Aurelian Gulan Victime Si Calai

Albi, intelectuali şi muncitori, „dictatura proletariatului”, a unei minorităţi de activişti împotriva propriilor popoare.

Occidentul, victimă a iresponsabilităţii istorice, asista neputincios la cel mai oribil genocid fizic şi moral. Picasem într-o lume total debusolată, dezorientată în care noţiunile stare de bine, adevăr, dreptate şi frumos, sub cea mai crudă teroare îşi schimbaseră total conţinutul, primând doar primitivismul şi animalismul. Picasem într-o lume în care domnea minciuna şi manipularea, injustiţia, trădarea şi prostituarea morală, în care singura instituţie de stat care funcţiona era închisoarea.

După documentarea în rândul unor foşti prieteni sau camarazi, unii parveniţi între timp, alţii în ultimul grad de decădere morală, acceptându-mi neputinţa de a schimba ceva, fiind doar un strigoi viu într-o lume moartă, poate singurul nebun inadaptabil într-o lume de conformişti sănătoşi, trebuia să rezolv întrebarea, încotro? Cea mai simplă soluţie era fuga din ţară, unde îţi puteai satisface sigur necesităţile materiale, unde din poziţia de transfug, de emigrant, se puteau aduce mai multe servicii ţării şi poporului, decât din ţară unde monstruoasa securitate, prin ororile cele mai odioase, facilitase delaţiunea, turnătoria ordinară, unde nu-ţi rămânea nimic de făcut decât să simulezi obedienţa, să te ascunzi în spatele unei mase pasive şi amorfe, şi să fii obsedat strict de grija zilei de mâine, dacă mai ai ce mânca, dacă mai eşti liber. După aproape paisprezece ani de cele mai cumplite suferinţe, cărora le supravieţuisem datorită conştiinţei şi demnităţii mele, dar şi ajutorului dat de Bunul Dumnezeu, mi se atrofiase complet spiritul de aventură, nu aveam o profesie definită la 35 de ani, învăţasem să nu contez pe ajutorul nimănui. În plus, locul meu era numai în România căreia îi aparţineam cu toată fiinţa mea şi căreia îi sacrificasem cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele, fiindu-mi imposibil să calc în picioare un trecut care îmi aparţinea numai mie, cu care mă mândream, certificându-mi atitudinea mea categorică, conformă conştiinţei mele. Prin firea şi educaţia mea, n-am acceptat să devin un mercenar, chiar dacă această scuză se confunda sau avea unele tangenţe cu idealurile mele. Renunţarea la principii pentru o viaţă anostă şi anonimă nu intra în calculele mele, visam să nu trec ca un vierme prin viaţă, vroiam să las ceva în urma mea, indiferent de domeniu.

Concluzia era că, protejat de o carapace imaginară, trebuia să-mi continui pregătirea intelectuală, făcând abstracţie de starea de fapt, ceea ce nu presupunea la renunţarea la principiile care-mi călăuziseră viaţa şi care se conturaseră definitiv în conştiinţa mea ca singurul arbitru. Corectitudinea formală şi o muncă eficientă trebuia să fie singurele mele arme într-o lume de impostori falsă şi putredă care se bălăcărea cu nesaţ în mocirla minciunii şi urii, lupta pentru supravieţuire constituind singurul criteriu al normelor de viaţă.

Pe deplin conştient de dificultăţile care urmau să apară, de neadaptarea mea la comunismul impus, trebuia să păşesc pe drumul propus. Cele câteva săptămâni de adaptare au trecut şi doar eu rămăsesem în continuare o fantomă vie într-o lume de nerecunoscut, o fantomă care, la cei treizeci şi patru de ani, trebuia să trăiască, să-şi câştige existenţa fără a cerşi milă sau înţelegere. Trebuia aşadar să mă întorc în Bucureşti unde nu mă mai cunoştea nimeni, unde puteam face orice muncă, care nu avea nimic în comun nici cu visele şi nici cu idealurile mele. Recunosc că parţial am greşit, nebănuind că, în următorii zece ani, voi fi supus unor noi încercări care mă vor încovoia, dar nu mă vor doborî, găsind alte şi noi resurse pentru a-mi duce crucea pe noi Golgote.

Ajuns din nou în mansarda unchiului meu Dumitrică, mi-am scos un buletin de identitate şi un livret militar, mi-am făcut câteva fotografii şi o „autobiografie” începând să-mi caut de lucru. Plecam dimineaţa, săream masa de prânz fiind obişnuit şi mă întorceam seara flămând şi obosit. Am colindat zeci de întreprinderi, nimeni nu angaja pe unul fără profesie, care până la vârsta aceea nu avea „carte de muncă”, care le crea „probleme”, iar ei învăţaseră să evite complicaţiile. Vroiam să mă calific într-o meserie, dar câteva rude, unii veri pe care nici nu îi cunoşteam, veneau să mă examineze ca pe un exemplar curios, îşi ascundeau identitatea pentru a nu apela la ei, să nu le pătez imaculatele lor „dosare”. Fiind zece copii la părinţi, „origini sănătoase” s-au înghesuit să facă cursuri rapide de calificare, deveniseră „activişti” de partid, unii ofiţeri, alţii prin consiliile populare etc. Discuţiile cu ei erau penibile prin absurditatea opiniilor etalate, prin ipocrizie, trebuia însă să le suport, trebuia să dorm şi să mănânc undeva.

După ce am epuizat întreprinderile periferice, într-o zi în plin centrul Bucureştiului, în Piaţa Senatului, pe diagonală cu Opereta, Într-una din cele două clădiri care prin arhitectura şi frumuseţea lor caracterizau Bucureştiul interbelic, pe uşa masivă de la intrare văd un afiş banal cu cinci litere ITCMC, adică Institutul de cercetări şi tehnologie pentru construcţii de maşini, pe care scria: căutăm ingineri TCM, tehnicieni, proiectanţi etc.

Pentru industrializarea forţată şi tehnologiile importate din URSS, Ministrul industriei constructoare de maşini trebuia să înfiinţeze şi un institut. Angajările se făceau într-o cameră mare, în care se afla noul director şi câţiva colaboratori. Încă nu aveau „serviciu de cadre”. Mă prezint directorului, un doctor inginer pe bune. Sarafian, care mă întreabă dacă am buletin de Bucureşti şi ce ştiu să fac. I-am spus că n-am lucrat nimic, că am venit acum din URSS. La întrebarea dacă am fost ofiţer, i-am spus că am absolvit liceul militar, că am fost ofiţer, chiar şef de promoţie şi cunosc bine franceza şi germana.

Având slăbiciune pentru foştii ofiţeri, pe care-i considera capabili, muncitori şi disciplinaţi, care contrastau cu cei făcuţi „pe puncte”, am constat că-i dispus să mă angajeze. Îmi spune că ar avea un post foarte important, organizarea bibliotecii tehnice. După ce îl asigur că nu-l voi dezamăgi, mai adaug că am cunoştinţe despre „clasificarea zecimală” şi organizarea fişierelor tematice şi pe autori. Nu minţeam deoarece le învăţasem de la un profesor neamţ, fost director la o bibliotecă de brevete. Impresionat de modestia mea, în fond cunoşteam trei limbi străine, de modul meu de comunicare, mă anunţă că voi da o probă şi voi fi angajat ca bibliotecar principal. Traduc cele câteva fraze din trei limbi, fără dicţionar că n-aveau nici ei, şi după ce pune calificativul „foarte bine”, îmi dă o fişă de angajare, pe care o completez şi pe care scria, angajat de azi ca bibliotecar principal, serviciul cadre, imediat forme de angajare. Îmi strânge mâna cu subînţeles, îmi dă o fişă medicală şi-mi spune că ne vedem a doua zi la ora 7. Un coleg îmi dă o legitimaţie improvizată cu numele, prenumele, funcţia şi data angajării. Norocul meu a fost că încă nu aveau serviciu de cadre. Îi mulţumesc încă o dată, prin de emoţii dar cu paşi siguri, mă retrag, gândind că mai există şi oameni nealteraţi, neîndoctrinaţi. A doua zi mă prezint cu fişa medicală, având deja toate analizele făcute de mult. Vestea angajării mele îl linişteşte pe unchiul meu, începusem probabil să incomodez, şi pe părinţii mei scăpaţi de grija inadaptabilităţii mele. A doua zi mă prezint la lucru, încerc să fac eforturi să înţeleg comportamentul unor

Oameni, care timp de zece ani cedaseră treptat şi fără să conştientizeze totalul compromisurilor cumulate. Pe faţa fiecăruia descopeream dedublarea, zâmbetul era înlocuit de un rânjet hidos, seninătatea chipului de priviri circumspecte, cuvintele erau căutate pentru a exprimări cât mai echivoce.

Păşeam bâjbâind printre oameni fără suflet, prezenţa fiecăruia fiind o dâră pestilentă ce-o lăsa în contact cu semenii. Mă obişnuisem cu libertatea de conştiinţă, cu cât zidurile mă strângeau mai tare, cu atât cugetele ne erau mai libere. Acum, într-o închisoare atât de vastă, când nu mai intuiam apropierea zidurilor, trăiau la un loc călăii şi victimele, stăpânii impuşi şi supuşii umiliţi, nonvaloarea manifestă cu competenţa suprimată, minciuna lozincară cu adevărul înăbuşit, activiştii analfabeţi, buhăiţi, cu vocile dogite de ură şi minciună, cu oprimaţii flămânzi, obosiţi şi obedienţi, cu vocile stinse de o groază permanentă. Nu vreau să diminuez cu ceva eroismul celor morţi pe front, ucişi în temniţe, al celor ce-au supravieţuit acestor cataclisme criminale, dar şi acei semeni care s-au bucurat de aşa-zisa libertate, au dus în spate o cruce invizibilă, îngenunchind dar rămânând oameni.

Revenind la angajarea mea, cu un camion căram zilnic rafturi, baloturi de cărţi şi reviste de la biblioteca ministerului, dar peste tot domneau dezordinea şi iresponsabilitatea. Nu mă mai deranjau nici absenţa unei încuietori unde totul era aruncat vraişte, din moment ce nimeni nu-mi cerea să semnez ceva. Toţi erau impresionaţi de „pasiunea” mea cu care munceam, deocamdată eforturi strict fizice. Printre primii angajaţi a fost şeful serviciului de cadre, un oarecare tovarăş Marin, comunist, ilegalist cu stat de plată şi la securitate. După ce a început să ne întocmească „dosarele” de angajare, viaţa fiecăruia depindea de cum punea el „virgulele”.

Am început şi munca intelectuală, adică înregistrarea cărţilor primite, într-un registru inventar, după nişte tabele primite de la Serviciul aprovizionare. Într-o zi după terminarea programului, tânărul cu „tabelele” m-a invitat la o ţuică fiartă, la birtul din apropiere, colţ cu Calea Victoriei. Deşi nu prea aveam bani nu puteam refuza, pentru a nu interpreta cine ştie ce. A fost un om sincer, care m-a sfătuit, mi-a inoculat mai mult curaj. Mi-a spus să nu exagerez să nu muncesc pe rupte că dau de bănuit, înseamnă că am

Ceva „pete”. Am insistat să achităm nemţeşte eu fiind acel care învăţase ceva din această întâlnire.

Zilnic înregistram cam două sute de cărţi, cărora le făceam pe nişte cartoane şi fişele tematice şi pe autori. De la şefa bibliotecii ministerului, doamna ing. Cojocaru, am primit şi două cărţi cu clasificare zecimală, pe care nu le citise nimeni. Vizitat de director, era singurul „atelier” care funcţiona, când a văzut atâta ordine şi a auzit de la mine că o carte fără o fişă corectă nu poate fi folosită, sau o carte care nu a fost pusă imediat la locul ei este o carte pierdută, a fost sincer impresionat. Pentru că tradusesem singur titlurile tuturor cărţilor străine, m-a numit imediat bibliotecar şef şi mi-a pus la dispoziţie toţi inginerii sau proiectanţii noi angajaţi, care n-aveau nimic de lucru.

Comportamentul meu normal totuşi i-a făcut pe majoritatea să mă considere un om din altă epocă, din altă lume. Cu ajutoarele primite, după o lună, terminasem în mare organizarea bibliotecii.

Şeful de cadre, analizând „autobiografia” consideră că am prea multe „virgule” că nu pot fi şeful unei biblioteci, el ştia numai de cele sindicale şi a decis că nu pot lucra cu „masele”. Simţind pericolul, m-am dus la director şi i-am expus pe scurt toate „virgulele”: şef de promoţie, batalionul de gardă al mareşalului, frontul de est, prizonieratul şi condamnarea. Impresionat de dezvăluirile mele, scrâşnind din dinţi, n-a zis decât „imbecilii”, asigurându-mă că nu se va atinge nimeni de mine. Într-adevăr am primit decizia se angajare şi legitimaţia oficială. Zilele se scurgeau anost, dar după cele opt ore de muncă fugeam acasă şi învăţam, citeam orice. Am început, cu îndreptarul ortografic al limbii române, m-am apucat de gramatica limbii ruse, citeam literatură adormind cu cartea în mână. Voiam să recuperez cei aproape paisprezece ani de absenţă. Între timp s-a înfiinţat Serviciul documentare cu biroul de traduceri, de standarde, de brevete şi biblioteca tehnică, condusă de ing. A. Steviopol, un intelectual veritabil şi un om deosebit.

Se limita însă la a trece neobservat în cei doi-trei ani ce-i mai avea până la pensie. Relaţiile cu mine erau excelente, m-a rugat însă să fiu mai „circumspect” cu oamenii. Într-adevăr celor câţiva subalterni le sugeram cu orice ocazie, „îi prelucram”, cerându-le sinceritate, eliminarea bârfelor şi bisericuţelor, anularea oricăror suspiciuni de delaţiune. Le vorbeam despre turnătoria conştientă, Făcută cu un scop sau interes, şi de cea inconştientă, adică cea făcută din prostie, din pălăvrăgeală zisă nevinovată, despre turnătoria directă, adică la sursă, şi cea indirectă, la un alt cunoscut turnător care să poarte vorba mai departe.

Colectivul era de acum bine sudat, cu un comportament diferit de cel împământenit. Descriu câţiva colegi, care vor apărea ulterior în viaţa mea, Ing. Moraru era un om şters, limitat, fără personalitate, cu frica lui Dumnezeu. Ing. Filipescu, un senil fizic, o epavă morală, laş, comportament de şobolan. Ing. Gh. Dinu, un tânăr care urmărea cu asiduitate parvenirea pe orice cale, dar condescendent faţă de mine. Petre Zainer şi Eugen Şerban, cei doi documentarişti, oameni culţi, total indiferenţi şi inofensivi. Ariadna Bour o erudită în materie de limbi străine, stăpânind perfect rusa, germana, franceza şi engleza, absolvise o facultate economică, o veritabilă intelectuală, cu o educaţie efectiv de invidiat, de o modestie nedisimulată, o doamnă de excepţie care-şi irosea cunoştinţele şi talentul, redactând dicţionare. Am stimat-o enorm, mi-a devenit model de profesionalism şi perseverenţă şi îi voi păstra o consideraţie şi respect efectiv fără limite. Elena Brodski, evreică din Rusia, emigrantă după revoluţie, fostă secretară a lui Auschnitt, blazată şi plictisită de viaţă şi de toţi. O traducătoare şi dactilografă cum rar întâlneşti în viaţă, educaţia şi cultura îi dezvăluia descendenţa dintr-o mare familie, de-acum ratată definitiv îşi trăia singurătatea într-o garsonieră. Nu ştiu ce mânca, deoarece tot salariul îl dădea pe băutură, cafea şi ţigări. După o absenţă de trei zile, a fost găsită moartă într-un fotoliu. Mi-a fost o prietenă deosebită, o femeie unicat, un cavaler deosebit, care cunoscuse în viaţă ce înseamnă revoluţie şi comunism, care avusese ascensiuni şi decăderi succesive şi rapide – o femeie care mi-a insuflat voinţa de a lupta cu viaţa.

În rest, viaţa în institut îşi urma cursul obişnuit, se muncea puţin, se vorbea mult, toţi trăiau minciuna zilei, unii aplaudând-o, alţii acceptând-o, cei mai mulţi suportând-o cu greu, toţi făcând efortul să se detaşeze de starea de teroare care te însoţea permanent, la serviciu, pe drum, acasă şi chiar în pat.

Personajele negative erau bineînţeles secretarul de partid şi preşedintele de sindicat. Nu vorbesc de ce specimene de neoameni erau, cu ce se îndeletniceau, eu reţinând doar consecvenţa lor în insistenţa de a nu rămâne cumva cineva neumilit şi necompromis.

Mi-era teamă de o loialitate care nu-mi aparţinea, îmi detestam obedienţa inactivă, mă îngrozea lupta între persoana mea şi umbra mea. Admiteam pasivitatea calculată, nonacţiunea după atâtea nenorociri prin care trecusem, dar nu laşitatea oarbă sub care îmi ascundeam teama. Conştientizarea pericolului ce mă pândea -inadaptabilitatea, dedublarea permanentă, scârba fără graniţe ce-mi produceau cele citite în ziare sau auzite la radio, tristeţea permanentă ce mă învinsese, toate constituiau cauzele unui necruţător stres, care lăsau urme. Odată identificate cauzele, încercam să le stăpânesc: suportam cu stoicism cele opt ore de serviciu, deveneam eu cel adevărat în tot restul timpului.

Cu ajutorul prietenului meu dr. Sari am găsit o cămăruţă într-o mansardă la o vilă din Vatra Luminoasă, unde nu încăpea decât un pătuţ, o masă, două taburete şi un dulăpior, fostă cameră a servitoarei, acum „chilia” mea. Fereastra mea care dădea în stradă era umbrită de crengile unui cireş enorm. Doritor de lumină, de aer, din martie şi până în decembrie lăsam în permanenţă geamul deschis, astfel că crengile cireşului creşteau şi în camera mea, ultimele vlăstare ajungeau deasupra patului meu, ca să le mângâi, să le răsfăţ, ca cel mai intim prieten, căruia îi mărturiseam gândurile mele. Vara şi mai ales noaptea, când se încingea acoperişul de tablă, căldura devenea înăbuşitoare, dar o suportam bucuros după atâţia ani de ger, îngheţ şi purgare, fiind chiar o mană cerească ce-mi oblojea ciolanele împietrite la Cercul Polar. La prânz mâncam la o cantină muncitorească, iar seara încropeam o gustare rece, mâncarea neavând nici o importanţă după zece ani de înfometare. O viaţă stimulatoare în consecinţă pentru preocupările mele, pentru activităţile mele. Prioritatea numărul unu a fost examenul şi intrarea la Institutul de limba rusă Maxim Gorki, bineînţeles la fără-frecvenţă, pentru a obţine un carton, o „patalama”, la modă atunci pentru intelectual. Am prins şi examenele de traducător organizate de Academia Română şi astfel am devenit posesorul a mai multe certificate de traducător tehnic: limba rusă-electrotehnică şi altul în construcţie de maşini, limba germană: construcţii de maşini şi electronică, limba franceză: construcţii de maşini, limba engleză: energetică.

Cu aceste certificate am scăpat de gestionarea bibliotecii, trecând pe funcţia de traducător tehnic principal, ajutat enorm de colegii mei Ariadna Bour şi Elena Brodski, ceea ce însemna o creştere de salariu. În afară de studii şi lecturi, am început să mai

Merg la teatru şi operă cu biletele obţinute prin „sindicat” unde reuşisem să-l propulsăm pe ing. Gh. Dinu, pentru e exclude pe cât posibil „demascările”, adică turnătoriile individuale şi colective. Întâmplător am început să mă întâlnesc chiar cu foştii mei camarazi de şcoală militară, Ilarion Stănescu lucra la o Asociaţie de vânătoare pe bulevardul Magheru, George Fonea, corsaru, la o Cooperativă a orbilor, Gică Vulcănescu, internaţionalul de fotbal şi hockei la Cooperativa invalizilor. Aşa ajunseseră ofiţerii străluciţi ai armatei române. Alţii avuseră o viaţă mai bună – Gică Popescu3, internaţionalul de fotbal, ajunsese preşedinte şi antrenor la Steaua, rămânând acelaşi camarad excepţional, de caracter. Niki Tăutu, poet şi dramaturg, director la Teatrul Armatei. Ducându-mă la teatru se apropie de mine, mă îmbrăţişează, cred, sincer şi cu cinismul propriu îmi spune: „Sunt efectiv mândru de tine, să nu mă condamni deoarece mi-am făcut un calcul, că este mai bine să fac puşcărie după şaizeci de ani, eventual sub americani, decât sub comunişti”.

Între timp, în Uniunea Sovietică, după ce demască nelegiuirile lui Stalin, Nikita Hruşciov nu schimbă nimic, la 15 iunie 1954 rupe legăturile diplomatice cu Iugoslavia şi în mai 1955 denunţă tratatele de alianţă cu Anglia şi Franţa. În Ungaria, după demiterea lui Mâtyâs Râkosi din iulie 1956 şi înlocuirea lui cu Gero Erno, din 26 octombrie până în 4 noiembrie a avut loc rebeliunea ungară, contrarevoluţia fiind zdrobită de tancurile Armatei Roşii, care înscăunează prim-secretar pe Jânos Kâdâr. Era prima revoltă a unui popor de sub influenţa comunismului, pentru revenirea ţării lor la cultura şi civilizaţia occidentală. Bulgaria, după asasinarea lui Gheorghi Dimitrov, pare-se ca urmare a turnătoriei lui Gh. Gheorghiu-Dej, în 4 martie 1954 alege prim-secretar pe Todor Jivkov, Bulgaria devenind bastionul politicii expansioniste a Uniunii Sovietice şi a slavismului în Balcani. În Cehoslovacia, după moartea lui K. Gottwald din 14 martie 1953 vine Antonin Novotny care face Cehoslovacia dintr-o ţară cu industrie modernă, competitivă, într-o ţară oarecare, săracă. În Polonia, Boleslaw Bierut, ales prim-secretar în martie 1954, moare la Moscova după doi ani urmându-i Edward Ochab, înlocuit şi el în octombrie cu Wladyslaw Gomulka, perioadă când se legiferează prin tratate noile frontiere pe linia Oder-Neisse, compensaţie pentru jumătatea de răsărit a Poloniei ocupată de

Uniunea Sovietică după faimosul Pact Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, când ne-au răpit şi nouă Basarabia şi Bucovina. Poporul polonez, mândru de istoria şi cultura lui milenară, sprijinit puternic de biserica catolică, îşi manifesta nemulţumirea faţă de situaţia impusă. R. D. Germană, după ce obţinuse aşa-zisa ei suveranitate, în mai 1954 semnează Tratatul de la Varşovia, pe când R. F. Germană, în al doilea cabinet al lui Konrad Adenauer, la 5 mai 1955 devine membru NATO, consfinţindu-se astfel împărţirea Germaniei, care se vor dezvolta diametral opus. În contextul unei astfel de situaţii politice, după revoluţia din Ungaria, existau motive pentru mărirea vigilenţei organelor de securitate, în România forţele ei fiind triplate atât ca număr, cât şi salarii, teroarea brutală şi directă, căpătând forme diabolice, inimaginabile pentru un popor zis liber, tremurând într-o pasivitate condamnabilă. În orice caz viitorul meu era incert şi imprevizibil. Toţi care aveau unele antecedente putând fi oricând victime ale unor abuzuri care începeau să se facă simţite. Ca atare eram mai circumspect în ceea ce făceam, cu cine mă întâlneam, ce vorbeam.

Urmăream aşadar terminarea unor studii universitare, înjghebarea unei familii, pentru a putea aştepta şi trăi desfăşurarea unor evenimente, aşteptate de cincisprezece ani, considerate inevitabile, aplicând consecvent dictonul lui H. Longfellow „learn to labour and to wait”4. Cele două probleme majore ale partidului, socializarea forţată a agriculturii şi retragerea trupelor sovietice din România, imprimau o duritate şi mai vădită politicii de reprimare, conduceau la exacerbarea stării de teroare şi groază. Eu îmi continuam munca de traducător, norma fiind de zece pagini în opt ore, uşor de îndeplinit când era vorba de cărţi sau reviste, imposibil când aveai numai standarde, DIN, VDE sau Gost-uri. Muncind mai mult îmi îmbunătăţisem şi situaţia materială. Prelucram pentru minister articolele din reviste străine, un rezumat plătindu-se cu opt lei, un leu rândul, însă reuşind să fac câteodată până la o sută de rezumate, aproape îmi dublasem salariul. Cu facultatea mă descurcam bine, avem un vocabular bogat, gramatica o stăpâneam bine, cu accentul stăteam mai rău. Eram un bun traducător tehnic, dar un interpret mediocru, aveam dificultăţi de „vorbire”, vocabularul

Meu fiind pasiv, pentru activarea lui trebuind să gândesc în limba respectivă, nu să traduc cele gândite în limba română. Interpreţii buni erau cei care foloseau „limba maternă”, adică fie basarabeni sau saşi.

Aveam treizeci şi cinci de ani şi trebuia să-mi fac şi eu familie, nu neapărat să-i conving pe unii tovarăşi, care nu se sfiau să afirme că nu mă căsătoresc pentru a nu-mi pierde încă un „grad de libertate”. În institut eram chiar „curtat” de unele femei, cu studii superioare şi situaţii materiale bine consolidate; de fiecare dată însă descopeream incompatibilităţi fie educaţionale, fie mai în privinţa Lebensanschauung-ului5, a principiilor, concepţiilor de viaţă, cele politice fiind determinate. Când „fata” era acceptabilă constatam deficinţe familiale, părinţii fiind parveniţi cu venituri dubioase, fie parveniţi sociali, oamenii zilei, cu imcompatibilităţi ideologice. Bineînţeles au încercat şi singurii şi cei mai buni prieteni ai mei, fraţii Bura, Alexandru Bura, medic, şef de circumscripţie pe lângă Roşiorii de Vede şi George Bura, avocat în Ministerul Muncii.

Ambii erau oameni desăvârşiţi, caractere deosebite, care nu făcuseră nici o concesie cinstei şi demnităţii, de o indubitabilă integritate morală. Material nu reuşiseră să agonisească însă nimic, amândoi erau posesorii unor mari avuţii spirituale şi intelectuale. Ei mi-au oferit o prietenie sfântă, bazată în exclusivitate pe o comuniune perfectă de idei, de concepţii, pe intransigenţă maximă în aplicarea celor mai dure legi ale moralităţii. Ei erau singurii cărora le mărturiseam gândurile mele cele mai ascunse, cele mai intime, în faţa cărora îmi dezvăluisem total trecutul, le vorbeam despre viitorul incert.

Prin ei l-am cunoscut pe prietenul lor comun, dr. Lulu Dumitrescu, navetist ca şi dr. Bura, medic pediatru la un spital din comuna Depăraţi. Mediul şi singurătatea îi obliga să rămână în afara intrigilor, încercărilor de pervertire a comportamentului uman şi profesional, să citească mult din alte domenii filosofic, istoric, artă, etc, nivelul lor cultural depăşind mult pe al confraţilor lor. Ei au depăşit toate evenimentele cu care i-a încercat viaţa, prin demnitatea exemplară. Ei erau singurile flori în lumea plină de bălării în care eram obligat să trăiesc, susţinându-mă moral, rămânându-mi singurii prieteni devotaţi, a căror memorie neîntinată o vom duce cu noi ca pe icoană, fiecare pe drumul hotărât de Bunul Dumnezeu, mântuirea