturoi. El a vorbit cu brigadierul Vedotov şi trei zile nu mi-a dat apă. În discuţiile cu el a aflat că sunt şef de promoţie, că am fost în batalionul mareşalului ceea ce l-a impresionat profund, deşi era ucrainian din Cernăuţi. El m-a îndemnat să fac un memoriu la Sovietul Suprem, pe care l-a tradus, unde bineînţeles am scris numai de şantajul KGB-ului. L-am trimis prin comandantul lagărului şi culmea în trei săptămâni am primit şi răspunsul în doi peri. Nimic despre vina mea, şi simplu dosarul se află la „rassmotrenii” în studiu, la organele competente adică tot la KGB.

Serviciul cel mai mare pe care mi l-a făcut a fost însă mutarea mea în brigada „cazane”, la Iaşka, unde se lucra în două schimburi. Eu lucram în schimbul de noapte, vorba vine, deoarece noaptea ţinea şase luni. Nu eram fochist, „kocegar”, căram cu o roabă enormă tonele de cărbuni pe care le înghiţeau cele zece cazane. Într-un schimb căram cam 50-60 de roabe dintr-un munte de cărbune în care se afla la 40-50 de metri. Roaba destul de mare era pe rulmenţi, iar

Drumul era o platbandă lată sudată de ei. Timpul cel mai mult mi-l lua încărcatul, mai ales când gerul depăşea -400 C şi mai bătea şi vântul nemilos „zloi” sau „iarâi” sau când era „vstrecinâi veter”, din faţă sau „porâvstâi” în rafale. Când „burea”, vijelia, se dezlănţuia te dărâma cu roabă cu tot. Preferam să încarc roaba bine, deoarece nu interesa numărul curselor, ci cantitatea cărată în faţa fiecărui cazan; astfel că mâinile mi-ajunseseră până la genunchi cum râdea Iaşka de mine. Aici am trăit lucruri memorabile. Când mă odihneam îmi cereau să le povestesc petreceri la care am participat, ce se servea, ce se bea, după care am trecut la povestit romane şi filme, pe care le combinam, inventam, le făceam captivante.

Le lungeam cât puteam cu maximum de amănunte, principalul era să treacă timpul; îl întrerupeam unde era mai interesant, ca în seriale, să aştepte cu interes continuarea. Îmi rugam prietenii să-mi spună filme pe care eu le înfloream. Am ajuns până acolo încât la începutul schimbului, căram fiecare două-trei roabe, să am timp mai lung pentru povestiri. Erau nişte copii mari, vroiau poveşti de dragoste, hrane sufleteşti, să-i scoată din banalitatea în care trăiseră de atâţia ani. A fost un an şi ceva când îmi potolisem foamea, când suportam mai uşor gerurile şi teroarea din lagăr, bestialitatea paznicilor.

Umilinţele care atinseseră cote inumane, îmi amplificau frământările sufleteşti. Eram reprezentanţii unor naţiuni care plăteau cu viaţa poliţele semnate în alb la Teheran, Ialta, Postdam, poliţe ce vor fi achitate cu jumătate de veac de zeci de popoare rupte de lumea adevărată, care se răsfrângeau ca un bumerang şi asupra acelora care le semnaseră cu atâta nesăbuinţă şi iresponsabilitate faţă de viitorul omenirii. Doctorul era singurul care ne mai aducea câte o informaţie care ne făcea să evadăm din mocirla morală, a deznădejdiei în care ne bălăceam.

Intelighenţia rusă, cu experienţă de peste treizeci de ani, care cunoştea eforturile făcute de Uniune pentru a deveni cea mai mare putere militară, detesta democraţiile vestice care nu urmăreau decât superioritatea economică, trăind evident mult mai bine. Evenimentul crucial pentru noi a fost moartea lui Stalin în 5 martie 1953 şi venirea lui Hruşciov.

În timp ce în ţară românii trăiau evenimentul cu bocete şi plânsete onorate timp de o săptămână – cine nu plângea era

Contrarevoluţionar, noi ne puneam speranţe în perioada de destalinizare. Războiul din Coreea se terminase pe 27 iulie 1953, ruşii făcuseră primele experimente cu bomba cu hidrogen la 20 august 1953, zdrobiseră puciul revoluţionar din Berlinul de Est din 17 iunie 1953, sute dintre revoluţionari ajungând şi prin Siberia. După ce Adenauer obţinuse în mai 1952 suprimarea statutului de ocupaţie a RFG, singura grijă a lui Hruşciov era împiedicarea RFG de a fi inclusă în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), o eventuală neutralitate fiindu-le plătită chiar prin reunificare, deoarece avusese grijă să le ia o treime din teritoriu. În tratativele din 9-13 septembrie 1953 care s-au soldat cu reluarea relaţiilor diplomatice, Hruşciov mersese până acolo încât să-i amintească lui Adenauer că părinţii comunismului Marx şi Engels, erau evrei dar germani, amintindu-i de Feuerbach, că Lenin fusese adus în Petersburg de Gemania pentru a declanşa revoluţia, de pacea de la Brest-Litovsk, de tratatele dintre Hitler şi Stalin din 23 august şi 17 septembrie 1939, de împărţirea Europei între cele două dictaturi etc. În sfârşit, în România pe 27 mai 1952 fuseseră îndepărtaţi din conducerea partidului şi statului două piese importante ale KGB-ului, Ana Pauker şi Vasile Luca, cei care ne vânduseră URSS etc.

Marii ideologi şi economişti sovietici, prin studii publicate încep punerea în aplicare a planului expansionist şi de desfiinţare a naţiunilor est-europene. Alanpiev propunea ştergerea frontierelor pentru aşa-zisa redistribuire teritorială a rezervelor umane, iar Valev, nici mai mult nici mai puţin, decât crearea unor complexe de producţie interstatale, unul fiind agrar, al Dunării de Jos, adică Bulgaria, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, unul industrial cu Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, Moldova urmând să fie inclusă Republicii Unionale Moldoveneşti, în care scop publicaseră o nouă istorie a Moldovei, în care noi românii cuceriserăm teritorii ce nu ne-au aparţinut niciodată, în cadrul politicii imperialiste a capitalismului românesc. Ca să vedeţi până unde se poate ajunge pentru realizarea expansiunii testamentare şi totul în numele internaţionalismului comunist.

După procesul doctorilor, după executarea lui Abakumov ulterior şi a lui Riumin89 şi căderea lui Beria90, cea mai odioasă bestie KGB-istă, am mai făcut un memoriu adresat lui Hruşciov în care demascam şi mai vehement înscenarea şi şantajul KGB-lui, ceream anularea oricăror sentinţe şi repatrierea imediată. După două luni, primesc un nou răspuns, dar cu acelaşi conţinut, că „dosarul şi

88 Complotul doctorilor (cunoscut şi ca afacerea doctorilor, doctorii-sabotori ori doctorii-ucigaşi) a fost cel mai dramatic episode anti-evreiesc din Uniunea Sovietică sub regimul lui Stalin, constând în „demascarea” în 1952 a unui grup de proeminenţi doctori moscoviţi, predominant evrei (Miron Vovsi (Stalin's personal physician and a brother of Mikhoels), Yakov Etinger (a world-famous cardiologist), A. Feldman (otolaryngologist), A. Grinshtein (neuropathologist), Boris Kogan (therapist), Mikhail Kogan, I. Yegorov and V. Vinogradov), ca formând o conspiraţie de asasini care ar fi urmărit eliminarea fizică a conducătorilor Uniunii Sovietice prin otrăvire (alleged victims included high-ranked officials Andrei Zhdanov, Aleksandr Shcherbakov, Army Marshals Aleksandr Vasilevsky, Leonid Govorov and Ivan Konev, General Shtemenko, Admiral Levchenko and others). După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin din martie 1953, noua conducere sovietică a declarat, că acest caz a fost fabricat de serviciile secrete.

89 Mikhail Dmitrievich Riumin (1913-1953) a fost adjunctul şefului Ministerului Securităţii de Stat Viktor Semyonovich Abakumov (1894 – 1954) şi a instrumentat ancheta în „complotul doctorilor”în 1952-1953; cazul a fost abandonat la moartea lui Stalin, iar cei doi au fost arestaţi şi executaţi. La sfârşitul lui 1952, Riumin a raporta şefului său că Profesoru Yakov Etinger se făcea vinovat de malpraxis în tratarea generalilor Zhdanov and Shcherbakov, apparent cu intenţia de a-i asasina. Când Abakumov a refuzat să creadă povestea, Riumin a mers peste capul şefului său Abakumov direct la Comitetul Central şi la Stalin care a interpretat povestea de malpraxis ca parte dintr-o conspiraţie mai largă îndreptată împotriva conducerii Sovietice. În cadrul afacerii conspiraţiei doctorilor însuşi Abakumov a fost arestat şi împuşcat, şi chiar şi Beria a fost pândit de acelaşi pericol. Totuşi, când Stalin a murit în martie 1953 cazul a fost abandonat iar Riumin a fost la rândul lui arestat. A fost judecat în Moscova şi executat în iulie 1953.

90 După o versiune recentă, Hruşciov a convocat o şedinţă a Prezidiului CC al PCR pe 26 iunie 1953, în timpul căreia a lansat un atac la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat total prin surprindere. Hruşciov a propus demiterea imediată a lui Beria. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – un semnal hotărât mai înainte cu mareşalul Gheorghi Jukov – şi un grup de ofiţeri de armată aflaţi într-o încăpere alăturată au năvălit în cameră şi l-au arestat pe Beria. Ziarul Pravda a anunţat arestarea lui Beria la iniţiativa lui Malenkov doar pe 10 iulie. Beria era acuzat de „activităţi criminale împotriva partidului şi statului”. În decembrie s-a anunţat că Beria şi şase dintre acoliţii săi se aflau „pe ştatele de plată a agenţiilor străine de spionaj”, „conspirau de mai mulţi ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică şi să restaureze capitalismul”. Beria şi oamenii de încredere au fost judecaţi într-o şedinţă specială a Curţii Supreme de Justiţie a URSS, acuzaţii neavând dreptul la avocat şi la recurs. Mareşalul Ivan Konev a fost preşedintele de şedinţă. Beria a fost găsit vinovat pentru: trădare, terrorism, activitate contrarevoluţionară în timpul războiului civil şi viol. Beria şi ceilalţi acuzaţi au fost condamnaţi la moarte. Când a fost pronunţată condamnarea la moarte, după cum avea să depună mai târziu mărturie Chiril Moskalenko, Beria a căzut în genunchi şi a cerut îndurare, dar el şi subordonaţii săi au fost executaţi imediat pe 23 decembrie 1953. Cadavrul lui Beria se presupune că a fost incinerat.

Situaţia dvs. sunt în studiu, în examinare”. Atunci m-am convins că totul este praf în ochii Occidentului, absolut nimic nu se poate ameliora sau schimba radical, atâta timp cât nu se umbla la bazele sistemului, nu se renunţa la dictatura proletariatului, la rolul conducător al partidului, la planificarea centralizată, că emanciparea de sub puterea partidului a puterilor legislative, executive, şi judecătoreşti, atâta vreme cât principiul valorilor era înlocuit de activiştii de partid care conduc cu cea mai crasă incompetenţă economia şi cultura, atâta vreme cât există cea mai dezmăţată teroare, când criza mondială şi spirituală este considerată cel mai eficace instrument al politicii partidului. Nici un reformator nu va realiza absolut nimic atâta vreme cât de şaptezeci de ani s-a format o armată de nomenclaturişti, o alta de generali, s-a format un organ de represiune atât de vast şi de puternic, stat în stat, care nu vor admite niciodată o reformă structurală, nu vor renunţa la puterea de decizie din toate instituţiile statului. Acestea erau evenimentele majore ale anului 1953. Noi ne cântăream şansele în noua conjunctură, dacă Adenauer va obţine eliberarea noastră imediată.