Aurelian Gulan Victime Si Calai

Pentru a nu mă prezenta fiecăruia în parte şi pentru a le da prima lecţie din legile nescrise ale temniţelor, după ce s-a închis uşa în urma mea m-am prezentat: „Aurelian Gulan, fost ofiţer activ,

108 Există şi o teorie halucinantă potrivit căreia Traian Boieru, asasinul fizic al lui N. Iorga şi V. Madgeau de la 27 noiembrie 1940, ar fi fost agent NKVD inflitrat în mişcarea legionară unde a acţionat din proprie iniţiativă, fără ştirea conducerii Mişcării Legionare, împreună cu un grup de legionari motivaţi de dorinţa de răzbunare a morţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Totuşi, la numai câteva zile după asasinat, Traian Boieru a plecat în Germania, aparent cu paşaport în regulă, nu înainte de a se întâlni cu Horia Sima şi cu Ion Antonescu, fără a fi supus vreunei anchete. Suspiciunile unor istorici pleacă de la faptul că în anii '50 familia sa a primit permisiunea de a părăsi românia şi de a pleca în Occident. Într-un moment când legionarii înfundau închisorile inclusiv pentru vina de a-l fi asasinat pe Nicolae Iorga. (Ion Coja, Legionarii noşti, Ed. UMC Bucureşti, 2001, cap. II – Nicolae Iorga asasinat din ordinul lui Stalin? P.52).

Prizonier de război şi condamnat în URSS, repatriat în 1955 decembrie, fost traducător tehnic la ICTCM, arestat pe 13 februarie 1958, probabil cu un lot masiv de foşti prizonieri, unii foşti legionari. Procesul nu a avut loc.” Mă examinau cu uimire nebănuită probabil gândindu-se cum am rezistat peste unsprezece ani în îngheţurile Siberiei, le vedeam spaima pe feţele crispate, privind cum poate arăta un om după cincisprezece luni de anchetă. Urmele loviturilor, vânătăile, tumefierile nu dispăruseră de pe faţa mea, toţi se gândeau cam ce am pe corp. Mi-au arătat un loc undeva la parter, nu avea nimeni loc fix, se dormea de-a valma cam trei pe metrul de prici.

După ce aveam să aflu mai târziu, în celulă erau numai câţiva legionari, profesorul Andrei, un profesor de prin Ialomiţa, un bătrân curajos şi un medic, restul de alte culori politice, majoritatea tineri fără apartenenţă politică. M-a luat în primire medicul care, îngrozit de cum arătau fesele mele a făcut o colectă de câteva prosoape pe care le uda şi mi le schimba din oră-n oră. Era asistat de cei curioşi sau tari de înger, care nu voiau să rateze ocazia de a vedea pe viu şi pe carne vie, urmele umanismului roşu. Ialomiţeanul mi-a adus o feliuţă de pâine, iar un evreu Iancu Saul, profesor de filosofie, un tânăr bine informat, printre puţinii care mai aveau ceva moral şi nu-şi pierduse nici chiar umorul, mi-a oferit o ţigară şoptindu-mi că aici nu sunt legionari, cei câţiva fiind excepţii, izolaţi din loturile lor. A adăugat că majoritatea sunt condamnaţi, contrarevoluţionari, art. 209 Cod Penal, că nimeni nu scapă necondamnat până-n 25 de ani, judecătorii, procurorii, nu făceau decât ca într-o mascaradă de proces să consfinţească sentinţele fixate de securişti, ca în orice organizaţie secretă sau masonică. Vorbea cu dezinvoltură, nu se temea de turnători, convins că din cei 15 ani primiţi va executa şi el câţiva, „nu-l vor lăsa evreii lui să putrezească în temniţele româneşti”. Ulterior, bun prieten şi desăvârşit camarad, a lucrat cu mine în Baltă vreo patru ani, de „i-au sărit capacele” cum zicea el, după care a fost repatriat în Israel. După 1990 am continuat bunele noastre relaţii, comportamentul ambilor şi sprijinul moral acordat, neputând fi uitat de niciunul dintre noi.

M-am întreţinut câteva zile cu Lulu Lambrino, fratele lui Zizi Lambrino, amanta şi soţia lui Carol al II-lea cu care se căsătorise la Odessa şi cu care avusese un fiu, pe Mircea, rivalul la moşteniri de titluri şi averi al regelui Mihai. Nu-mi povestea ceea ce m-ar fi interesat pe mine, ci chefuri, vânători, tripouri din Franţa şi alte

Mondenităţi, care ieşeau din utilitatea ce-o căutam eu în orice discuţie.

Un alt personaj, profesorul universitar Deusuşeanu, fiul marelui filolog Ovid Deusuşeanu9, un om erudit, dar care continua atitudinea de amnezic pe care şi-o impusese probabil la anchete. Ca şi ceilalţi mai în vârstă, se cramponau mai mult de viaţă, juca rolul unui deţinut cuminte, mulţumind partidului că nu l-a omorât, că i-a oferit prilejul de a se mai târî câţiva ani prin saloanele temniţelor comuniste. Ne ştiam reciproc, fiecare având motivele lui, eu memoria tatălui, el, poate, suferinţele acumulate până la vârsta de 37 de ani. În momente de intimitate ne hazardam în analize şi prognoze pe termen scurt, el intuind respectul sincer pe care i-l arătam, ostentativ de darnic.

Un alt profesor, ceva mai în vârstă, Corin, vecin de cartier, fost profesor la seminarul Nifon, nu se sfiia să pledeze deschis pentru comportamentul demn, în teama de Dumnezeu, şi nu se sfiia să admonesteze orice abatere de la regulile temniţei.

Un alt personaj, actorul de revistă Dan Demetrescu, fost colaborator al lui Tănase la Teatrul Cărăbuş, căruia i-am acordat atenţie că fost admirator în tinereţe nu atât al genului propriu-zis, cât mai ales al balerinelor, modă a tinerilor ofiţeri bucureşteni. Cunoscând toate spectacolele şi toţi artiştii, fiind un admirator sincer al marelui Tănase, căutam să-l scot din apatie, din pesimismul lui, fiind convins că „pe nea Costică l-au omorât şi-a scăpat, pe noi ne chinuie cu un sadism animalic, până ce în timp, îi vom împărtăşi soarta”. Am insistat pentru a-i ridica moralul, pentru a-i elimina spaima pe care şi-o manifesta ori de către ori se deschidea uşa celulei. Era o îndatorire a mea, bazată în exclusivitate pe respectul ce nu încetam să i-l arăt.

Mai erau şi alte personalităţi ale intelectualităţii şi neamului românesc, cum era Pan Halippa10 marele patriot basarabean, luptător

Notoriu pentru reunificarea Basarabiei, acum destul de în vârstă, care auzind ceva din torturile mele din Siberia, mi-a declamat o poezie de-a lui „Sibir ta naş bogatâr”. Admiraţia mea era nelimitată pentru trecutul lui pe măsura îngăduinţei cu care-l tratam, eliminând ab initio sintagma „erou la apus”, văzând în el permanenţa şi nemurirea eroilor din estul ţării. Mai erau câţiva macedoneni dârzi şi demni, care se opuseseră colectivizării forţate, cărora le luaseră totul dar nu semnaseră nimic, figuri emblematice pentru omenia şi solidaritatea lor, care s-au bucurat permanent de prietenia mea, de recunoştinţa mea pentru românismul pe care ni-l propovăduiau, dar pe care îl şi practicau cu atâta religiozitate.

Un om simplu, dar cu mult bun simţ, era un cioban argeşean, cu o gândire profundă şi sănătoasă, pe care natura reuşise să-l modeleze după frumuseţea legilor ei acumulate de milenii. Nu făcuse nimic altceva, dăduse o bucată de pâine şi brânză unora care veniseră pentru o noapte la stână. Ei spuneau că s-au rătăcit, până la urmă s-au dovedit a fi oamenii lui Arsenescu11, colonelul care luptase cu arma în mână în munţii Argeş, opunându-se comunismului. Rezistenţa lor a fost nu numai exemplară, dar unică în ţările comuniste, ca formă de luptă unică prin jertfele lor. S-a declarat de la început ocrotitorul meu, eu fiind poate singurul care-i acordam egală atenţie, etalonul meu fiind caracterul omului, nu neapărat cartoanele ce le atestau aşa-zisa cultură. În temniţă, neavând hârtie, iniţial se făceau poezii scurte, uşor de reţinut, epigrame şi epitafuri, boală molipsitoare de care n-a scăpat nici ciobanul meu. Într-o zi, sfios, mi-a împărtăşit iniţial numai mie epitaful lui, premiat cu o sinceră îmbrăţişare: „Aici zace Brad Ilie/N-a fost brad – a vrut să fie/Şi-a murit în puşcărie/C-a fost om de omenie”. Pentru evitarea oricăror discuţii, atunci când cei neputincioşi nu puteau căra imensul „butoi” el se oferea de fiecare dată voluntar, neuitând să spună tare „ne-a bătut destul Dumnezeu, ne-au bătut monştrii în numele diavolului, să nu ne mai batem şi noi între noi”.

Un alt grup, de data aceasta, tineri absolvenţi ai Facultăţii de medicină, au reprezentat cu evidentă cinste tineretul român. Oricine îndrăznea să aducă critică comportamentului sau pasivităţii tineretului român, se lovea de exemplul viu şi permanent al acestui grup de tineri care prin comportamentul lor demn şi ireproşabil, şi-au atras admiraţia tuturor fraţilor de suferinţă, indiferent de vârstă. Demnitatea cu care au primit cea mai cruntă lovitură la 25 de ani, principialitatea faptelor lor, seriozitatea, colegialitatea şi ajutorul oferit tuturor cu entuziasmul vârstei lor, dovedite pe tot parcursul detenţiei, moralitatea profundă ce caracteriza comportamentul lor, au făcut ca ei să devină prieteni sinceri şi de nădejde ai tuturor celor care au avut „norocul” şi cinstea să convieţuiască cu ei în aceeaşi celulă sau acelaşi lagăr de muncă. După eliberare m-am întâlnit cu puţini dintre ei dar ştiu că Victor Gordan, Tipi Munteanu, Tăvi Stoican, Puiu Sarion, Valerian Drăgoi, Nelu Pleşă au devenit medici excepţionali, renumiţi nu numai prin profesionalismul lor dar şi prin pasiunea cu care şi-au exercitat misiunea de medici, omenia cu care şi-au tratat semenii, ca unii care avuseseră parte ani îndelungaţi de gustul amar al umilinţei umane, de suferinţele cele mai crude pătimite de poporul român, care au simţit pe pielea lor brutalitatea unor asasini, a unor paznici ai infernului în care a fost târâtă o naţiune pe care o iubiseră cu forţa şi cu elanul tinereţii lor. Întâmplător, am apelat ani mai târziu la Tăvi Stoican pentru un control medical, iar răspunsul lui, bunăvoinţa şi profesionalismul lui, au depăşit orice aşteptare chiar şi din partea unui confrate de suferinţă, m-a impresionat profund şi mi-a dat noi motive de luptă cu blestemele vieţii şi vârstei, şi pentru acestea i-am rămas profund recunoscător. Cinste lor, familiilor lor, copiilor lor care vor avea toate motivele să se mândrească oricând cu părinţii lor, care au contribuit şi ei ca să se scrie una din cele mai dramatice pagini ale supliciilor temniţelor româneşti, demne de memoria generaţiilor viitoare, a veacurilor ce vor urma.

Un alt grup, sau lot cum i se mai spunea, era cel al unor tineri absolvenţi ai facultăţii de ziaristică şi alţi câţiva de la alte facultăţi, primii condamnaţi pentru unele discuţii „duşmănoase” privind colectivizarea forţată, ceilalţi pentru denigrarea realizărilor partidului sau elogierea unor opere literare. În fond nu făcuseră nimic, dimpotrivă, prin meseria ingrată ce o aleseseră otrăveau sufletele ţăranului şi muncitorilor români, fiind obligaţi în reportajele lor să

Preamărească politica partidului, indiferent de convingerile lor intime. Erau tineri cu un fond sufletesc deosebit, cu remuşcări de conştiinţă evidente, descoperite în confruntarea cu realităţile temniţelor lor. Ei nu trebuia să fie convertiţi, ei aveau o gândire sănătoasă, erau cinstiţi, comportamentul lor la Jilava şi ulterior în Balta Brăilei sau Delta Dunării dovedind tuturor chiar un exces de demnitate şi corectitudine. Florin Pavlovici era mai interiorizat, mai profund în gândire, spre deosebire de Alexandru Mihalcea, mai expansiv, mai adaptabil noilor condiţii. Dumitru Filip, Tiţi era o fire deschisă, sociabilă, dornic să cunoască cât mai mulţi oameni, cât mai multe biografii, foarte iscoditor şi un bun analist, îşi construia deja o bancă de date pentru o viitoare demascare. Ion Popescu, Şendrea, Cizmaş, Saşa, chiar şi Alexandru Ivasiuc, iniţial mi-au devenit prieteni adevăraţi care nu pot fi uitaţi niciodată pentru comportamentul lor integru, prin faptul c-au dovedit că nu fac niciodată rabat la conştiinţa lor, prin aceea că şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani ai tinereţii, rămânând oameni adevăraţi.

Toată lumea intrase în atmosfera de puşcărie, unii comentau încă „murdăria” anchetelor, alţii aşa-zisele procese când indignarea nu mai avea limite, alţii îşi plângeau casele, bibliotecile enorme, tablourile valoroase confiscate de tâlharii comunismului. Unii numărau deja zilele trecute, uitând de ani, alţii visau salvări

112 Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet – d. 4 martie 1977, Bucureşti), prozator şi romancier român. După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice. După exmatriculare, s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti iar în perioada când era student în anul IV a participat la mişcările revendicative ale studenţilor din Bucureşti în 1956. A fost printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piaţa Universităţii, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956. Studenţii urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic şi social; era însă prevăzută şi posibilitatea de transformare a mitingului într-o mişcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanţilor era mare. A fost arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele. A fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pe care i-a execut la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă Periprava, Stoeneşti şi Salcia. A fost eliberat după executarea sentinţei, însă i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla, judeţul Brăila până în 1963. Spre mirarea cunoscuţilor, deşi avea cazier, a fost transferat la Ambasada SUA, unde a lucrat până în 1968. Între 1968-1969 Ivasiuc a beneficiat de o bursă în SUA, unde a ţinut o serie de conferinţe la Columbia, Berkeley, călătorind şi în Anglia, spre a susţine conferinţe la Oxford. După întoarcerea din SUA, a ocupat de-a lungul timpului diverse funcţii. Între 1970 şi 1973 a fost redactor şef şi director adjunct al editurii Cartea românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 şi 1974 a fost director al Casei de Filme 1.

Miraculoase, voiau cu orice preţ să trăiască liberi, neacceptând că cineva poate fi condamnat la ani grei numai pe motivul că au îndrăznit să gândească altceva decât ce li se impunea. Era o adunătură eterogenă, dar uniformizată şi solidară prin ura ce-i stăpânea pe toţi împotriva nelegiuirilor, schingiuirilor şi samavolniciilor comise. Majoritatea, închişi pentru prima oară, cădeau pradă lâncezelii, deznădejdii, nu le mai păsa de sănătatea lor, mai ales a minţii, nu ştiau să-şi înfrunte destinul şi să creadă în izbânda dreptăţii şi a adevărului. Deoarece ei reuşiseră să nu-mi mai fie indiferenţi, am încercat să le schimb opiniile despre noua viaţă şi preţuindu-i enorm, spre satisfacţia mea, am şi reuşit, fiecare recăpătându-şi echilibrul sufletesc atât de important în momente excepţionale. Am rămas de câteva ori fără mâncare, neluptându-mă să fiu printre primii la împărţitul lăturilor, le-am oferit fără ceva preconceput chiar o lecţie de „temniţe”. Bătrânul profesor Cociu, pentru a lua legătura cu un prieten din celula apropiată, bătea Morse în peretele aşa de gros încât au auzit şi caraliii de pe hol. De teamă, la ancheta paznicilor, bătrânul n-a recunoscut şi pentru a evita o pedeapsă colectivă mi-am asumat eu răspunderea, deşi toţi ştiau că nu eu am bătut Morse. M-au scos din celulă iar vestiţii caralii Iamandi şi Viplă, primul ocupându-se şi cu execuţiile, mi-au administrat douăzeci de bastoane la fund şi m-au trântit înapoi în cameră. A fost un gest exagerat din partea mea şi oarecum ostentativ, totuşi o lecţie de neuitat pentru începători. M-au oblojit, mi-a trecut repede, carnea mea era bine tăbăcită. A doua zi ţiganul Tucă şi Biserică, caraliii de serviciu, m-au dus la o anchetă formală, voiau să constate dacă pot apărea la proces, nu m-au insultat, m-au întrebat nişte aberaţii, dacă m-am întâlnit vreo dată cu Ştirbei, Bădescu, Marieta Sadova, răspunsul fiind clar că primii doi sunt solişti la Opera Română, iar Sadova regizoare la Teatrul naţional. Atunci l-am văzut şi pe Pătraşcu, chemat probabil pentru a fi confruntat cu alţii, buhăit, cu picioarele butuci, îmbătrânit după zece ani de Aiud, după ce semnase pactul cu Ana Pauker.

Pe data de 3 iunie, deci după 16 luni de anchetă, sunt dus la proces la Tribunalul Militar din spatele Pieţii Unirii. Ştiam cu o zi

113 Nicolae Pătraşcu, secretar al Mişcării Legionare retrimis din exil de Horia Sima, pentru ca în numele unei facţiuni să negocieze cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu o formulă de înţelegere politică după 23 august 1944. Pactul prevedea, printre altele, obligaţia legionarilor să iasă din clandestinitate şi să predea armamentul pe care-1 deţineau.

Înainte, deoarece îmi luaseră hainele şi-mi dăduseră uniforma vărgată de puşcărie, vestita zeghe, iar a doua zi a trebuit să mă scol la ora 500 dimineaţa, când s-a prezentat un Figaro modern ce putea foarte bine juca rolul lui Othello, care m-a bărbierit, eu stând în picioare cu mâinile la spate. Mi-a smuls barba crescută destul de mare, sucindu-mi capul de parcă mă deşuruba.

Exact la ora 6 am fost scos din celulă, mi s-au pus cătuşe la mâini, ochelari de tablă şi am fost condus într-o dubă, înghesuit cu încă vreo zece persoane. Trei caralii ne păzeau cu străşnicie, ca nu cumva să vorbim între noi. Ceilalţi din lot, de fapt al doilea lot de peste patruzeci de inşi, fuseseră aduşi şi ei de la alte închisori.

La debarcare în faţa Tribunalului militar din Negru Vodă deşi era o oră matinală, era strânsă multă lume, părinţi, soţii, copii care ştiau de la avocaţi ora procesului. Împărţiţi prin diferite camere şi celule ale tribunalului, la ora 8 am fost duşi într-o boxă improvizată, după care mi s-au scos ochelarii. Stupefacţie totală. Toţi erau foşti prizonieri de război, printre care Ilarion Stănescu, Victor Clonaru, Puiu Atanasiu, Dimitrie Grozea. Pe mulţi nu-i mai văzusem de zece-cincisprezece ani, erau însă greu de recunoscut din cauza schingiuirilor la care fuseseră supuşi. Aurel State lipsea fiind netransportabil. Un colonel ne-a atras atenţia că nu avem voie să vorbim între noi, la cea mai mică abatere va fi evacuată sala. După aceasta, au dat drumul în sală părinţilor, fraţilor şi soţiilor. Un tumult cum nu se poate descrie în cuvinte: gemete şi plânsete ce te duceau cu gândul la o înmormântare, deoarece ei ştiau că vom fi înmormântaţi de vii. Colonelul ameninţă din nou că la cea mai mică dezordine va evacua sala. În timp ce în sală se strecurau ca şobolanii avocaţii, unii plătiţi cu bani grei, alţii numiţi din oficiu, am întors capul şi am descoperit în sală şi pe soţia mea cu tatăl ei! O vedeam cum îşi ştergea ochii, o simţeam cum tremura toată. Totul este întrerupt de o comandă scurtă „toată lumea în picioare”, moment când îşi fac apariţia călăii, un judecător, aveam să aflu mai târziu, Andrei, şi doi asesori. Andrei – un ciung, cu complexe de schilod, pronunţa fără să crâcnească sentinţele fixate de securitate, legifera cele mai odioase crime, având pe conştiinţă mii de suflete româneşti nevinovate, acest monstru pronunţând mii de ani de condamare cu seninătatea celui mai învederat călău, miile de vieţi sacrificate pe altarul istoriei acestui popor, rămânând peste veacuri în memoria posterităţii, ca element de referinţă pentru genocidul săvârşit de

Partid şi securitate. În momentul în care se făcea identificarea „acuzaţilor” am tresărit brusc auzind numele de Barbu Alexandru. Doctorul, un pumn de carne şi piele, mă străpungea cu privirea lui uluită din doi ochi mari negri, singurii care nu fuseseră zdrobiţi în timpul anchetei.

Călăul a întrebat înainte de a începe procesul, dacă are cineva de făcut vreo declaraţie. Primul care s-a înscris la cuvânt am fost eu, şi am pronunţat concis: „întrucât n-am săvârşit nici o ilegalitate împotriva statului, întrucât, în ciuda nelegiuirilor săvârşite timp de 16 luni de anchetă, nu mi s-a adus nici o acuzaţie concretă, n-am recunoscut şi n-am semnat nimic, renunţ şi resping orice apărare din partea vreunui avocat plătit sau din oficiu, din cauza inexistenţei vreunei infracţiuni, neavând ce apăra. În cazul în care voi fi judecat, îmi voi demonstra nevinovăţia singur, voi restabili adevărul-adevărat”. Plânsetele care au izbucnit în sală au fost curmate brusc de loviturile de ciocan nestăpânite ale ciungului-ucigaş, pe post de exponent al Justiţiei române comuniste. După mine, au mai vorbit vreo trei inşi, care rugau justiţia să ţină seama de modul cum le-au fost smulse declaraţiile, de tratamentul sălbatec la care au fost supuşi în timpul anchetelor pentru a se fabrica nişte fapte necomise. Fiecare declaraţie fiind urmată de un zumzet prelung în sală, „justiţia” a luat hotărârea de a întrerupe ascultarea unor declaraţii pe aceeaşi temă, mai ales că „aveam dreptul să aducem toate la cunoştinţă la timp procurorilor”. Nici un martor din afară, adică turnători, căci toate confruntările se făceau între cei din boxă. Nimeni, absolut niciunul, nu a recunoscut că a purtat discuţii duşmănoase împotriva regimului sau orânduirii sociale, că întâlnirile ar fi fost regizate, niciunul nu a recunoscut nimic din ceea ce era consemnat în dosarul fiecăruia, toţi protestând vehement în legătură cu modul cum le-au fost smulse declaraţiile şi împotriva maltratărilor la care fuseseră supuşi în timpul anchetelor. De fiecare dată sala fierbea de murmure, deşi judecătorul şi procurorul făceau spume la gură de mânie ascultând cum sunt demascaţi public, nu interveneau, aceasta fiind dominanta întregii atmosfere a masacrului ce se voia a fi „proces”.

În ultimul cuvânt fiecare îşi sublinia totala nevinovăţie, după care urma apărarea avocaţilor, unii plătiţi cu bani grei. Timoraţi de organele de represiune şi de teroarea care domnea, aceştia se rezumau la a admite acuzaţiile prezentate, solicitând circumstanţe

Atenuante, pe motiv că s-au încadrat în muncă, au dovedit loialitate faţă de statul român. În cazul meu, judecătorul nu mi-a adus nici o acuzaţie concretă, trecând la audierea martorilor, adică a acuzaţilor din boxă. Puiu Atanasiu a declarat că a auzit de mine în lagărul de prizonieri că nu am fost şi nu sunt legionar, că nu s-a întâlnit cu mine niciodată. Victor Clonaru a făcut aceeaşi declaraţie, adăugând că orice a scris, retractează totul, semnăturile fiind date pentru a nu fi omorât din cauza maltratărilor la care a fost supus. Murmur în sală, soldat cu ameninţări cu evacuarea sălii. Dimitrie Grozea declară că n-am fost şi nici nu puteam fi legionar. Ilarion Stănescu declară concis şi clar unde m-a cunoscut, unde am stat împreună, că ne-am întâlnit absolut întâmplător şi precum a declarat în timpul anchetelor că nu am fost legionar, că n-am avut absolut nici o legătură cu niciunul din cei aflaţi în boxă.

Urmează dr. Alexandru Barbu, care declară că aşa cum a susţinut în timpul celor mai bestiale interogatorii, nu m-a cunoscut, nu m-a văzut niciodată în viaţa lui, este prima dată când constată cine este Gulan. Relatează pe scurt cum s-a ajuns la aşa-zisa legătură cu mine. Fiind doctor stomatolog şi întreţinându-se cu unul dintre pacienţi, i-a spus acestuia că fiica lui urmează să plece la Bucureşti să dea examen la Facultatea de medicină, că n-are nici o rudă şi că n-ar vrea să o lase să locuiască la hotel. Pacientul, un fost prizonier de război, pentru a arăta bunăvoinţa faţă de cel ce-i punea dantura i-a spus, redând cu exactitate spusele acestuia: „Îţi dau adresa unui coleg din Bucureşti, un caracter rar întâlnit, de o bunătate proverbială, care în mod cert te va ajuta”. Doctorul şi-a scos agenda şi şi-a notat: Aurelian Gulan, str. Olimpului nr. 58 A, lângă Parcul Carol. N-a apucat nici să-mi scrie, nici să vină la Bucureşti, fiind arestat pe 11 februarie 1958. Organele de securitate i-au confiscat agenda şi aşa au dat de numele lui Gulan. „În ciuda chinurilor nu am declarat nimic în afara celor spuse aici.” a mai strigat doctorul Barbu.

I s-a dat cuvântul avocatului meu, care în urma declaraţiilor mele, a rugat judecătorul, să întrebe dacă îmi menţin cererea de a renunţa la apărarea lui. Am răspuns clar, că întrucât n-am săvârşit nici o infracţiune, n-am recunoscut şi n-am semnat nimic, întrucât niciunul din cei interogaţi n-a declarat nimic care să incrimineze vreo faptă ce ar putea fi folosită ca acuzare, întrucât s-a dovedit totala mea nevinovăţie, renunţ la orice apărare. Fiind ultimul interogat şedinţa s-a întrerupt o jumătate de oră, noi am fost evacuaţi din sala de

Judecată, atunci putând să-mi văd mai bine soţia. Era plânsă, disperată, dar pentru a mă încuraja mi-a schiţat un zâmbet trist cu subînţeles.

Unii dintre noi au primit în pauză ţigări de la cei ce veniseră la proces, având aprobarea obţinută de avocaţi de la procurori. În sala în care am fost băgaţi se desfăşura un spectacol macabru. Plânsete şi îmbrăţişări între foştii fraţi de suferinţă, unii nevăzându-se de zece ani. Dr. Barbu s-a apropiat de mine şi sfios, încurcat şi-a cerut iertare pentru nenorocirea ce mi-a produs-o, adăugând că în timpul anchetelor s-a convins că sunt un om deosebit. I-am mulţumit şi eu pentru atitudinea fermă din timpul procesului, după care ne-am îmbrăţişat jurându-ne să nu ne uităm niciodată. Mi-a dat un colet mic cu câteva zeci de pachete de ţigări spunându-mi că el nu este fumător. De data aceasta acesta minţea.