Autoportret cu palimpsest

ULTIMUL LIMBAJ

Prejudecata apartenenţei poeziei exclusiv la o epocă romantică şi revolută, cu lacuri clare, neînghesuite de bărci de agrement, cu munţi pustii, netăiaţi de şosele, cu luna nevizitată de nave cosmice şi cu poeţi visători şi tuberculoşi, începe - după o lungă perioadă de dominaţie - să intre încet, încet în declin. Ideea că, o dată cu tehnicizarea civilizaţiei noastre, poezia ar putea să nu-şi mai găsească locul printre atâtea savante îndeletniciri apare astăzi naivă, aparţinând unui timp în care epoca noastră nu era decât visul sau coşmarul unei lumi nesigure încă de viziunile sale. Cea mai mare descoperire pe care ultimele decenii au făcut-o - ultimele decenii cu războaiele lor mondiale şi paşii lor pe lună, cu revoluţiile lor profunde şi victoriile lor definitive -, cea mai mare descoperire a acestei ultime jumătăţi de secol care a schimbat lumea mai mult decât ultima jumătate de mileniu este că sufletul omenesc a rămas neschimbat. Nu cred că esenţa şi existenţa poeziei se schimbă, aşa cum nu cred că esenţa sufletului omenesc se va schimba vreodată. Dacă s-ar schimba, dacă s-ar fi schimbat vreodată, atunci întoarcerile în timp ar fi fost de neînchipuit, atunci Dante nu l-ar fi invocat pe Virgiliu, noi nu l-am înţelege pe Dostoevski. Forma artei se schimbă uneori brusc, de cele mai multe ori şocant, nu pentru că fondul ei s-ar transforma, ci pentru că fiecare transformare este o tentativă de apropiere de acest fond unic. Ca şi peştera de la Altamira, pereţii caselor următoarelor milenii vor fi împodobiţi cu picturi, iar adolescenţii călători printre planete vor continua să citească, asemenea strămoşilor lor din caleşti, poezii.

În lumea contemporană, şi cu atât mai mult în cea viitoare, specializarea îl obligă pe om să se concentreze asupra unei arii din ce în ce mai mici, pentru a putea pătrunde din ce în ce mai adânc în ea. Această evoluţie pe verticală desparte oamenii în coloane tot mai înguste, care nu mai reuşesc să comunice decât cu greu între ele. Numai sufletul, acelaşi, mai rămâne al tuturor, numai arta rămâne limbajul, ultimul prin care ne mai putem înţelege.

GLOSĂ LA O PLOAIE ENGLEZĂ

Expresia "ploaia a început pe neaşteptate" pare inventată anume pentru ploaia engleză şi, totuşi, câtă neadecvare, câtă aproximaţie, ce lipsă de nuanţe în aplombul ei lipsit de adevărate determinări! Ce poate să însemne "pe neaşteptate" pe lângă felul brusc şi în acelaşi timp insesizabil în care, de la o secundă la alta, starea de agregare a văzduhului se schimbă fără a avea conştiinţa acestei schimbări şi fără a păstra memoria, oricât de sub-conştientă, a ceea ce fusese cu numai o secundă înainte. De la o clipă la alta spaţiul dintre acoperişuri şi cer, care fusese de aer, devine de apă şi ar fi capabil - dacă ai face gafa să îl întrebi asupra cauzelor şi naturii acestei transformări - să se mire şi să susţină că nu fusese niciodată altfel.

În Europa sau în America, în Asia sau în Australia o ploaie este o schimbare de umoare a naturii, premearsă - oricât de grăbită ar sosi - de întunecări, pale de vânt, picuri răzleţi, zăpuşeli, aripi de răcoare anunţată cu câteva minute sau câteva ore înainte de semne cereşti şi simptome reumatice, asemenea unui musafir care îşi anunţă apropierea prin presentimente, telefoane, claxoane, sonerii. Dar în Anglia ploaia nu este un musafir, ea vine la ea acasă, fără a se simţi obligată să-şi prevină slujitorii asupra orei sosirii şi fără a-şi face reproşuri că nu le-a oferit măcar preavizul necesar deschiderii umbrelei; nişte adevăraţi englezi ar trebui să stea cu umbrelele veşnic deschise. De altfel nimănui nu-i dă prin minte să-i reproşeze ceva. Mi-ar părea foarte rău dacă aceste rânduri, chiar, ar fi interpretate ca un reproş. Intenţia mea este mai curând elogioasă şi nu m-aş mira ca, începută printr-o uimire, pagina aceasta să se încheie printr-un omagiu. Pentru că, dincolo de aerul ei de ingenuitate puţin arogantă şi de eternitate mereu proaspătă, ceea ce te fascinează în ploaia engleză este evidentul ei caracter magic.
Cum aş putea să explic această impresie? Faţă de alte ploi, apăsătoare, coborând cerul până la pământ şi făcându-l să se deşire în crengi, izolându-ne unii de alţii, ca să ne întristeze pe fiecare în parte, ploaia engleză are în sine ceva prietenesc şi unificator, o calitate greu de definit, dar capabilă să uşureze, nu să apese sufletul, aşa cum o solidarizare, chiar în suferinţă, te întăreşte şi îţi dă un fel de plăcută exaltare.
Există în ploaia engleză ceva asemănător umorului englez, o surdină luminoasă, o reţinere agreabilă, o veselie inteligentă, ceva ce nu te va face niciodată să râzi cu hohote, dar în faţa căreia nu te vei putea împiedica să zâmbeşti. De altfel, chiar pare să existe o veselie în felul degajat, lipsit de crispare în care ploaia este acceptată de toată lumea, aşa cum se acceptă şi se iubeşte un element al peisajului. Un peisaj ciudat de curat, aproape strălucitor. Pentru că printre elementele ce deosebesc ploaia engleză de alte ploi este şi caracterul ei intens purificator. Sunt ploi pe care le asociezi cu noroiul, sunt ploi care, atingându-te, ai senzaţia că lasă pe tine dâre de murdărie şi de vopsea; dimpotrivă, ploaia engleză este asemenea unei cosmice, elegante curăţătorii din întreprinderea căreia acoperişurile ies scânteietoare, asfaltul luceşte de-ţi ia ochii, vitrinele devin asemenea oglinzilor, iar oamenii au aerul că au fost spălaţi şi şterşi bine până au început a străluci. Cât despre iarbă - marea, extraordinara beneficiară a acestui umor meteorologic - ea este mereu verde, sclipitoare, vie, ea nu se usucă niciodată, spre bucuria ochilor noştri obosiţi, a oilor cu lână în carouri şi a metaforelor eternităţii.

FATALE

Femeile fatale sunt fatale numai privite dinspre bărbaţii pe care nu-i iubesc, dar pe care nu-i resping totuşi dintr-un motiv sau altul (frică, milă, slăbiciune, interes). Din această nehotărâre rezultă o conduită contradictorie, ilogică, pe care bărbatul îndrăgostit - şi nesperând decât să nu fie obligat să-şi admită înfrângerea - o înveleşte într-un voal misterios, creând mitul femeii fatale. O fatalitate dedusă numai din lipsa de dragoste, din neatenţia şi indiferenţa care decurg din ea. Odată îndrăgostită, cea mai fatală femeie fatală devine o simplă îndrăgostită.

Această teorie a misterului provenind din neiubire poate fi înfricoşătoare dacă o lărgim la dimensiunile universului şi o aplicăm proniei, tot de genul feminin.