Autoportret cu palimpsest

MARE ÎN APRILIE

E uşor să scrii "Era o dimineaţă rece şi strălucitoare de aprilie şi eu stăteam pe ţărmul înalt al mării privind", dar mult mai greu să exprimi ceea ce palpitase cu adevărat între pereţii de carton ai frazei, senzaţia aceea de plenitudine, atât de violentă încât ameninţa să înăbuşe, aşa cum aerul ascuţit de limpede se opunea respiraţiei, înţepând cu muchiile cristalelor lui. Tot ce-mi mai putusem dori în acele fremătătoare zile constănţene fusese să rămân câteva clipe singură cu marea, şi dormisem cu grijă, şi mă trezisem în zori, ca să o întâlnesc înainte de a întâlni pe altcineva, pe inima goală, ca la împărtăşanie. Mă aşteptasem însă la altceva: mă aşteptasem la lichidele lave înmulţitoare ale luminii ştiute din august, sau la aripile zbătute romantic şi pălmuind duşmănos din februarie, sau la oglinzile împăcate şi meditative ale lui septembrie. O ştiusem în nenumărate feluri - şi mi-ar fi plăcut s-o revăd oricum, dar nu mă aşteptasem la ţipătul acela de alarmă, de o stridenţă aproape insuportabilă, acolo unde, la capătul bulevardului, începea universul.

Cred că intensitatea primăverii era cea care, adăugată mării, crea acea impresie de nelinişte supranaturală, de încordare dusă la paroxism, de forţă depăşind cu mult puterile îngrădirii, dar mai îngăduind totuşi, încă o secundă, să fie ţinută în frâu. Suprafaţa apei părea compusă metalic din luciul miliardelor de lănci ridicate, care aşteptau zăngănind ordinul existenţial al pornirii; un electric destin, ameninţător şi incitant, vibra în aerul prea întins pentru a putea cânta, scoţând la atingere sunete scurte, răguşite, mai tulburătoare decât melodiile.
Vântul, care nu încerca să încurce generaţiile elastice ale valurilor, nici crengile lemnoase ale arborilor îndepărtaţi, apleca înverşunat şi cu ură iarba aspră a promontoriului şi trăgea brazde senzuale, cu zimţi, pe suprafaţa înfiorată a pielii. Din când în când trebuia să închid ochii, pentru că scutul de sticlă al lacrimei nu mai reuşea să mă apere de soarele ofensiv, şi atunci, pe durata secundelor roşii ale întunericului, lumea în care paralela de apă şi cea de cer se întâlneau la infinit devenea o cutie de rezonanţă în care putea fi ascultat, cu mândrie, cosmosul însuşi.
Acesta este adevăratul conţinut al frazei pe care o pot relua şi continua acum fără remuşcare. Era, deci, o dimineaţă rece şi strălucitoare de aprilie şi eu stăteam pe ţărmul înalt al mării privind, când, deodată, m-am întrebat cum ar fi dacă marea n-ar fi la picioarele mele, acolo, dacă acea triumfătoare, puternică frontieră de valuri n-ar exista, ci totul s-ar termina pur şi simplu, pământ continuat de pământ, ca un somn fără vise, opac. Ipoteză nu numai absurdă, ci şi de nesusţinut, pentru că, dincolo de orice descurajare, nu sunt în stare să imaginez un ţărm fără mare, cum nu sunt în stare să imaginez un timp fără viitor. Căci, suferind pentru toate seminţiile terestre ale planetei, stăteam pe malul imprevizibilei mări aşteptând, ca pe ţărmul unei enorme speranţe.

ÎNTREBĂRI DE SEZON

Cine este în stare să stabilească proporţia justă dintre precauţie şi nonşalanţă? - mă întrebam privind nesigură tulburea goană de moarte din jur, nehotărâtă încă dacă să optez pentru spaimă sau pentru indiferenţă, indecisă dacă trebuie să condamn pe cei fricoşi sau pe cei inconştienţi... Cine este în stare să stabilească aria subţire în care drogul curajului şi otrava laşităţii se reduc între ele, lăsând sângele curat, apropiat de punctul zero al normalităţii absolute? - mă întrebam, ezitând să optez între degradarea prin groază sau degradarea prin dispreţ.

Cine ar putea să spună dacă pierdem mai mult încercând să ne adaptăm realităţii, încercând să o evităm, să ne ferim de ea, să ne apărăm transformând-o sau lăsându-ne transformaţi de ea, sau, dimpotrivă, ignorând-o, tratând-o cu indiferenţă, desconsiderând-o şi neţinând cont de ea, cum nu poţi ţine cont, fără să înnebuneşti, de microbi, pentru simplul motiv că sunt peste tot?
Evident, nimeni nu putea răspunde întrebărilor mele obosite, întrebărilor care se îngânau unele pe altele, redundante şi ermetice, în timp ce ochii mei priveau cu atenţie în afară, în speranţa că pot descoperi în arhitectura obiectivă a lumii ceea ce ordinea mai exigentă a ideilor nu îndrăznea să afirme; nimeni nu putea răspunde întrebărilor care, ele însele, nu căutau atât un răspuns, cât o posibilitate de a nu mai fi puse. Ceea ce vedeam în afară era o după-amiază de mai grăbit, aproape torid, o după-amiază consumându-se lent pe o stradă de periferie paşnică, mărginită de salcâmi înfloriţi marital şi răspândind un parfum violent, în curţile neumbrite încă de frunza tânără a spalierelor de viţă se vedeau lalele galbene şi roşii, margarete, crengi întârziate de liliac, iar casele modeste înconjurate de pomi văruiţi sărbătoreşte aveau un aer gospodăresc şi prosper. Era ora întoarcerii de la lucru, şi tot mai mulţi locuitori ai străzii apăreau încărcaţi de plase cu pâine, cu salate, ridichi şi ceapă verde, mergând încet, evident obosiţi, dar nu lipsiţi de o anume pace interioară, puternică, mulţumită de sine. "Câtă luciditate, atâta dramă" mi-am spus cu năduf, redescoperind autocritic celebrul citat, privind cu adevărată invidie liniştea celor pe care nu păreau să-i tulbure nici norii de praf care îi ascundeau din când în când, la trecerea camioanelor grele, nici frunzele încriminate ale salatelor din sacoşe. Noţiunile de prudenţă, precauţie, spaimă, curaj, indiferenţă, inconştienţă deveneau inoperante şi se scurgeau de conţinut în faţa echilibrului lor primordial, care nu cerea universului decât elementele de bază şi le accepta fără să le verifice, mulţumit că le-a primit. Mai aproape de materie decât de interpretarea ei, liniştea aceea reuşea să cristalizeze în cele din urmă coordonatele unei înţelepciuni la care ajungeau, pe un drum infinit mai lung, şi filosofii.
Numai luciditatea mea, grăbită să analizeze o realitate pe care ştia dinainte că nu o poate schimba, producea nelinişti şi drame interzicând şi Nirvana, şi fericirea de pe pământ. De altfel, sunt în stare să-mi imaginez un paradis pierdut pentru simplul motiv că, în loc de mere, pomul binelui şi al răului rodeşte întrebări.