Aurelian Gulan Victime Si Calai

Un om de mare spirit şi de profundă analiză a fost şi profesorul Riga, şeful Comisiei Dunărene, care prin entuziasmul său, prin exuberanţa sa a devenit un preţios conlocutor al tinerilor. Chiar în treacăt trebuie amintiţi prinţul Brâncoveanu, Negropontes care au fost cu mine în lagăr perioade mai scurte. Când s-a terminat parţial

Construcţia „digului”, noul „zid chinezesc” al deţinuţilor politici români, un grup mare am fost mutaţi în lagărul de la Stoieneşti pentru culesul porumbului, care se făcea numai manual, deşi cocenii, datorită solului sau umidităţii, depăşeau doi metri.

Condiţiile erau şi mai jalnice. Dormeam pe jos în saivane, grajduri joase pentru adăpostul oilor, care fuseseră scoase la păscut. Dormeam pe pământ pe nişte paie, prin care pătrundeau umezeala şi putoarea urinei turmelor de oi, cărora le luaseră locul nişte nefericiţi, care cădeau de oboseală, braţele şi picioarele devenind nişte anexe ţepene ale corpului omenesc. Condiţiile erau execrabile, scăpasem însă de roabă. Din zori până în noapte, fiecare pe câte un rând, mergeam kilometri şi culegeam şi depănuşam ştiuleţii pe care-i aruncam în grămezi, de unde erau căraţi cu coşuri de alţi confraţi. Din cauza înălţimii cocenilor trebuia să te caţeri după fiecare ştiulete, recolta hibrizilor pe pământul reavăn, de-abia smuls apelor, fiind enormă. Se mergea odată pe 200-300 de rânduri şi care rămânea în urmă era hăituit de caralii şi de câini, pentru a-i ajunge pe „vitejii” inconştienţi, care sperau să se odihnească la capăt. După vreo săptămână, după ce palmele şi braţele erau numai tăieturi şi zgârieturi de la pănuşii de porumb, fiecare ştiulete fiind împărtăşit cu sângele palmelor noastre, pentru a scăpa de chinuri, m-am hotărât să culeg din doi în doi, pentru a ţine ritmul, ştiind că voi fi depistat şi trimis la carceră. Aşa s-a şi întâmplat, dar aplicându-mi şi alţii metoda, după două zile am fost scos, deoarece rămâneau prea puţini culegători.

Am fost înconjurat însă de noii mei prieteni, mai tineri şi mai şcoliţi, care mai strângeau şi de pe rândul meu în schimbul „poveştilor” din Gulagul Sovietic, pe care le spuneam la „claca” robilor. Le spuneam lucruri captivante şi cu voce înceată să stea pe lângă mine, să n-o ia ca „bezmeticii” cum îi mai mângâiam eu, înainte. Când vremea era frumoasă şi-aveam parcă alt moral, mă încumetam să-i învăţ cuvinte la germană, aveam chiar elevi silitori, dintre care nu lipseau Saşa Ivasiuc, Florin Pavlovici, Titi Filip, Ion Popescu, din lotul ziariştilor şi medicilor, cărora le devenisem prieten nedespărţit. Mulţi învăţau în condiţiile acestea barbare, inumane, limba franceză pentru care era „un profesor pe metru pătrat”, universitari fiind Cesianu, Musceleanu, Riga, de care trăgeau permanent, cu o încăpăţânare remarcabilă Sandu Mihalcea şi Doru Dumitrescu. Ultimul era un tânăr cu o educaţie aleasă, cu enorm bun

Simţ şi concurent permanent la lecţiile de demnitate, curajul şi caracterul lui atrăgând atenţia. Aşa ne-am împrietenit, susţinându-ne moralul reciproc, el având avantajul entuziasmului tineresc, eu pe cel al experienţei capitale în vâltoarea nenorocirilor care nu m-au ocolit. Extrem de sociabil şi frate de nădejde, avid de noi cunoştinţe, în aceste condiţii lua lecţii de matematică de la amicul său mai mare, ing. Doru Novacovici, ajungând după eliberare un eminent şi îndrăgit profesor de matematică.

Când aştern aceste rânduri, tresalt efectiv de mândrie şi emoţie, amintindu-mi câţi tineri de calitate excepţională am cunoscut, maturizaţi în gândire de timpuriu, care au devenit ulterior profesionişti exemplari, modele de comportament şi demnitate umană. Lor ar trebui să li se închine cărţi întregi, pentru a contrazice total opinia unor defetişti despre valenţele tineretului român care în cele mai aprige condiţii nu numai că au luat examenul, dar au dat lecţii de corectitudine şi onestitate, au fost modele de fermitatea caracterului. Şi uite aşa mai cu Mais-porumb, Maiskolben-ştiulete, Erde-pământ, Land-ţinut sau Ackerboden-teren arabil, dar şi Gefângnis-închisoare, Zuchthaus-carceră, Străfling-deţinut, Qualen-durere, Unterdrucker-călău, Verbrecher-criminal, ajungeam şi noi la capătul rândului.

Aici, la Stoieneşti, era să mor. După o ploaie rece, transpirat şi epuizat fizic, am făcut o pneumonie. Trei zile cu 40o C, fără medicamente, am fost inconştient. Dr. Ghica m-a doftoricit. A strâns toate boarfele posibile, le-a pus sub mine şi deasupra. Sub acest munte de cârpe transpiram, eram şters, iar transpiram. Prietenii mei tineri au organizat chiar un „comando” pentru a-mi procura trei aspirine prin tâlhărirea preotului Chiriac. Cu preotul Ghiţă Chiriac, doctor în teologie şi filosofie în Germania, eram în relaţii excepţionale, având discuţii lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârşit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susţineam cu tărie unirea tuturor creştinilor în scopul de a face faţă unor provocări ale unor secte chiar antisociale şi ale unor forţe subterane malefice, unire nu dogmatică ci pe baza preceptelor identice ale moralei creştine. În susţinerea punctului meu de vedere, propuneam chiar să nu mai existe biserici naţionale, de stat, biserica urmând a fi susţinută în exclusivitate de credincioşi, dovedind astfel forţa spirituală a unui popor. Şi totuşi, cu egoismul caracteristic în astfel de condiţii celor mai în vârstă, care se

Cramponau mai mult de plăcerile vieţii, părintele a refuzat să-mi dea aspirine. Atunci, câţiva l-au ambalat într-o discuţie, iar Titu Filip i-a furat din legătura cu minuni trei aspirine, salvându-mă cu doctorul Ghica de la moarte. Patru zile cât n-am mâncat nimic, doctorul mi-a băut el ciorbele, păstrându-mi pentru refacere şi pâinea lui. Pare un gest minor, dar sacrificiul lui putea fi inutil, un furt putând fi oricând justificat prin înfometarea care ne stăpânea pe toţi. Nu ştiu după cât timp am făcut o criză biliară care-mi provoca dureri îngrozitoare. Urlam de trezeam tot saivanul. Numai la insistenţele unor oameni de excepţie, profesional şi comportamental, dr. Petrică Orăşeanu şi dr. Trifan, am fost internat, în aşa-zisa infirmerie, o despărţitură din baraca în care stăteau caraliii. Când urlam prea tare, ca să nu-i deranjez pe paznicii de robi, primeam probabil morfină. Ştiu că mi-au făcut patru injecţii până am eliminat frumuseţe de piatră, din „cariera” făcută în condiţii de temniţă comunistă.

Foarte mulţi mureau în condiţiile acestea de cancer, cei mai mulţi cu ciroze, fiind mânaţi la lucru până în ultima fază de metastază. Degeaba insistau doctorii, caraliii scoteau bani din orice. Nu pot să închei acest episod fără să elogiez comportamentul camaraderesc al acestor medici, care în mod miraculos, au salvat multe vieţi ale confraţilor, uneori făcând operaţii în condiţii total improprii. Şi despre medicii români foşti deţinuţi ar trebui să se scrie pentru generaţiile viitoare dr. Sari Ahile, dr. Petre Ghica, dr. Eusebiu Munteanu, dr. Alex Bura, dr. Petre Orăşeanu, dr. Trifan, dr. Adrian Ionescu, dr. Ionică Georgescu sau Gh. Mitroi fiind doar câţiva din sutele de martiri în slujba lui Hypocrat.

După ce am terminat cu porumbul ne-au dus în lagărul de exterminare sigură de la Giurgeni, locul unde se traversa Dunărea cu bacul pentru Constanţa. Aici am fost supuşi unui alt test. Dormitorul se afla în interiorul unui enorm bac metalic, lăsat de francezi din primul război mondial. De la fundul bacului până sub punte paturi, priciuri suprapuse de lemn, bineînţeles fără saltele. În afară de frig, de umezeala permanentă, aveam parte de o magnetizare sau o demagnetizare a corpului uman în contact cu cala metalică. Un balans incomod la cel mai mic vânt, un clipocit continuu al apei care suna straniu în interior, un zumzet asurzitor al stolurilor de ţânţari, hăituiţi de cei care încercau să doarmă. Aici era literalmente sfârşitul lumii. Digul era mai înalt, pământul se căra mai de departe, iar bestiile umane, maior Ioaniţescu şi lt. Teodor Cristea, spre a-şi

Dovedi devotamentul faţă de „domni”, măriseră normele de lucru. Epuizat, dărâmat fizic, primeai o ciorbă pescărească, fără peşte, cu apă de Dunăre, cu diferenţa că bucătăria se afla pe coverta la pupa, iar closetul unde se vărsau butoaie de fecale la prova, astfel că toate fecalele se frecau de pereţii bacului şi erau cărate de apele blânde ale Dunării la pupa, de unde se lua apă pentru bucătărie. Rezultatul a fost o epidemie de febră tifoidă care a făcut ravagii printre deţinuţi. Aici am devenit şi eu ca mulţi alţii distrofic, adică atârnau pieile pe nori ca rufele la uscat, fiind scutit de munca la dig, transferat la plivit orezul.

Ştiţi cum arată orezăriile? Nişte bazine enorme, cu apă de vreo jumătate de metru, în care creşte orezul. Dimineaţa, la ora 6, ne dezbrăcam pe unul dintre maluri şi, hăituiţi de câini, loviţi de bastoane de cauciuc şi de bâte, eram împinşi în apa rece ca gheaţa. Tremuram ca vergelele până când ne obişnuiam, când ieşea şi soarele ce încălzea cât de cât apa. Călcând prin mâlul orezăriei, deranjam bietele lipitori, care, drept răzbunare, îşi înfigeau ventuzele pe pielea noastră, sugându-ne şi ultima picătură de sânge. La armele biologice, pe lângă păduchi, ploşniţe, ţânţari, adăugam acum şi lipitorile. Cu cele mici ne descurcam uşor, cele mari se desprindeau greu, iar urmele de ventuze le acopeream cu nămol, pe care, bineînţeles, îl lua apa. Flămânzi, epuizaţi fizic, îngropaţi de vii în acest sicriu metalic, asasinarea în masă era grăbită prin provocarea premeditată a febrei tifoide, ultima şi cea mai rapidă metodă de a se îndeplini norma la crime comise. Epidemia nu m-a ocolit nici pe mine. Dizenterie, scaune de sânge, temperaturi până la 40o, aşa că bunul meu prieten dr. Ghica a insistat să fiu evacuat în spitalul din Sălcica, unde din păcate se murea pe capete. Epidemia luând proporţii, alarmaţi de numărul morţilor care creştea exponenţial, am hotărât să fim trataţi cu cloramfenicol şi să fim transportaţi în închisori. Şi de data aceasta m-a ajutat dr. Petre Orăşanu, care pe lângă medicamente, coroborate cu „postul” total, a venit să-mi coboare temperatura, să devin transportabil. Aşa că, în toamna anului 1962 am ajuns şi eu în împărăţia monştrilor Goiciu, maior Alexandru şi căpitan Tudoran, în închisoarea Gherla, capodoperă în domeniu, de pe vremea imperiului austro-ungar.

Cetate cu ziduri enorme, cu gratii groase care haşurau ferestrele, unde nu pătrundea soarele şi în care erau ferecaţi în jur de cinci mii de deţinuţi. Privită din interior părea funcţională, cu celule

Mari şi mici, spital, baie, scări, balustrade, plase, unde teroarea lua aspectele cele mai aberante. Am nimerit într-o celulă mare, unde zăceau cam 40 de deţinuţi politici, unii din 1947, ultimii din 1959, o faună eterogenă de desfiguraţi fizic, nişte stafii care hălăduiau printre priciuri, toţi însă cu preocupări „majore”, în acest spaţiu concentraţionar al claustrării.

XIX. CE PĂCAT CĂ SPRE PARADIS NU PUTEM CĂLĂTORI DECÂT ÎN DRIC 17

La Gherla se continua politica instaurată de col. Dulgheru, de fapt Dollberger, călăul care sintetiza cel mai bine politica şi acţiunile partidului. De două trei ori pe an cobora din sferele lui înalte pentru a-şi inspecta supuşii, întrebarea tipică fiind ce condamnare ai şi ce ai făcut. Într-o celulă îl întreabă pe primul, care răspunde scurt zece ani şi n-am făcut absolut nimic. Al doilea răspunde la fel de concis: 25 de ani şi n-am făcut absolut nimic, după care urmează concluzia plină de sarcasm a partidului: „du-te în aia a mă-tii, partidul nu greşeşte, dacă nu făceai nimic îţi dădea zece ani ca lu ăla nu 25 de ani”. „Consumaţi degeaba hrana poporului”, după care pleca în cealaltă celulă cu aceeaşi placă.

Aici am întâlnit oameni de-a dreptul excpţionali: actor Ion Omescu, prof. Alexandru Zub, avocat Marius Lupu, avocat Mircea Marin, comandor de aviaţie Teodor Greceanu, avocat Nicu Ciota, artist liric Ştefan Vasile, dr. Negru, comisar şef Toni Constantinescu şi mulţi, mulţi alţii. La început timpul trecea mai repede, deoarece noi cei câţiva veniţi din lagăre, epuizaţi fizic, nu ne mai săturam de somn, dormeam şi-n picioare. Corpul uman, acest mecanism complex şi bizar, avea nevoie de odihnă, trebuia să-şi refacă celulele nervoase, să-şi preia funcţiile iniţiale.

Paradoxal, spaţiul concentraţionar al celulei este singurul spaţiu unde te poţi manifesta liber, în toată plenitudinea conceptului de libertate, poţi să-ţi exprimi gândurile fără oprelişti, poţi să-ţi confrunţi şi să-ţi compari opiniile. Obosit, iniţial am evitat discuţiile „savante”, refugiindu-mă în informarea privind istoria recentă a temniţelor româneşti, mai ales c-am întâlnit în persoana lui Toni Constantinescu, spre norocul meu un „povestitor” nu numai autorizat şi nepătimaş, dar şi binevoitor, mai ales când găsea un ascultător disciplinat.

Bineînţeles m-a cutremurat relatarea episodului controversat şi straniu al „reeducării”, fenomen complex care nu poate fi elucidat decât pe bază de documente, pe mărturiile celor implicaţi direct, câţi au mai rămas, de către istorici, sociologi, criminalişti „sine ira et studio'„. Organele de securitate, de talia colonelului Teodor Sepeanu, recrutau cu forţa, prin cel mai murdar sabotaj, cele mai dezechilibrate personaje dintre deţinuţi, oameni care-şi pierduseră minţile claustraţi peste zece ani, dezinteresaţi moral total, care le deveneau „uneltele” cu care voiau să anihileze, să desfiinţeze ultimele reminiscenţe ale unor conştiinţe, care în ciuda tratamentului barbar la care erau supuse, reuşiseră să rămână încă treze şi curate. Prin tăria lor fizică şi spirituală izbutiseră să rămână demni şi cinstiţi. Aceasta îi speria de moarte pe cei dinăuntru, cât mai ales din afară, agenţii lui Pantiuşa, alias Pantelimon Bondarenko, cu vestita lui soţie Ana Toma-Grossmann. Aveam de-a face cu cea mai criminală grupare condusă, pe rând, de Alexandru Nikolski-Boris

Grunberg, Teohari Georgescu-Burah Tescovici, Leonte Răutu

123 Lat. „Fără ură şi părtinire” (Tacitus).

124 Gheorghe Pintilie, născut cu numele de Timofei Bodnarenko şi cunoscut şi sub diminutivul de Pantiuşa (n. 1902, Tiraspol – d. 11 august 1985, Bucureşti), general român de securitate, care a condus Direcţia Generală a Securităţii Poporului (1948-1963). Este considerat a fi unul dintre principalii organizatori ai represiunii din România comunistă, fiind responsabil pentru arestarea, deportarea şi întemniţarea a aproximativ 400 000 oameni.

125 Ana Toma (născută Grossman) (n. 9 octombrie 1912 – ianuarie 1991, activistă comunistă de partid, una dintre cele mai temute şi viclene membre ale aparatului şi secretară a Anei Pauker. Fusese anterior soţia lui Sorin Toma, redactor-şef al cotidianului comunist Scânteia în perioada 1947-1960 şi va deveni apoi soţia lui Constantin Pârvulescu.

126 Alexandru Nicolschi (n. Boris Grunberg la 2 iunie 1915, Tiraspol – d. 16 aprilie 1992, Bucureşti), general român de Securitate, care a avut funcţiile de subdirector general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (1948-1953) şi secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961). În toamna anului 1991, Procuratura Generală, la sesizarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (AFDP), i-a instrumentat lui Nicolschi un dosar penal de inculpare pentru abuzuri în funcţie şi crime. În două interviuri în presă, Nicolschi s-a declarat nevinovat, susţinând că el a luptat numai împotriva legionarilor şi fasciştilor. Direcţia I de Cercetări Penale a emis la 15 aprilie 1992 o citaţie pe numele lui Nicolschi, pentru audieri, citaţia fiindu-i înmânată personal în aceeaşi zi de procurorul Şerban Niculescu. Alexandru Nicolschi a decedat în somn în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1992, cu doar cu o zi înaintea prezentării sale la Procuratura Generală, unde urma să fie anchetat. Medicul legist a stabilit cauza morţii: un infarct.

127 Teohari Georgescu (n. 31 ianuarie 1908, Bucureşti – d. 31 ianuarie 1976, Bucureşti), lider comunist român, care a îndeplinit funcţia de ministru de interne al României între anii 1945-1952.

128 Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein) (n. 28 februarie 1910, Bălţi, Basarabia – d. 1993, Bucureşti) şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR din 1956 până în 1965; din 1948 devine membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (19551981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972), rector al Academiei de studii politice „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti

Şi Leonte Tismăneanu, Borilă, Jianu, Koller, Mihalcea, Kiron, Gal, Cucu, Mândruţ, Ciobanu etc., încheiată de călăul Alexandru Drăghici18, cei care au făcut din Securitatea română cel mai odios organ de represiune din toate statele comuniste. Aceştia, împreună cu anchetatorii, procurorii şi judecătorii, cu satrapii care au condus temniţele şi lagărele, poartă răspunderea genocidului din perioada comunistă. Cozile de topor bine hrănite, înarmate cu bâte, cabluri de cauciuc, frânghii, erau băgate în celule, unde luau câte un deţinut şi-l obligau să se demaşte pe el însuşi, pe camarazii de celulă, rude şi prieteni din afară, să-i pună pe tavă organelor de securitate pentru a îngroşa numărul deţinuţilor politici, pentru a teroriza un popor. Marea, enorma majoritate nu admitea această degradare, nu voiau să facă jocul acestor simbriaşi ucigaşi, refuzau să vorbească. Atunci erau supuşi la cele mai incredibile acţiuni de umilire, la cele mai nesăbuite chinuri. Erau legaţi cu frânghii, spânzuraţi de mâini sau de picioare de paturi, bătuţi până când leşinau de câteva ori, udaţi cu apă, ca după ce-şi reveneau totul să reînceapă cu intensitate şi mai mare. Toate acestea se făceau sub asistenţa a încă trei-patru bătăuşi, gata să intervină dacă ceilalţi din celulă interveneau să întreprindă ceva şi admiraţi de pe coridor de reprezentanţii organelor de securitate, satisfăcuţi de modul în care se desfăşurau evenimentele. Când nu reuşeau cu bătaia, treceau la alte torturi, la răstigniri timp de câteva ore, la smulsul unghiilor, la arderea tălpilor cu un drug înroşit, adus de caralii, şi terminau cu scufundarea capului în tinetă, în butoiul cu căcat, unde te ţineau până te sufocai, până ce trăgeai în tine în loc de aer căcat şi urină, după care părăseau camera huiduiţi, pentru a reveni a doua zi. Aceasta a fost cea mai înfiorătoare perioadă din viaţa deţinuţilor politici din România care a întrecut în monstruozitate ce nu s-a imaginat de inchiziţie, de barbariile asiatice.

129 Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki (n. 26 februarie 1913 – d. 1981) om politic, militant comunist şi teoretician român de naţionalitate evreiască. Ca fapt divers, fiul lui său, Vladimir Tismăneanu (n.1951), politolog stabilit în SUA, profesor la Universitatea Maryland, a fost numit la data de 5 aprilie 2006 în fruntea comisiei prezidenţiale de studiu a dictaturii comuniste în România.

Repet, iniţiatorii au fost Nikolski, Dulgheru, Sepeanu, executanţi fiind la Piteşti cpt. Dumitrescu, lt. Marina, iar la Gherla Goiciu, Gheorghiu, Avădanei, med. Bărbosu, probabil puţinii din care şi-i amintea Toni. Desigur cunoştea mult mai mulţi dintre deţinuţii asasini, de fiecare dată începând cu cei din Piteşti: Ţurcanu, Bogdănescu, Fuchiş şi Steier, continuând cu cei de la Canal: Laitin, fraţii Grama, Cojocaru, Climescu, Morărescu, Lupaşcu şi Bogdănescu care l-a omorât pe dr. Simionescu. Cel mai documentat era despre cei din Gherla ca: Livinski, Martinuş, Caravia, Dumitreasa şi Măgiescu. Printre cei supuşi reeducării amintea numai de Atanase Papanace, av. Mateiaşi, Gh. Caranica, prof. Manoilescu, Pop Gheorghe, Petre Ţuţea etc. În afară de dr. Simionescu au mai fost omorâţi Costache Oprişan, Huică, Nedelcu, Gafencu, Limbera, Aurelian Pană, numărul lor fiind infinit mai mare.

Despre reeducare s-au scris şi se vor mai scrie multe cărţi. Eu mi-am făcut doar o datorie de conştiinţă faţă de memoria fostului comisar şef Toni Constantinescu şi-a celor schilodiţi şi ucişi, acest episod negru nefiind trăit de mine. Printre cei cu care am stat în temniţa Gherla, de o admiraţie fără limite s-a bucurat cel ce mi-a deveit bun prieten ulterior actorul şi regizorul Ion Omescu, un „domn” de vastă cultură, un erudit al operelor lui W. Shakespeare, un altruist desăvârşit, care împrăştia lumină în jurul său fără economie sau reţinere. Un caracter ferm şi neoscilant, care coroborat cu disponibilităţile lui pedagogice, l-a făcut un caracter apreciat enorm de cei care au avut „norocul” să stea cu el. Zilnic ţinea lecţii de franceză şi engleză, elevii silitori profitând imens, conturându-şi viitorul. Eu asistam la recitările şi răstălmăcirile lui din Henric al V-lea, Richard al IlI-lea, Hamlet, Othello, Romeo şi Julieta, Macbeth sau Regele Lear, uneori mă retrăgeam cu el pentru a-i asculta ultima traducere a vreunui sonet sau ultima lui creaţie în materie de poezie. A scris şi multe piese de teatru, multe în limba franceză, obţinând numeroase premii. A fost prima oară când am făcut rabat la exigenţele şi intransigenţele mele, când a primat caracterul, atitudinea lui şi mai ales erudiţia lui. Eliberându-se puţin înaintea mea, a plecat de la Iaşi la Bucureşti, pentru a duce soţiei mele primele veşti reale despre mine, ea aflând anterior, din zvonuri, că Securitatea ar fi făcut din mine o epavă gânditoare. Nu le-am dat nici cel puţin această satisfacţie. Rămâne în memoria deţinuţilor politici care s-au adăpat din izvorul cunoştinţelor lui, oferite cu pasiune şi

Generozitate, un camarad de excepţie, care n-a decepţionat pe nimeni nici ulterior în libertate.

Un alt camarad de detenţie, care impresiona prin cultura sa, dar mai ales prin modestia lui naturală, nedisimulată a fost istoricul

Alexandru Zub. Profunzimea analizelor lui, claritatea expunerii unor adevărate prelegeri din istoria neamului, incursiunile lui în istoria universală pentru a ne ancora comparativ în explicarea unor evenimente, ne determinau să-l ascultăm nu numai cu interes sau admiraţie, dar şi să ne clarificăm multe dubii, să ne ordonăm gândirea, să descifrăm viitorul. Repet, modestia lui, dublată de o sensibilitate specifică, constanţa principiilor lui dovedită mereu prin acţiunile lui, intransigenţa analizelor lui şi în configurarea viitorului nostru, a făcut din el un model spre care tindeam cu toţii, reconfirmând umilele noastre calificative de „far” în cultura română. În legătură cu el, nu pot să nu remarc calitatea concetăţenilor lui moldoveni, în frunte cu avocatul Marius Lupu, care constituia un eşantion aparte în spaţiul nostru concentraţionar eterogen şi diversificat.

Un alt coleg de celulă, avocatul Mircea Marin, MeMe cum îi ziceam noi, ne-a delectat prin speculaţiile lui pe care le făcea pe orice temă, prin sclipirile inteligenţei lui, prin combativitatea agresivă, vioiciunea şi coloritul vocabularului lui elevat, chiar dacă uneori spre a-şi dovedi elocinţa, făcea pe „avocatul dracului”. Era un colocutor ideal, care ştia să împletească orgoliul şi vanitatea din „vorbe”, cu cinstea şi corectitudinea faptelor. Am abordat cu el şi unele comentarii filosofice, ne rezumam la Blaga, Rădulescu Motru, Nae Ionescu sau Noica. Nu ştiu în ce măsură reuşeam să elucidăm anumite aspecte din gândirea acestor titani români, principalul era să facem cel puţin o oră de gimnastică intelectuală, ne recăpătam agilitatea de a gândi propriu, şi de a ne expune ideile cât mai clar şi concis. Ne pregăteam spiritual pentru libertatea la care tânjeam atât

131 Alexandru Zub (n. 12 octombrie 1934, Vârfu Câmpului, judeţul Botoşani), istoric român, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 şi membru titular din 2004. Deoarece a organizat în 1957 o manifestare studenţească, considerată ilegală de către autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat şase). În 1973 a devenit doctor în ştiinţe istorice. Din 1989 este director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi. Din 2006, este şeful secţiei istorice a Academiei Române, succedându-i lui Dan Berindei.

De intens. Îi mulţumesc pentru caracterul şi camaraderia lui profundă, el fiind al doilea curajos, care a luat legătura cu soţia mea, care prin retorica lui a inoculat speranţele atât de necesare în acele momente.

Nu pot să închei enumerarea camarazilor din celulă, fără a aminti şi de comandorul Theodor Greceanu, un as al aviaţiei române din cel de-al II-lea război mondial, descendent din marile familii boiereşti române, care au contribuit la prosperitatea materială şi spirituală a poporului nostru. O fire de autentic erou, curajul şi acţiunea fiind componente evidente ale personalităţii lui. A fost printre puţinii deţinuţi politici, care în condiţiile celei mai severe paze, împreună cu un camarad a încercat incredibila evadare din temniţa Aiud. Numai un ghinion total neprevăzut i-a privat de succesul calculat. Era de o integritate proverbială, demascând nemilos cea mai mică abatere de la conduita umană, mai ales în condiţiile de claustrare. Eram pe aceeaşi lungime de undă aşa că ne-am împrietenit şi stimat reciproc din prima clipă. Era un reprezentant de fineţe al castei ofiţerilor români, nu numai prin numărul de avioane doborâte, decoraţii şi ordine primite, dar şi prin excesul de demnitate şi cultură, atuuri dobândite prin educaţia primită în familie şi ulterior prin strădanii proprii.