Aurelian Gulan Victime Si Calai

Deoarece limba franceză constituia a doua limbă maternă, în timp ce alţii memorau cu încăpăţânare cele mai semnificative creaţii ale poeţilor Radu Gyr sau Nichifor Crainic, eu, cu un ac făcut din aşchiile de lemn, scriam pe talpa pantofilor unsă cu săpun şi var, versuri din „Le revenant”, „Le mort joyeux” sau „L'ennemi”. Noaptea îmi reveneau în minte versuri celebre „Comme d'autres par la tendresse, Sur ta vie sur ta jennesse, Moi je veux regner par l'effroi”19 sau „A travers ma ruine allez done sans remords, Et dites-moi se il est encore quelque torture, Pour ces vieux corps, sans îme et mort parmi les morts”. Singura realitate rămânea însă „O douleur, o douleur, Le temps mange ma vie, Et l'obscur ennemi qui

133 Charles Baudelaire – Le mort joyeux (Mortul vesel): Prin devastarea mea treci fără remuşcări/Şi spune-mi dacă mai cunoşti tortură/Pentru-acest cadavru, neînsufleţit şi mort printre morţi.

Nous ronge le coeur, Du sang qui nous perdons croit et se fortifie„20. Cel mai poetic însă, şi care reda magistral suferinţele noastre, ne ungea rănile, în care găseam mângâiere erau poeziile lui Radu Gyr. Mulţi ştiau mii de versuri, mulţi le mai adaptau la propriile suferinţe, astfel că o poezie o auzeai în mai multe variante, toate însă invadate de o gingăşie dumnezeiască, toate cântau durerea noastră, şi reprezentau singura hrană cu care ne alimentam sufletele pustiite, toate exaltau în noi setea de a înfrunta moartea cu demnitate, de a spera în dreptate şi adevăr. Odată, doi fraţi de celulă se certau mai aprins pentru autenticitatea unor versuri, mult peste miezul nopţii. După ce temnicerul „fără cap şi suflet„ le-a ordonat de vreo două ori să se culce, văzând că disputa continua, pentru a-i potoli, şi auzind cauza învrăjbirii lor, le-a spus el strofa respectivă, le-a redat-o corect şi integral, numai ca să se culce şi să respecte „regulamentul”. Multe dintre poezii erau atât de impresionante, degajau atâta sensibilitate, încât le învăţaseră şi caraliii după cojile de săpun confiscate la controalele inopinate, efectuate mai ales noaptea.

Alte poezii care cutreierau ca stafiile celulele temniţelor erau cele a lui Nichifor Crainic, ceva mai filosofice, în calea mântuirii era întotdeauna credinţa iar Dumnezeu în milostivenia Lui fără margini îi ierta chiar şi pe tiranii care se înfruptaseră din viaţa anilor noştri tineri, irosită pe lespezile mormântului în care ne aruncaseră de vii. Un fapt rămâne cert: înviorarea unor resurse intelectuale şi spirituale, impulsionarea anumitor forţe fizice de supravieţuire, nebănuite până atunci. Obligatoriu trebuie să menţionez scurtul timp cât am stat cu doi pastori catolici, Lenz şi Ferdinand, care mi-au influenţat profund gândirea mea spirituală, înţelegerea conceptelor morale ale catolicismului.

Începând din 1964 atmosfera din temniţe se mai schimbase, optica unor caralii se modificase radical. Simţeam că plutea ceva în aer ce ar putea să schimbe cursul vieţii noastre. Este drept că în august 1963 se semnase la Moscova, de către SUA, Anglia şi URSS, tratatul cu privire la interzicerea experimentelor nucleare, dar cel mai important eveniment părea a fi Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964 în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti

Internaţionale. Uniunea Sovietică intenţiona integrarea sui-generis a statelor est-europene. După teoria lui Valev, România urma să fie desfiinţată ca stat, sudul făcând parte dintr-o zonă agrară, împreună cu Bulgaria, vestul şi nordul dintr-o altă zonă agro-industrială cu Ungaria şi Cehoslovacia şi alte câteva enormităţi de acest gen. Prin declaraţia sus amintită Partidul Comunist Român declară solemn independenţa totală a partidelor şi statelor, respinge o conducere unică centralizată la Moscova şi toate implicaţiile care decurgeau etc. Era un act politic neobişnuit, pentru care partidul trebuia să aibă în spatele său întreg poporul, forţa unităţii poporului român pentru realizarea căreia partidul trebuia să răspundă cu acte concrete, o împăcare a românilor, eventual o amnistie generală.

Tam-nisam ne anunţă că putem scrie câte o carte poştală acasă, putem primi chiar şi un pachet lunar. Partidul urmărea refacerea noastră fizică pe banii noştri, nu din avuţia „poporului”. Tirania îşi schimbase subit faţa; nu era o modificare de esenţă, formal era, totuşi, ceva.

Primele scrisori au produs pentru unii o reală fericire, pentru alţii însă, drame enorme. Se cerea din partea noastră luciditate, discernământ. Viaţa îşi urmase cursul ei normal. Numai pentru noi se opriseră acele de unde ne răpiseră ucigaşii. Cei din afară au trăit realitatea, s-au supus legilor ei dure, dar inexorabile, noi, cei dinăuntru, ne hrăniserăm cu himere, merseserăm cu exaltarea atât de departe, încât îi înmormântasem şi pe cei de-acasă, cerându-le şi lor să rămână mucenici. Trebuia, aşadar, să depăşim absurditatea unor raţionamente false, să privim adevărul în faţă, chiar dacă o nouă încercare ne era hărăzită tot nouă, celor oropsiţi de soartă. Trebuia să înţelegem că omenirea nu-i formată numai din eroi sau îngeri; eroismul cu iz medieval era propice doar în situaţii excepţionale. Nu trebuia să uităm că partir c'est mourir un peu, iar unii dintre noi plecaseră de 10-15 ani, că cei din afară au fost şi ei şantajaţi, torturaţi în felul lor, numai că noi vedeam lucrurile prin prisma celui privat de libertate, pe când ei prin prisma tentaţiilor, câte erau, pe care le oferea iluzia libertăţii. Norocul nostru a fost că ni s-a oferit timp pentru unele reconsiderări din partea noastră, de lămurire a unor sentimente tocite de ani de despărţire, iar pentru cei de-afară de ani de rătăcire, de luarea unor hotărâri decisive pentru viitor. Alimentele

135 Fr. „A pleca înseamnă a muri puţin.” (Proverb francez)

Din pachete trebuia să vindece răni interioare şi exterioare, să părem din nou „oameni”, iar în fumul ţigărilor primite încercam să ne înecăm un trecut, amintirea eforturilor de a scăpa exterminării programate şi să întrezărim un viitor altfel decât cel hărăzit nouă de tirani. Nimic însă nu reuşea să ne izgonească gândurile ce, dimpotrivă, se învolburau în minţile noastre cu o forţă mai ameţitoare, dată fiind iminenţa unor evenimente hotărâtoare, ascuţind unele contraziceri interioare, cărora acum le venise sorocul unor rezolvări irevocabile.

Pentru mine răspunsul a venit imediat. Printre primii care au primit pachete am fost şi eu. Expeditorul era Ana Gulan. După o căsnicie care durase şase luni, soţia mea mă aşteptase peste şase ani. Era un semn evident că cel puţin în acest domeniu eram scutit de probleme. Bineînţeles că pachetul a fost împărţit frăţeşte, terminându-se în două zile, eu oprindu-mi majoritatea ţigărilor. De unde aflase ea cam ce să trimită nu ştiu, cert este că am primit, ca şi ceilalţi, o cutie mare cu untură comestibilă şi două borcane de miere amestecate cu nucă. În acest timp, călăii, cărora le fugea pământul de sub picioare, nu se puteau schimba peste noapte. Erau derutaţi, unii neexcluzând posibilitatea unor măsuri de înfierare a acţiunilor lor, poate chiar de pedepsire, deoarece partidul nu greşea niciodată: „au fost unele exagerări din partea unor slujbaşi”. Imediat în temniţe s-a declanşat o altă acţiune de „reeducare”, de o altă manieră, mult mai perfidă. Deţinuţii erau chemaţi individual de diferiţi ofiţeri superiori de securitate, trimişi de la centru, care declanşaseră acţiunea „prelucrarea”. După ce îţi împuiau capul cu realizările partidului, cu ireversibilitatea situaţiei şi veşnicia regimului, treceau direct la obţinerea angajamentului de colaboraţionist, ultima lovitură de copită a tiranilor criminali, de compromitere, prin încercarea de recrutare de turnători sau, când nu se reuşea aceasta, cel puţin prin obţinerea unei declaraţii de supuşenie, de loialitate. Preţul era o eliberare înainte de termen, evident o înşelătorie totală în cazul emiterii unui decret de amnistiere.

Mergeau cu mârşăvia până acolo încât afirmau cu neruşinare că toate avantajele create sunt temporare, astfel că noi rămâneam în continuare duşmanii de moarte ai partidului, ai comunismului. Ei insistau ca noi să ne recunoaştem „vina”, inclusiv justeţea sentinţelor pronunţate, să nu povestim nimănui temniţele şi lagărele prin care am trecut, ce-am muncit, tratamentul la care am fost supuşi, să declarăm

În scris că vom deveni cetăţeni loiali, că vom munci pentru îndeplinirea politicii partidului, iar dacă nu ţinea, a statului, adică totuna.

Dacă totul mergea strună se trecea la recrutarea de delatori, promiţând locuinţe, locuri de muncă avantajoase, luna de pe cer. Cine putea călca pe suferinţele lui, pe rănile care după atâţia ani încă mai sângerau? Cine putea să lingă unde scuipaseră ani în şir, cine putea uita tratamentul bestial la care au fost supuşi, umilinţele prin care au încercat dezumanizarea lor, cine putea să-şi terfelească în ultima clipă o conştiinţă, pe care prin sacrificii şi-o păstraseră imaculată? Cine putea renunţa la demnitatea lui, singura bogăţie pe care nu reuşiseră să o confişte? Împreună cu Teodor Greceanu, cu Ion Omescu am încercat să formăm un curent de opinie, firesc, de respingere a acestor ultime tentative criminale. Toţi, la revenirea în celulă, găseau explicaţii pentru a respinge aceste mârşăvii, toţi se mândreau cu atitudinea avută, redau cât mai plastic spumele ce le făceau cei ce nu reuşiseră să ne extermine fizic, refuzul categoric constituind o refulare a urii acumulate atâţia ani. Pe mine m-a chemat un colonel de securitate, care după ce mi-a expus situaţia tovarăşilor mei, a soţiei, comportamentul lor exemplar faţă de politica statului român, a trecut la punctul meu forte de rezistenţă, cerându-mi recunoaşterea justeţei pedepselor primite. I-am răspuns categoric că ar fi un total nonsens, ca după o anchetă monstruoasă de 16 luni care nu a reuşit să-mi aducă absolut nici o învinuire, timp în care n-am recunoscut nimic, după ce în urma procesului am fost disjuns din lot, iar ulterior am fost judecat pentru fapte pentru care nu fusesem nici arestat nici anchetat, să recunosc acum altceva. După ce i-am retezat-o scurt că n-am să recunosc niciodată vreo vină, vreo ilegalitate comisă, şi nici sentinţa, că aşa cum am executat şase ani şi jumătate, voi mai executa un an şi jumătate, refuz demenţa partidului care mi-a distrus viaţa, a tăiat aripile unui om cinstit. Pot să afirm că replica mea l-a lăsat perplex, l-a blocat, iar după un timp acordat pentru reflectare, cât timp am fumat o ţigară, a adăugat aşa în treacăt, că relaţiile cu URSS au căpătat acum un caracter legal, că „ei” cunosc atitudinea mea consecventă faţă de URSS, cu alte cuvinte că motivaţiile poziţiei mele faţă de Rusia, constituie şi noile criterii ale relaţiei noastre cu ruşii, şi-a exprimat cu toată făţărnicia convingerea că voi lucra cinstit, voi dovedi loialitate faţă de politica statului. Un răspuns scurt că şi înainte am lucrat cinstit, am dovedit corectitudine, A încheiat întrevederea care m-a costat încă o lună şi ceva de temniţă. Ca urmare a decretului de amnistie din 1 iulie 1964, majoritatea a fost eliberată în luna iunie, cel târziu la începutul lunii iulie, eu am fost eliberat printre ultimii, pe 15 august 1964, Sf. Maria călăuzindu-mi paşii pe noul drum.

Vă daţi seama cam ce-au gândit cei de-acasă când vedeau cu ochii lor c-au fost eliberaţi şi cei condamnaţi la moarte, cărora li se comutase pedeapsa la temniţă grea pe viaţă, iar eu nu mai apăream. Pe lângă pachetele primite de mine, cei ce se eliberau lăsau totul celor rămaşi în continuare în cetatea crimei, aşa că aveam mâncare suficientă, ţigări, iar caraliii nu mai aplicau strict „regulamentul”. Bineînţeles că în acest timp am trăit şi momente de panică, nefiind uşor să vezi cum toţi pleacă, iar tu rămâi în continuare după gratii, mai ales în urma experienţei căpătate te puteai aştepta la orice de la aceşti monştri, care în fond nu se schimbaseră cu nimic.

Deşertul rămâne deşert, astfel că pe 14 august 1964 m-au eliberat şi pe mine. Împreună cu ultimii zece inşi am fost duşi la gara Aiud şi îmbarcaţi într-un tren personal normal, amestecaţi cu oamenii „liberi”, foile de drum aflându-se la un securist care ne conducea din umbră până la Bucureşti, noi având asupra noastră doar o foaie de eliberare, cu care trebuia să ne prezentăm la miliţie pentru eliberarea buletinelor de identitate. Cei din compartiment şi din vagoane s-au prins că suntem deţinuţi politici, toţi auziseră de decret şi de eliberarea a câtorva zeci de mii, şi-au învins frica, ne-au oferit de-ale gurii şi ţigări, unii chiar ziare. Alţii mai puţin timoraţi au înjghebat chiar şi unele conversaţii convenţionale simţind şi ei prezenţa cerberului în vagon.

Este inutil să vă explic cum, deşi era noapte, încercam să desluşesc în întuneric munţi, dealuri, văi, păduri, voiam să absorbim dintr-o dată toată frumuseţea unei naturi de care fuseserăm privaţi atâţia ani, doream să respirăm aerul curat, parfumat al unei nopţi de august. Eram absent la tot ce era în jurul meu, gândurile se înfundau întru-un trecut atât de sumbru sau se învolburau să descifreze un viitor la fel de incert ca şi trecutul. Bucuria prezentului era umbrită de ce-a fost, ce va fi, obsesii chinuitore de care ne vom elibera într-adevăr cu greu. Totuşi nu se putea ignora satisfacţia ce ţi-o oferea iluzia libertăţii, lipsa gardianului, aşadar a torturilor şi umilinţelor, posibilitatea de a te mişca liber, neizbindu-te la fiecare pas de ziduri, Prezenţa chiar şi a unor toalete, deşi murdare, adevărate, contactul direct cu o lume care nu mai vedea în tine un duşman al poporului, te considera poate un om adevărat.

Un bărbat oarecare, după ce a pronunţat cu stângăcie scuzele de rigoare, mi-a strecurat cu în palmă o bancnotă de 25 de lei: „na că n-ai să străbaţi tot Bucureştiul pe jos, aşa dărâmat cum eşti”. I-am mulţumit cu o strângere de mână cât mai călduroasă, adăugând că până atunci trăisem orice stare sufletească în afară de cea de cerşetor, dar apreciez enorm gestul lui de sinceră solidaritate, ce nu se poate uita.

Dimineaţă pe 15 august 1964 m-am trezit liber în Gara de Nord, prin forfota specifică, luând identitatea unui om oarecare. Alergam ca un nebun, ocoleam grupuri de oameni şi geamantane, mă opream să admir câte o femeie frumoasă sau cochetă, să mângâi în fugă creştetul unui copil, cred că aveam aspectul unui om beat, dezechilibrat la propriu şi la figurat. Nu ştiu ce credeau alţii despre mine, eu voiam să ajung cât mai repede în casa din care fusesem răpit nemilos de aproape şapte ani. N-am vrut să dau nici un telefon, Ana şi socrul meu erau la serviciu, voiam să stau mai întâi de vorbă cu soacră-mea, să sondez terenul, să constat realitatea adevărată. Tramvaiul 12 mergea mult prea încet pentru graba mea de a începe o viaţă nouă, visată ani în şir în toate variantele posibile. Nu vedeam nici case, nici oameni, eram un orb care voia să bâjbâie un viitor de care nu-l mai despărţeau decât câteva minute.

Ştiu că n-am reuşit să vă sugerez în câteva pagini patimile unui om timp de aproape şapte ani, de chinuri fizice, de zbucium sufletesc, să descriu cât mai decent, mai reţinut, crimele săvârşite împotriva intelectualităţii române. Din zecile de mii de martori am citat doar câteva persoane care mi-au fost mai apropiate, dorind să vă redau imaginea cât mai reală a comportamentului lor exemplar, al eroismului lor, un omagiu sincer adus demnităţii umane.

XX. ACCEPTER L'IDEE D'UNE DEFAITE, C'EST ETRE

VAINCU D'AVANCE”21

Surpriza mea a fost ratată, deoarece intrarea mea în curtea de pe str. Olimpului nr. 28A, pe care o părăsisem cu ochelari de tablă şi cătuşe la mâini în noaptea de 13 februarie 1958, pe data de 15 august 1964, a fost descoperită de câinele nostru Lăbuş, care între timp îmbătrânise şi el ca şi mine cu şase ani şi şapte luni. Cu o veselie pe care n-o încercase niciodată sări pe mine, lătra de a trezit tot cartierul, mă îmbrăţişa aşa cum ştia el, mi-arăta că n-am fost uitat.

Oare câinii erau mai credincioşi decât oamenii? A ieşit soacră-mea care de emoţie uitase limba română şi care mă smulge din îmbrăţişările lui Lăbuş, plângea şi striga Aurel! Aurel! Sub privirile vecinilor, cum am spus, toţi evrei, îmbătrâniţi şi ei. Primele cuvinte pe care mi le-a îngânat au fost „Ana te-a aşteptat” ca şi cum aceasta era prima veste pe care o aşteptam. După ce m-am bărbierit şi m-am spălat am hotărât să-l anunţăm pe socrul meu, ca bărbat, deci mai tare, ca s-o anunţe el pe Ana.

Nu ştiu cum a reacţionat la aflarea veştii, cert este că în cinci minute era acasă, Centrala Filaret aflându-se cam la vreo două sute de metri, în salopetă, cu mâinile pline de ulei. Roşu la faţă şi extrem de emoţionat, printre lacrimi şi îmbrăţişări, îmi repeta mereu: „Când ai plecat i-am spus răspicat, v-aţi iubit, a fost un soţ ireproşabil, trebuie să te sacrifici şi tu, să-l aştepţi. Altfel n-ai ce căuta în casa mea”. Am luat o gustare, am băut câte o ţuică mare şi a alergat s-o aducă el pe Ana. Aceasta, văzându-l cum arăta, cum vorbea, a bănuit imediat despre ce-i vorba, mai ales că restul veniseră de mult. Cei care fuseseră pe la mine, le povestiseră c-am fost mutilat în timpul grevei foamei şi al anchetelor, astfel că toţi se aşteptau să vadă un om mutilat fizic şi sufleteşte.

Colegii au îmbrăţişat-o cu simpatie, i-au spus să stea acasă cât va fi nevoie. Ne-am îmbrăţişat şi studiat mai multe ori şi oarecum surprinsă mi-a spus doar: „Ai renăscut ca pasărea Phoenix”, constatând chiar că sunt întreg la minte, că nu-mi pierise umorul, de

Data aceasta, cam forţat. Ne-am retras în camera noastră, eram amândoi vădit stingheri, normal căci fuseserăm împreună doar o jumătate de an şi imediat despărţiţi brutal de monştri cu chip de om pentru aproape şapte ani. I-a spus numai că-i voi povesti pe parcurs mai multe, acum să reluăm viaţa de unde am lăsat-o.

Maică-mea între timp mă părăsise, iar taică-meu era sfârşit de durere şi aşteptare. Viaţa şi-a reluat cursul, eu făcând eforturi de a nu părea bizar, că m-am trezit din buimăceală, că totul a fost doar un coşmar. Mi-am cumpărat două costume de haine şi pantofi, în locul celor confiscate, am început să tac şi să privesc câteva zile. M-a izbit profund paradoxul, când toţi îmi spuneau „vai, ce noroc ai avut”, probabil ignorând „libertatea” lor, gândindu-se că nu eram aşa de „dărâmat”.

Am aflat imediat şi mentalitatea lor, Weltanschauung-ul unora, modificat după principiul „pleacă ai noştri, vin ai noştri, eu nu fac ce fac toţi proştii” sau „numai boii nu-şi schimbă opiniile şi convingerile”. Un exemplu concludent. În hol la Teatrul Armatei soţia îmi şopteşte că un colonel gras şi prosper mă caută insistent cu privirile. Îi răspund că este colonelul Nicolae Tăutu, camarad de promoţie, cel care cu prilejul serbării de 101 zile scrisese cele mai impresionante scenete despre Basarabia şi Bucovina (acum vedeam Ecaterina Teodoroiu). Cu dezinvoltura specifică se apropie de mine, mă îmbrăţişează, îşi exprimă bucuria revederii, după care-mi spune neîntrebat: mi-am făcut un calcul simplu; „este preferabil să faci puşcărie la peste şaizeci de ani şi sub americani, decât la treizeci de ani, sub ruşi”. Era aceeaşi placă auzită de la toţi oportuniştii, de la toţi conjuncuriştii! A insistat să adauge că se mândreşte cu mine, că am avut atitudinea unui veritabil şef de promoţie, că mi-am atras admiraţia tuturor camarazilor. Acelaşi slogan, numai că schimbase „adresantul”. Aceeaşi întâlnire, la indigo şi cu comandantul meu, colonel Traian Uba, ajuns între timp şef de secţie de secţie de cultură a armatei.

Întâlniri memorabile am avut cu prietenii mei adevăraţi, care mă întâmpinau plângându-mi soarta, nu bucurându-se că am scăpat cu viaţă din ghearele asasinilor. Prima grijă a fost să-mi schimb Biletul de eliberare nr. 3950/1964 în care scria că am fost deţinut de la 13.02.1958 până la 1.07.1964, pe baza sentinţei nr. 588/06.1959, eliberat pe baza decretului de amnistie nr. 411/1964. N-am

Întâmpinat greutăţi, eram căsătorit, aveam domiciliu, iar ei aveau dispoziţii ca atare. Urma ca după o lună de refacere să-mi reîncep viaţa, deci să-mi caut serviciu. Înarmat cu autobiografie, fotografii, fişă medicală cu analize, deşi aveau instrucţiuni să fim „ajutaţi”, eram primit cu nedisimulată ostilitate de şefii de cadre, activişti de partid, de care depindea angajarea. Deşi aveam şapte certificate de traducător, luam probele cu brio, îmi spuneau că îmi comunică ei rezultatul, care bineînţeles nu mai venea. Unul singur a fost mai concis şi mi-a mărturisit că „nu vrea să-şi bată singur cuie în bocanci”, că „este obligat ca lunar să trimită informaţii despre noi”. Deci eram din nou victima arbitrarului, samavolniciei „partidului”.

Tot prin bunul meu prieten, avocat George Bura, am aflat că la Institutul De Cercetare Pentru Industria Electronică ICPE, pe bulevardul „Tudor Vladimirescu” – tot nu scăpasem de această obsesie! Se ţine un concurs de traducători tehnici. De data aceasta m-am prezentat direct la secretatul ştiinţific al institutului, atunci ing. Florin Tănăsescu şi membru de partid în Comitetul de partid al sectorului 6. Un inginer tânăr, membru PCR, cu funcţii importante în partid, dar o fire deschisă şi binevoitoare de la început. I-am arătat certificatele de traducător, i-am spus că dau probe la limbile germană, franceză şi rusă, după care apăsat i-am spus că am fost deţinut politic, tocmai eliberat. Surprins, îmi ripostează că nu-l interesează „trecutul” meu, că dacă iau probele îmi garantează angajarea. După ce i-am spus că am mai luat multe probe, dar am probleme cu şefii de cadre, mă linişteşte că el face angajările şi mă trimite la şeful serviciului documentare tehnică, ing. Aureliu Bădescu, un om de o corectitudine, dar şi de o transparenţă proverbiale în institut. Îi prezint cererea cu rezoluţia secretarului ştiinţific „angajare imediată după promovarea examenului”, dar îi spun că am fost deţinut politic tocmai amnistiat şi că am fost ofiţer. Mă măsoară din priviri şi mă întreabă ce armă şi ce promoţie. Îi răspund sunt şeful promoţiei 1942 de infanterie, după care observ că-şi alungă încruntările, înseninându-se brusc. Ulterior am aflat că fusese şi el şef de promoţie de artilerie, cu şcoala de război şi studii în Franţa şi Italia, că absolvise Facultatea de electrotehnică şi că nu

137 ICPE sau Institutul de Cercetări Electrotehnice cum a fost „botezat” acum 60 de ani prin HG 868 din 5 august 1950 sub semnătura „celebrilor” Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej http:/www.icpe.ro/

Era membru de partid. Se menţinea în funcţie datorită profesionalismului său, seriozităţii şi rezultatelor excepţionale, extrem de apreciat mai ales de secretarul ştiinţific. Corectitudinea, punctualitatea şi mai ales eficienţa lui îl impuseseră în întreg institutul.

Eram patru concurenţi. Am dat probă de limbile germană, franceză şi rusă şi din cele trei locuri vacante s-au ocupat două: un economist Grigorescu şi eu. Pe fiecare probă scrisese: „cunoaşte bine trei limbi străine, foarte valoros şi necesar serviciului. Calificativul fiind „foarte bine, rog a fi angajat imediat„. În mod cert, din solidaritate, cred că pentru prima oară fusese subiectiv, dar tradusesem totuşi câte două pagini de text tehnic, din cele trei limbi. La sugestia lui m-am întors cu „rezultatele„ la secretarul ştiinţific, care după examinarea probelor mă felicită şi cheamă şeful de cadre. Un brunet îndesat, leit căpitanul de la penitenciarul de la Comitetul Central, fost Ministru de Interne. Ing. Tănăsescu îi dă „dosarul„ cu rezoluţia „angajare imediată„, după care îi adaugă verbal „vezi că în autobiografie are două perioade, prizonierat şi deţinut politic, faci abstracţie de ele şi-l angajezi de astăzi, pentru a se prezenta de mâine la lucru„. La o privire întrebătoare a şefului de cadre, i-a retezat-o scurt că rezolvă el totul la „partid„, subînţelegându-se şi la securitate, după care părăsim biroul. Pe drum, cam contrariat, cadristul mă întreabă ce „pile„ am avut, şi care rămâne stupefiat la auzirea răspunsului meu scurt şi apăsat: „pe dumneavoastră, adică anunţul publicat în ziar„. Având „documentele„ pregătite, dar încă blocat total, mi-a dat să rescriu autobiografia, să completez câteva formulare, după care mi-a înmânat legitimaţia de serviciu, traducător tehnic principal şi data angajării, 25 septembrie 1964. A plecat cu mine la serviciul „plan şi organizarea muncii„, unde şeful, ec. Constantin Ionescu, probabil în urma unui telefon, mă anunţă „salariul maxim, cu derogare, deoarece nu aveţi studii superioare”.