Aurelian Gulan Victime Si Calai

Prima luare de contact a fost tumultoasă, prin două lovituri de picior în burtă, pe motiv că mi-am aruncat privirea pe fereastra prin care se zăreau vârfurile îngheţate ale unui copac. Ce mă banditule te uiţi după Adenauer, aştepţi nemţii tăi să vină să te cumpere, să te salveze? În cel mai bun caz îţi vor lua doar cadavrul să te îngroape lângă Hardmann, Gunschen, Tahlhammer sau Brinkmannii tăi. L-am lăsat să latre fiind auzit doar de urechile partidului înglobate după tabloul adulat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care tocmai îşi spălase mâinile pângărite de sângele nevinovat al foştilor lui mentori, Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. După ce am răspuns la toate întrebările de identificare până la a noua spiţă, toate perioadele din viaţa mea ca elev, ofiţer, lagăre, închisori şi ultimii doi ani, toate în ordine cronologică fără să lipsească vreo zi sau oră, uitându-se pe fotografiile din buletin şi legitimaţia de serviciu, făcea pe spiritualul, mirându-se cum poate schimba închisoarea un om, constatând o diferenţă zdrobitoare dintre cel prezent şi cel din fotografii. N-am răspuns la încercările lui de zeflemea, la umilinţa la care eram supus, spulberându-i plăcerea unei satisfacţii ce înflorise pe chipul hâd, care

Rânjea mulţumit de geniala glumă fătată din excrementele pestilenţiale ce ţineau locul unui creier uman. Zguduit poate de scârba infinită cu care îl măsurasem, apasă nervos pe un buton, semnal la care s-au prezentat cei doi caralii să mă ducă în celula 22.

Obişnuit de acum cu îmbrâncelile însoţite de lovituri mârşave, fiecare pe unde nimerea, ajung în noua mea locuinţă carcerală pe care nici nu reuşisem să o uit în cei doi ani de aşa zisă libertate.

A doua zi noaptea sunt dus din nou la anchetă, de data aceasta fiind prezente două brute, identificând pe unul dintre ei ca fiind cel ce mă arestase în noaptea de 13 februarie 1958. M-au întrebat de absolut toţi colegii şi camarazii din toate perioadele, de la serviciu şi din afară, ei aşteptând totdeauna minute în şir, pentru a nu uita cumva vreunul. Când ajungeam întâmplător la vreunul care îi interesa, aveau deja nişte liste probabil complete, sărbătoreau evenimentul cu o lovitură violentă de baston de cauciuc proiectată cât mai brutal pe cap sau peste faţă. Aveau listele complete cu toţi colegii de liceu, camarazii de şcoală militară, de batalion, de lagăre şi închisori, de serviciu, fiind convinşi că din sutele de nume vor descoperi un colaborator al securităţii sau vreun potenţial turnător, pentru a le smulge „mărturisiri” pentru actul de acuzare. După insistenţele asupra unor nume, am constatat că majoritatea fuseseră „personalităţi” ale prizonieratului, probabil şi ei arestaţi odată cu mine.

Între timp starea sănătăţii mele se înrăutăţise, plăgile de pe fund deşi se mai înmuiaseră, se infectaseră. Din nou forţa mea biologică moştenită era pusă la încercare, şi numai voinţa şi credinţa m-au ajutat şi în acest moment crucial din viaţa mea. Forţa morală a învins încă o dată neputinţa fizică.

La următoarele câteva anchete întrebările se concentrau asupra unor foşti prizonieri, unii foşti legionari, alţii doar ofiţeri de excepţie, aproape toţi foşti locatari bordeiului 14 din Mănăstârka, bineînţeles niciunul repatriat cu Divizia Tudor Vladimirescu, mulţi condamnaţi în Uniunea Sovietică. Se vorbea în general, pe mine întrebându-mă dacă am fost legionar. Le-am afirmat categoric că nici eu, nici cineva din familie, n-a fost legionar, că uram dictatura, că nu eram de acord cu monopolizarea de către ei a naţionalismului şi moralităţii în România, că uram supunerea oarbă pe criterii politice şi fanatismul, că am făcut liceul militar, şcoala militară de ofiţeri care a

Participat împotriva rebeliunii legionare din 1941, că am făcut parte din Batalionul de gardă al Mareşalului care a desfiinţat mişcarea legionară, fiind şi eu atunci verificat. Fiind ofiţer n-am făcut şi nu voi face politică. Susţineam cu tărie că nu există un singur om oricât de bestie ar fi care să poată spune că am fost legionar. Soarta a făcut să fiu cu unii fie în prizonierat, fie în temniţe, dar n-a încercat niciunul să mă racoleze. Din când în când mă întrebau de un medic, dr. Alexandru Barbu. De fiecare dată când auzeau răspunsul meu negativ, se năpusteau asupra mea, mă loveau cu ce apucau, unde nimereau, mă ameninţau că vor trece la alte metode de tortură mai convingătoare care mă vor „termina”.

Când m-am întors în celulă am găsit un coleg, un evreu, care, spunea el, a fost arestat deoarece s-a întâlnit cu un alt evreu venit din Israel, care făcea schimb de valută. Se vedea de la o poştă că minte, că era turnător plătit sau securist, anchetatorii sperând că va obţine el de la mine, ceea ce n-au obţinut ei. Mai îmi plasa câte un cancan cu artişti, n-o excludea nici pe Lică Gheorghiu, fiica artistă a lui Dej, dar după argou părea cel mult a fi fost şofer.

Avea ţigări aşa că m-a servit şi pe mine pentru a-mi câştiga bunăvoinţa. Între timp nu eram chemat la anchetă, aceasta fiind continuată de el. L-am rugat de câteva ori să nu discutăm despre politică sau anchetă, i-am spus direct cine este, dar n-a încetat. Îmi debita teorii că legionarii erau preferabili comunismului, că nu i-au omorât, că nu i-au predat nemţilor, că i-au pus să muncească, că acei care au avut bani au scăpat şi de muncă şi cu averile intacte.

L-am avertizat că dacă mai continuă îl iau la bătaie, la care, fiind obraznic, mi-a spus că dacă dau în el înseamnă că sunt legionar. Atunci mi-am ieşit din pepeni şi l-am surprins cu o lovitură, trântindu-l în gratiile celulei. A început să urle de cred că se auzea şi-n Calea Victoriei, săriţi, salvaţi-mă, mă omoară legionarii. Au intervenit paznicii, l-au scos afară din celulă, mie mi-au pus cătuşe şi lanţuri, nu mai purtasem de mult aşa brăţări preţioase şi grele, iar dimineaţa, m-au pedepsit cu cinci zile de carceră, adică 125 grame de pâine şi apă, pentru încălcarea ordinii închisorii, provocarea de scandal. După asta am fost dus din nou la anchetă, unde mi s-a spus doar că în în locul evreului îmi va trimite un român, după care au trecut la variaţiuni pe aceeaşi temă, intercalate cu trei bătăi, toate până la leşin. Întors în celulă, am zăcut pe burtă până seara, când am

Fost trezit de noul meu coleg de celulă, de data acesta un român din Curtea de Argeş.

M-am dezbrăcat, i-am arătat fundul şi pulpele, i-am spus întâmplarea cu evreul, adăugând că dacă şi el este turnător, în cursul nopţii îl omor. Impresionat nu de ameninţările mele, ci de ce văzuse pe corpul meu, a recunoscut că a terminat ancheta, că a mărturisit tot ce au vrut ei pentru a scăpa cu viaţă şi că a fost trimis ca informator, spunându-mi: „Da, domnule Gulan (de unde îmi ştia numele?), dar din acest moment m-am lecuit, nu le mai fac nici un serviciu”. Am convenit să le „toarne” ceea ce stabilisem noi, activitatea mea din Uniunea Sovietică, fapt constatat de mine la prima anchetă.

Colegul meu de celulă mi-a confirmat constatarea că organele de securitate, pentru a-şi dovedi excepţionala utilitate în faţa partidului, arestau zeci de mii de aşa-zişi contrarevoluţionari, care după cele mai brutale torturi, pentru a-şi salva viaţa, inventau ceva compromiţător, o ilegalitate, ceva „duşmănos”, pentru a-l încadra în activitate împotriva orânduirii socialiste, conform art. 209 din Codul penal.

Pe mine m-au chinuit noapte de noapte, îmi puneau câte o întrebare după care aşteptau câteva ore răspunsul, ei dezlegând rebusuri, în timp ce pe mine mă ţineau în picioare lipit de perete, fără să-mi permită să schiţez cea mai mică mişcare, lăsarea capului într-o parte, aplecarea corpului în faţă toate sub lumina unui far de 500 waţi. Părea ceva mai omenos, dar nimeni, nici un yogin n-ar fi putut rezista mai mult de o oră. Când cădeam, mă loveau cu cizmele în coaste până mă ridicam, bestiile cochetau pur şi simplu cu moartea ta, până ce-ţi ţâşnea sângele pe nas şi pe gură. Plângeam cu lacrimi şi mă gândeam cum pot apărea la lumina zilei cu prieteni sau cu cunoscuţi, cum soţiile lor suportau în pat mângâierile labelor unor bestii, îmbibate de sângele unor martiri. Oare mamele lor nu ştiau preţul huzururilor lor, ce vipere au supt la sânul lor, nu simţeau mirosul de sânge de sfinţi torturaţi? Mă întrebau de Ilarion Stănescu, de Aurel State, Victor Clonaru, Puiu Atanasiu de care nu ştiau nimic. Şi asta noapte de noapte timp de vreo trei luni. Între timp mi-au schimbat celula, un nivel mai jos, la „morminte”, celule single, un metru pe doi metri, jumătate ocupată de placa de beton zisă pat. În lunile mai-iunie fiind o căldură înăbuşitoare, te scăldai în propria-ţi sudoare, stăteai pe burtă ca să inspiri puţin aer ce se strecura pe sub

Uşă, de pe coridor. Oare cei ce se plimbau pe Calea Victoriei sau bulevardul Magheru ştiau că sub picioarele lor, la câţiva metri zac îngropaţi şi torturaţi fraţi de-ai lor, nu auzeau gemetele înăbuşite, nu simţeau mirosul de sânge nevinovat?

Neobţinând absolut nimic de la mine, probabil nici de la alţii despre mine, ne-au trimis în temniţe mai periferice, temniţa centrală fiind eliberată pentru noii deţinuţi a căror arestare continua în masă. Transferul a durat vreo două săptămâni, se făcea individual pentru a nu lua legătura, dar mi-era indiferent unde, numai să scap de „morminte” ce echivalau cu moartea. Nu puteam înţelege cum un om absolut nevinovat, care nu comisese nici un delict împotriva poporului şi a noii orânduiri, care nu conspirase nimic poate fi închis şi maltratat. De unde atâta mârşăvenie şi bestialitate la români? Partidul recrutase cele mai odioase făpturi născute de acest popor, iar bestialitatea lor depăşea pe cea a tuturor organelor represive ale altor ţări comuniste, era rezultatul în exclusivitate al lipsei de cultură şi a educaţiei cetăţeneşti, a sfidării oricărei legi morale, toate coroborate cu îndoctrinarea lor cu cele mai obtuze precepte comuniste, cu ura nestăvilită împotriva acelora care cutezau să atenteze la privilegiile lor, care îi transformau în monştri. În acelaşi timp te bombardau cu crimele săvârşite în Africa de Sud sau Chile, simple admonestări pentru unul care a trecut prin anchetele sau temniţele comuniste româneşti, minciunile lor zilnice ca picăturile chinezeşti sperând să îngenuncheze definitiv poporul de robi.

Ş i astfel, ameţit de întunericul ochelarilor de tablă, sunt trântit într-o celulă a celei mai înfiorătoare închisori comuniste, Uranus, fostul Arsenal al armatei păzit de mine ca elev în timpul rebeliunii legionare – aşa se scria noua istorie întoarsă cu 180o. O celulă cu două paturi fără saltele sau pături, singura diferenţă fiind hârdăul pentru necesităţi nu se mai numea „paraşa”, se numea pe franţuzeşte „tinetă”, că doar Francois-Noel Babeuf7 în manifestul plebei din 1895 ridică visul utopic comunist, la rang de ideologie, plagiată de Lenin ca program al bolşevicilor. Aceeaşi uşă metalică cu lacăte şi încuietori, cu ferestruica de dat lături şi vizeta de urmărire în fiecare secunda a roadelor reeducării poporului român, pentru formarea „noului om”, care nu trebuia să mai gândească, ci doar să robească şi să aplaude noii luceferi, mântuitori ai neamului. Celula fiind ceva

Mai mare, visam că-mi voi relua exerciţiile de meditaţie în mişcare, pentru a redeveni treptat om. De unde!

Pe la miezul nopţii îl aruncă pe unul în celulă, pe care-l târau într-o pătură. Ştiam să oblojesc rănile cu cârpe udate în apă rece, să vântur o haină ca să mai alung chinurile. În faţa mea aveam de data aceasta un cap tumefiat, vânăt, un corp inert, care de-abia mai zvâcnea. Mi-a trecut noaptea mai uşor, dar de abia la prânz am reuşit să-l fac să deschidă ochii, să vorbească. După ce m-a văzut şi el cum arătam eu, după ce şi-a dat seama că l-am readus la viaţă, speriat de moarte mi-a bolborosit numele, Dan Otulescu, ce mi-a amintit de tatăl meu, fost guvernator al băncii naţionale.

Prima anchetă m-a convins că de aici nu mai scapă nimeni, toţi anchetatorii, bătăuşii şi caralii, parcă erau în întrecere socialistă permanentă, care reuşeşte să schilodească mai mulţi şi mai repede. Parcă picasem pe o planetă a monştrilor care se hrănesc doar cu sânge, se îmbată de plăcerea desfrâului torturilor. Au reînceput placa cu dr. Barbu, eu susţinând că nu am auzit în viaţa mea de un astfel de nume, cerând cu insistenţă o confruntare, aşa ştiam eu audiatur et altera pârş. Solicitarea mea fiind considerată obrăznicie, o bandă de patru haidamaci, beţi sau drogaţi, au tăbărât pe mine, loveau cu ce puteau unde nimereau, iar când leşinai, unul punea furtunul cu apă pe tine şi în timp ce ei se odihneau, urma aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns şi următoarea bătaie. A doua maltratare a haitei, nu mai avea efectul primeia, făcuseşi deja pe tine, şi mare şi mică, corpul era tot o rană, din care nu mai ţâşnea sânge ci doar o mucoasă vâscoasă galben-maronie, ce se prelungea în balta de apă de pe betonul pardoselei. Totul se termina când nu puteai să te mai ţii pe picioare, când nu-ţi mai reveneai. Atunci erai rostogolit pe o foaie de cort şi târât până în celulă, când îţi smulgeau foaia de cort, lăsându-te pe betonul rece al celulei. Colegul meu era atât de speriat şi de neputincios încât n-am îndrăznit să-i solicit ajutorul. M-am chinuit cum am putut, mi-am clătit cămaşa şi pantalonii, n-aveam chiloţi, deoarece plecasem de acasă cu izmene flanelate, care se lipeau de răni şi nu le suportam.

Câteva zile m-au lăsat să mă regenerez, timp în care l-am rugat pe colegul meu să-mi reţină numele şi adresa. M-a prins de mâini şi zgâlţâindu-mă mi-a spus că şi-a nenorocit familia. Că în 1945 s-a înscris la Tineretul Liber, că din 1948 a fugit din Bucureşti

Muncind prin ţară, iar că din 1950 a stat ascuns în podul casei total claustrat, timp de opt ani, timp în care s-a pregătit pentru a deveni inginer constructor sau arhitect, atunci când va fi cazul. Nu ştia cine l-a turnat, ştia doar că odată cu el erau arestaţi şi părinţii şi ca atare îşi asuma toată răspunderea morală. I-am spus numai că orice animal îşi apără puii de bestiile de pradă, că părinţii şi-au făcut doar datoria, vinovaţi fiind doar comuniştii. Părându-li-se că-i sub influenţa mea nefastă l-au mutat în altă celulă, dar l-am regretat pentru caracterul şi educaţia lui deosebită.

Mi-au adus imediat un alt partener, un tip ceva mai în vârstă, dar care arăta înfiorător, faţa tumefiată, o mână luxată, ochii vineţi. Însă acesta, examinându-mă la rândul său, m-a întrebat: „ce ţi-au făcut camarade, au trecut cu buldozerul peste tine?”. Plin de condescendenţă, fără să-l jignesc, i-am spus că n-am fost şi nu sunt legionar şi-l rog să-mi spună pe nume Aurelian sau Gulan. Mi-a spus că a auzit de mine de la un alt Aurel, State, care nu mai este om, a sărit de la etaj, şi-a rupt picioarele, a rămas infirm pe toată viaţa.

Era Nicu Schneider, economist, legionar, făcuse puşcărie şi-n timpul lui Antonescu, mai stătuse cinci ani la temniţa de referinţă pentru legionari de la Aiud. Şi-a cerut scuze crezând c-au fost arestaţi numai legionari. A început să mă oblojească, cu experienţa lui avea de toate pregătit oricând pentru arestare. Când m-am dezbrăcat şi-a văzut că n-am chiloţi, a scos două perechi noi dintr-o legătură, după care a început să astupe găurile mai mari cu pasta de dinţi şi să spele vânătăile. Când a fost gata, a sosit şi surpriza, mi-a oferit o ţigară din zecile de pachete pe care le luase cu el la arestare şi pe care le primise după terminarea anchetei. A fost un om extraordinar, el m-a remontat, asigurându-mă că fiind tânăr totul ve trece. El mi-a spus că a stat închis şi cu comunişti, oameni simpli, care respectau legile nescrise ale temniţei, îi mai dădeau şi lui câte ceva din Ajutorul Roşu, pe care ei îl primeau regulat. În anul 1946 Ana Pauker le promisese că nu le face nimic dacă se autodesfinţează şi dacă nu votează cu ţărăniştii, încheind chiar un pact cu comandantul legionar Pătraşcu. De la el am aflat şi de Puiu Atanasiu care se erija în noul şef legionar din ţară, căpeteniile lor fiind în Spania şi Germania. Mi-a reamintit alfabetul Morse şi-am încercat să luăm legătura cu vecinii, dar nu răspundea nimeni, toţi erau timoraţi. Peste câteva zile a fost mutat la „depozit” la Jilava, la despărţire lăsându-mi mie ultimele

Două pachete de ţigări, şi spunându-mi simplu să nu-i mulţumesc, că eu am nevoia, mai mult decât el.

Au urmat anchete sui generis, iar la una din acestea, după ce m-au bătut bine şi mi-am revenit scăldat în apă rece, mi-au adus pentru confruntare o făptură sprijinită de doi caralii, căruia cu greu puteai să-i spui om. M-au lăsat să-l admir vreun sfert de oră, iar după ce au constatat că-i imposibil să-l recunosc, l-au pus pe el să vorbească despre mine, sperând că am să-l recunosc după glas. Cu o voce stinsă, sacadată de icnetele unor enorme suferinţe, apărându-se tot timpul undeva în partea dreaptă, cu lacrimi mari care urmau făgaşul unor lovituri, adevărate şanţuri ce-i brăzdau faţa, mi-a pronunţat numele, după care îngâna parcă mecanic o lecţie învăţată pe care o spunea cu toată scârba: „este Aurelian Gulan, şeful promoţiei de ofiţeri 1942, unul dintre liderii acţiunilor naţionaliste ale ofiţerilor români, încarcerat şi întemniţat de mai multe ori în Uniunea Sovietică unde a avut legături cu unii legionari, nu ştiu dacă este legionar, ne-am cunoscut doar la bridge, nu frecventa cercul nostru, nu l-am întâlnit niciodată în România”. Nu l-am recunoscut nici după bolboroselile lui şi dând să cadă de ameţeli, sprijinit de cei doi caralii, a adăugat: „sunt avocatul Victor Clonaru, m-au omorât de câteva ori” adăugând apoi cu multă demnitate: „nu mă condamna şi tu”.

Îl cunoscusem ca un bărbat bine legat, prezentabil, remarcat prin replicile lui spontane şi acide, inteligente şi clare, acum o epavă, târât din cameră în pumni. Am rămas împietrit şi pironit în scaunul meu, la gândul că unii n-au rezistat poate.

Pe îngeri nu-i poate judeca decât Dumnezeu, nu oamenii, iar pe călăi nu-i poate ierta decât El în marea Lui milostivenie.

Trăiam cea mai mare mulţumire şi linişte sufletească, având martor conştiinţa mea, că de la mine n-au smuls nici o mărturisire împotriva vreunui prieten sau cunoscut.

În acest timp soţia umbla pe la procuratură să afle ceva despre mine, ziua procesului, iar ca să poată plătii avocaţii diavolului şi-a vândut singurul lucru de preţ, pianina. Tatăl ei, într-o discuţie între patru ochi îi spusese: ai ştiut cine este, ştii că este nevinovat, trebuie să-l aştepţi şi să-i împărtăşeşti soarta. Soţia nu numai că rezistase tuturor ameninţărilor, dar crezând încă în conceptele şi valorile umanităţii de adevăr, dreptate şi justiţie aflase data procesului, ştia că

Lotul număra aproximativ optzeci de persoane, fără să bănuiască că făceam de fapt parte din cele câteva zeci de mii de condamnaţi de organele de represiune cele mai obediente ale partidului, Securitatea şi justiţia pe bandă rulantă, pentru a înspăimânta un popor.

La începutul anului 1959 are loc şi inspecţia călăului-şef al bandei de torţionari a ministrului de interne, Drăghici. Deschiseseră toate uşile de la celule pentru ca tovarăşul să contemple operele săvârşite de slugile lui în timpul anchetelor şi temniţei. Toţi se plângeau de tratamentul criminal, la celula de alături ministrul etalându-şi erudiţia, după placa deja cunoscută „noi nu comitem erorile burgheziei, examinăm fără şovăire orice potenţial adversar”, adăugând „vă oferim prilejul fericit de a muri eroic, voi aţi cântat că moartea, numai moartea legionară, este cea mai sfântă nuntă dintre nunţi”. Dacă ministrul prefera astfel de ticăloşenii, vă puteţi imagina la ce se pretau bestiile de subalterni, care pentru mârşăviile lor primeau grade, decoraţii şi prime grase, proporţional cu numărul asasinatelor comise. Deoarece li se ordonase grăbirea şi terminarea anchetelor, acestea s-au derulat alert, torturile s-au amplificat. În ciuda presiunilor, după cincisprezece luni de anchetă n-am recunoscut absolut nimic din aşa-zisele acuzaţii, n-am semnat nici un proces-verbal.

Sunt transferat la un „depozit” intermediar la Malmaison, temniţa sumbră de pe Calea Plevnei, unde trebuia să fim pregătiţi pentru înscenarea numită proces. Trebuie să vă reamintesc că pentru a şterge crimele săvârşite, partidul a demolat închisoarea Uranus, înălţând pe mormântul de oase al martirilor acestui neam cel mai hidos şi faraonic kitch arhitectonic, denumit cinic Palatul Poporului şi rebotezat în Palatul Parlamentului, prin ale cărui fântâni arteziene pătate şi inestetice, va ţâşni pururi sângele celor ce-au cutezat să demaşte genocidul săvârşit de partid prin cea mai abjectă teroare, prin foame, frig şi întuneric, prin oribilul atentat moral şi spiritual asupra propriului popor.

XVII. PROTOTIPUL INEVITABILULUI ESTE MOARTEA8 „Malmaison”, o temniţă care nu-şi dezminte numele, care va rămâne în memoria poporului român ca templu al suferinţelor zadarnice, recunoscută pentru ororile săvârşite, pentru regimul inuman, de înfometare şi degradare umană la care o fost supusă intelectualitatea română. Factorul comun rămâne bestialitatea anchetelor şi a temnicerilor transformaţi în cei mai odioşi criminali, care ucideau cu pasiune demenţială numai pentru a-şi dovedi ataşamentul total faţă de partidul asasin. Celulele mici şi individuale, frigul şi foamea, deţinuţi zăcând inconştienţi pe podele de beton aşteptând procesele.

Bat în peretele din stânga, nimeni. În peretele din dreapta îmi bate un frate de suferinţă Dombrovski, fost „PA” întrerupându-l, crezându-l fost primar al capitalei. Era de fapt prizonier de război. El mi-a spus că lângă el se afla Nedelcovici, nu mi-a spus care, deoarece erau doi fraţi, Doru şi Dan, ambii ingineri care-şi dovediseră prin fapte demnitatea şi integritatea morală cu care au depăşit momentul de excepţie din viaţa lor. Două personalităţi de marcă ale temniţelor româneşti, Doru a rămas surd din cauza torturilor.

În mai suntem duşi în temniţa cea mai odioasă, Jilava, unde fuseseră îngropaţi în groapa cu var Corneliu Codreanu şi alţi doisprezece comandanţi legionari, din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 29-30 noiembrie 1938. Exact după doi ani, în noaptea de 26-27 noiembrie 1940, a avut loc masacrul de la Jilava când au fost asasinaţi de către unele scursuri legionare şaizeci de foşti demnitari,

107 Pe Calea Plevnei, la numărul 137 A, în spatele unor garduri vopsite în verde, se află Iprochim, o instituţie încă de stat şi o grădiniţă pentru copiii angajaţilor din Ministerul Apărării Naţionale. Puţină lume ştie însă că în anii '40-'50, în locul banalelor instituţii sus-menţionate, aici s-a aflat un loc de detenţie, unde au fost chinuiţi şi încarceraţi din motive politice foarte mulţi oameni. În secolul al XlX-lea, în locaţia cu pricina funcţiona principala cazarmă a trupelor de cavalerie menite să apere Bucureştiul. Denumirea de Malmaison provine, după toate probabilităţile, din timpul lui Cuza, când domnitorul a botezat aşa zona după un domeniu favorit al nefericitului împărat francez Napoleon al III-lea. Printre primele victime importante ale bolşevicilor care au trecut pe aici au fost membrii „Lotului Tămădău”, adică toată conducerea PNŢ arestată în 1947, după încercarea eşuată de fugă din ţară cu un avion a lui Ion Mihalache (de fapt, o capcană a comuniştilor), însoţiţi de un grup de demnitari ţărănişti, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu şi Corneliu Coposu

După ce aceeaşi soartă avuseseră şi istoricul Nicolae Iorga şi marele economist Virgil Madgearu. Tot aici fuseseră executaţi la 1 iunie 1946 mareşalul Ion Antonescu, alături de foştii colaboratori, Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin (Piki) Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei şi alţii, după ce trecuseră prin temniţele sovietice şi un simulacru de proces în Bucureşti. Aceasta era Jilava, temniţa răfuielilor. Aici au fost executate pe rând zeci de persoane pentru a fi răzbunate asasinatele comise de unii împotriva altora.

Regimul comunist nu repeta „greşelile burgheziei”, ei masacrau zeci de mii de români, aleşii ei nu aveau ce răzbuna, deoarece nu fusese omorât nici un comunist în închisorile româneşti, voiau doar să-şi asigure dictatura prin exterminarea oricărei posibile oponenţe. Ce au avut cu mine nu ştiu, dar întâi m-am trezit în camera doi, o celulă mare fără paturi, fără ferestre, beton şi apă, destinată condamnaţilor la moarte. După cinci zile sunt scos şi dus într-o cameră mai mare, cu paturi, priciuri de lemn, suprapuse pe trei etaje, toate pline ochi, furnicar de oameni. Zidurile groase, peste un metru, fără ferestre deoarece se aflau la câţiva metri sub pământ, fără aer încât de-abia se putea respira, o umezeală ce-ţi pătrundea până-n oase, o putoarea aproape insuportabilă, tineta era un butoi pentru 6070 de oameni care nu mai mâncau normal, bolnavi, unii abia se mai târau din cauza urmelor lăsate de anchete, în general un aspect apocaliptic, care depăşea prin hidoşenie tristele realităţi prezentate prin filme la Maidanec, Auschwitz sau mai ştiu eu unde.