Autoportret cu palimpsest

O TEMĂ DE DISCUŢIE

Una dintre temele de discuţie ale verii - acel gen de discuţii care se poartă numai în adolescenţă sau în vacanţă, când timpul încetează pentru o clipă a mai conta -, una dintre temele discuţiilor purtate pe plajă, în nisipul fierbinte, a fost aceea a perfecţiunii corpului omenesc. Nu era o discuţie estetică, nu asupra frumuseţii formelor umane meditam noi, în această privinţă nu aveam nici o îndoială că totul este atât de relativ şi de subiectiv încât unui locuitor al altei planete, altfel decât noi, pielea noastră moale, buzele noastre umede, mâinile noastre osoase şi gâturile noastre golaşe ar putea să i se pară la fel de monstruoase cum ni se par nouă reprezentările cu tentacule şi antene din povestirile science-fiction. Dar nu despre asta era vorba. Ceea ce dezbăteam noi se lega de însuşi principiul vieţii, de calitatea complicatei maşinării pe care, fiecare dintre noi, o reprezentam într-o copie mai mult sau mai puţin perfectă, mai mult sau mai puţin discutabilă. Trebuie să recunosc că, în timp ce - bazându-se pe întinsa argumentaţie a nenumăratelor boli care pot să ne distrugă - ceilalţi susţineau precaritatea constituţiei noastre fizice, eu pledam pentru perfecţiunea ei.

Un aparat, un aparat cu atât mai sensibil - deci mai uşor dereglabil! - cu cât este mai complicat, mai sofisticat, mai

aproape de perfecţiune; o extraordinară maşinărie, infinit de subtilă şi de ingenioasă, pe care chiar perfecţiunea ei o face dependentă şi fragilă.

Ideea carteziană a maşinăriilor printre care se înscrie însuşi corpul uman ("Ceea ce nu va părea deloc ciudat acelor care, ştiind cât de felurite automate sau maşini mişcătoare poate crea meşteşugul oamenilor, întrebuinţând numai foarte puţine piese în comparaţie cu marea mulţime de oase, de muşchi, de nervi, de artere, de vene şi de celelalte părţi care se află în corpul fiecărui om, vor considera acest corp ca pe o maşină"), ideea din "Discursul asupra metodei" aşeza convingerea antică (omul este măsura tuturor lucrurilor) într-o nouă ecuaţie, mai formală, într-un nou context, mai mecanic, dar ale cărui graniţe se extindeau la cele ale universului. O capodoperă finită aşezată în centrul unei capodopere infinite, ideea filosofică a generat idei artistice şi moderne, iar corpul omenesc a devenit în tot secolul şaptesprezece pretextul unor jocuri răsturnate, cu statui enorme şi coloşi în interiorul cărora se puteau vizita grote, ţărmuri şi cascade, cu monumente sculptate dintr-un întreg munte, culcate de-a lungul unor întregi păduri, cu şipote având roluri fiziologice şi elemente geografice figurând organe. Pentru că, din moment ce omul nu este decât o maşină hidraulică, maşina hidraulică a naturii poate să amintească - de ce nu? - un om. "Respiraţia şi alte asemenea acţiuni naturale şi obişnuite, depinzând de mersul spiritului,

sunt ca mişcările unui orologiu sau ale unei mori pe care simpla curgere a apei le poate face neîntrerupte". Mersul spiritului?

Stăteam întinşi în nisipul fierbinte, cu bietele noastre trupuri lăsate pradă tuturor viruşilor, microbilor, dar nu mai puţin fericite de vară, nu mai puţin capodopere ale universului mereu instabil între perfecta, precara materie şi spiritul fragil, dar de neînvins.

RĂGAZUL UNEI DEFINIŢII

Pacea face parte dintre acele noţiuni cărora li se găsesc mai uşor antonimele decât definiţia. A spune că este răstimpul dintre două războaie este mai exact şi, în orice caz, mai simplu decât a încerca să găseşti caracteristicile acestui răstimp.

Dicţionarul însuşi, după ce foloseşte o metodă ("stare de bună înţelegere între popoare"), îi adaugă, spre clarificare, pe cea de a doua ("situaţie în care nu există război"), într-un celebru jurământ medieval - izvorât după anul 1000 din spaima nebună care a înconjurat ca un halou sumbru acel prim sfârşit anunţat al lumii - cavalerii se angajau "...să nu incendieze-şi să nu dărâme casele, să nu taie şi să nu smulgă viile, să nu facă prizonieri ţăranii şi să nu le ia acestora hrana...", tot atâtea negaţii care, împreună şi cu destulă stângăcie, încercau să contureze o situaţie, în mod evident, greu de definit, şi poate şi mai greu de imaginat. Totul se petrece de fiecare dată ca şi cum ar fi vorba de o noţiune puţin cunoscută, mai mult vis decât realitate, mai mult speranţă decât amintire, o noţiune căreia fiecare dintre noi suntem gata să-i înţelegem caracteristicile şi să-i descoperim definiţia, cu minima condiţie de a avea suficient timp (fără război!) pentru asta. Un timp pe care - trebuie să recunoaştem - până acum oamenii nu l-au avut.
Oricât de ruşinos şi de absurd pare, istoria speciei noastre este - până acum - istoria războaielor pe care le-a dus împotriva ei însăşi. Periodizarea timpului scurs se face prin raportare la principalele conflagraţii, etapele poartă numele marilor flageluri ("perioada dintre cele două războaie mondiale", "perioada de după război"), cei mai importanţi dintre oameni sunt cei ce şi-au dovedit geniul covârşitor în arta de a învinge prin forţa armelor (Alexandru, Cezar, Napoleon). E adevărat că în timpul nesfârşitelor campanii militare, în bivuacuri şi în tranşee, asediaţi sau asediind, alungaţi sau alungând, înspăimântaţi şi înspăimântând, oamenii n-au încetat să viseze la pace, dar o făceau întotdeauna confuz, pentru că nimeni nu avusese vreodată răgazul să realizeze ce mai este pacea în afară de faptul că nu este război. Dincolo de această generalitate, fiecare îşi putea imagina cel mult pacea lui, care nu întotdeauna era şi pacea celorlalţi, şi niciodată pacea tuturor. Pacea universală, pacea exterioară şi pacea interioară, pacea dintre popoare, dintre fiinţe, dintre idei şi dintre sentimente, pacea ca rezultat al toleranţei şi al comprehensiunii, al înţelepciunii şi al dragostei, a fost visul de aur, cel mai scump şi cel mai teoretic, al omenirii. Un vis care nu cere decât răgazul unei definiţii, care nu imploră decât răstimpul dintre două negări, cu cât mai lung cu atât mai în stare să le învingă. ,"Pax vobiscum" rămâne, şi pentru noi, cea mai plină de sens, de credinţă, iubire şi speranţă, dintre urări.

A FI NOU, A FI ETERN

Cred că, dintre contemporani, Cornelia Baba este artistul de la care am învăţat în scrisul meu cel mai mult, artistul al cărui fel de a înţelege arta mi-a pus cele mai multe întrebări ce-şi aşteptau şi de la mine răspunsul. Poate de aceea (şi poate pentru că, din clipa când i-am văzut prima oară o pânză, am avut presimţirea acestei - cum să-i spun? - afinităţi interogative), i-am urmărit evoluţia nu numai cu admiraţie, ci şi cu un fel de curiozitate palpitantă, care implica parcă şi propria mea devenire.

Ceea ce m-a fascinat întotdeauna şi continuă să mă fascineze, ca un sâmbure de mister, ca un enigmatic nucleu în jurul căruia se învârte totul, a fost proprietatea acestei arte de a şoca, de a răscoli, nu prin senzaţia de nemaivăzut, ci, dimpotrivă, prin aceea de reîntâlnire cu ceva ştiut dintr-o altă viaţă. În faţa tablourilor lui Corneliu Baba am simţit ceea ce simt în faţa marii poezii: bucuria de a descoperi în sfârşit ceva ce presimţisem de mult, emoţia găsirii a ceva (o imagine, o pată de lumină, o împerechiere de cuvinte) ce nu ştiam că ştiu, dar de care brusc îmi aduc aminte. Tânăra fată cu pulovăr roz şi ochi transparenţi o cunoşteam de mult, dar a fost nevoie să-i văd portretul ca să mi-o amintesc şi să n-o mai uit niciodată; ţăranca uscăţivă, cu mâinile în poală şi cu faţa emaciată de nesomn alături de somnul bărbatului şi al copilului, o ştiam din copilărie, mă obseda în coşmare şi am recunoscut-o cu gratitudine; bărbatul istovit, femeia îmbătrânită, fetiţa deşirată, bătrânul tăcut şi tot grupul acela întorcându-se de secole şi secole de la câmp, înaintau prin seară şi memorie de dinainte de naşterea mea, şi m-au ajuns deodată, şi ne-am întâlnit.
Această senzaţie de reîntâlnire, de recunoaştere, de aducere aminte, despre care vorbeşte Platon, se produce pentru mine, ca un declic indicator al valorii, în faţa marilor opere printre care număr pânzele lui Corneliu Baba.
De altfel, ceea ce m-a frapat întotdeauna în ele a fost capacitatea de a stăpâni timpul, de a-l încorpora în unităţi care sunt de obicei ale spaţiului, de a-l încremeni în forme cărora rigoarea nu le diminuează misterul, după cum nemişcarea nu le scade încărcătura de viaţă, ci funcţionează, dimpotrivă, ca un dig în stare să întrerupă curgerea şi să acumuleze substanţă. În faţa unui tablou de Corneliu Baba am avut din nou revelaţia - în stare să determine un destin - că important nu e să fii nou, ci etern. În faţa unui tablou de Corneliu Baba m-am gândit că marele secret de a nu fi niciodată demodat este să nu fii niciodată la modă. Am înţeles - ceea ce ştiau toţi maeştrii prerenascentişti, dar ceea ce nouă ne apare atât de uluitor - că adevărata înnoire nu e schimbare, ci luare de la capăt. Formele clasice - dar ce înseamnă clasic într-o operă în care fiecare tuşă şi fiecare umbră au un sigiliu personal şi de neconfundat? - sunt numai recipientul în stare să primească mereu alte şi alte substanţe. Un recipient care a putut rezista neschimbat câtă vreme nu trebuia să conţină decât viaţa, dar care a început să-şi piardă contururile, să devină difuz - ca sub puterea unei încărcături radioactive - atunci când nebunia şi absurdul s-au revărsat corodând, dizolvând totul în jur. În ultimele cicluri - cutremurătoare - artistul n-a renunţat la rigoare, dar rigoarea însăşi pare să se îndoiască de propriul ei rost şi de propria ei consistenţă într-o lume în care raţiunea se stinge otrăvită cu o overdoză de ea însăşi. Arta maestrului clasic atinge astfel, aproape fără să se schimbe şi aproape fără să se fi observat când şi cum, cotele celei mai tulburătoare şi acute modernităţi, credincioasă mereu numai sieşi şi nevoii sale de a spune ceea ce are de spus, într-o magistrală lecţie de estetică depăşind limesurile picturii.

SCRIU

Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cât la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al creării, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea, prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!), ci a unui portret, a unei interpretări, egal depărtate de coşmar şi de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti, de a fi în stare să insinueze bănuiala că, iată, chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens, a scrie nu poate să nu aibă. Astfel, şansa unei permanenţe (o, optimistul, răzbunătorul Exegi monumentum, pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe.

Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred, în nevoia oamenilor de a fi umani. Cred că, aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă, credinţă şi iubire (mai precis, din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale), arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista, chiar, numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare, din scepticism, din indiferenţă...
Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire, când nu e decât o descurajare fără margini. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis, decât inteligenţa unei negaţii.