Autoportret cu palimpsest

LA CULES PRUNE

Cules de prune la concurenţă cu albinele pe pământul crăpat de arşiţă, sub văzduhul încins de vară; cules de prune coapte şi căzute la pământ, intrate cu voluptate în putrezirea alcoolizată de mândria propriei lor perfecţiuni; cules de prune pe pământul acoperit senzual de carne mustind dulce şi aromat sub pielea mov, cu umbre de argint mat, luminoase; cules de prune pe pământul devenit el însuşi moale şi mov, zemos, zaharat... Cu ce mai mult decât cu o euforică, fericită rugăciune seamănă această înaintare în genunchi printre fructe şi sâmburi, printre albine şi viermi, cu ce mai mult decât cu un imn închinat miezului lumii seamănă această tactilă descoperire a contururilor materiei? Palmele se lipesc de ţarină şi ţarina se lipeşte de fructe, genunchii se-ncleiază în magma dulce şi fierbinte de soare, în timp ce nările deschise spre tainele olfactive ale văzduhului se pătrund de sufletul - prea uşor pentru a deveni lumină, prea pur pentru a ajunge formă sau culoare - rămas mireasmă, al universului viu. Ca nişte coarne senzuale de melc, ca nişte şerpi calzi, inteligenţi, tremurând de presimţire, degetele pipăie sferele alunecoase şi moi, plivirile glisează pe suprafeţele violete ale minusculelor coline, pe pantele vinete ale nămeţilor dulci.
Desigur, o asemenea bogăţie de arome, forme, culori şi savoare nu putea fi nejinduită de mai multe forţe ale nevoii de a avea, ale dorinţei de a stăpâni şi de a preface. Dulcele pe care visul meu îl transformă în esenţă, concepţia albinei îl preface în miere, iar idealul viermelui în leagăn şi mormânt. Aceeaşi prună - rotundă, mătăsoasă, moale, însiropată, înmiresmată - poate deveni o picătură de alcool, un strop de miere sau o negaţie.
Destinul ei depinde de rezultatul luptei dintre degetele mele - obosite, fermecate -, hărnicia sinucigaşă a albinei şi graba macabră a viermelui. Dar şi inteligenţa mea născocitoare de subtile şi euforizante otrăvuri, şi lăcomia altruistă şi savantă a albinei, şi opera viermelui exterminator se însumează aceleiaşi naturi învingătoare, supravieţuitoare, capabilă să renască mereu, de la an la an, capabilă să-şi urmeze - contemporană cu indiferent ce victorii sau catastrofe, capodopere sau crime - drumul ei, neschimbat, dinspre sămânţă spre sămânţă, dinspre pământ spre pământ. Singura capabilă să-mi plece genunchii, fericiţi de zeama fructelor şi de praful copilăriei.

ÎN MUZEU

* Cercul cu aripi, simbolul soarelui zurând, simbol care apare în întreaga artă a Egiptului antic, stăpânind, nuanţând totul, îmi trezeşte - ca şi nemăsuratul cult al lui Aton, altă ipoteză solară - uimirea. Cum a putut fi sanctificat, cu o asemenea fervoare, soarele într-o ţară în care el, soarele este atât de duşmănos, atât de ucigător, când mult mai firesc, mult mai logic, mi s-ar fi părut să fie socotită sfântă umbra, atât de rară, planta, atât de greu de întreţinut?... Să fie frica un argument mai puternic decât admiraţia, să fie teroarea mai convingătoare decât iubirea, în misterioasa istorie a descoperirii, (sau inventării) de zei care se confundă, copleşitor, cu însăşi Istoria?
* Printre atât de gingaşele statuete de Tanagra, una avea aripi mari de arhanghel, sâni de femeie, grei, şi însemne virile, ceea ce, în mod ciudat, nu-i scădea din delicateţe, ci făcea gândul să alunece, încântat şi ambiguu, spre insolubila problemă a sexului îngerilor.
* Portretele din Fayum (continuate de pictura bizantină şi, într-un anume sens, chiar şi de pictura noastră din secolul nouăsprezece) impuneau un canon de frumuseţe egal în stilizare celui egiptean sau grec, la fel de teoretic. Sprâncenele groase, îmbinate într-un unghi hotărât deasupra nasului autoritar, ovalul prelung, umbra senzuală de pe buza superioară, întunericul cârlionţat din jurul frunţii rotunde şi ochii adânci, negri, puternici, neşovăitori, înţelegând totul; oare toate acestea existau în realitate cu o atât de mare frecvenţă încât să impună canonul, sau, dimpotrivă, canonul impunea realităţii tiparele sale, spre multiplicare, spre imitare? Veşnica dilemă generată, într-o formă sau alta, de orice dogmă...

CINCI DECENII DE VEŞNICIE

Un oraş este cu atât mai frumos şi mai plăcut de locuit cu cât reuşeşte să încorporeze în relieful lui de var şi cărămidă, de beton, sticlă şi oţel mai mult din natura pe care a înlocuit-o, mai mult şi mai paradoxal din atmosfera bucolică a satului definitiv înfrânt. Pornind de la această axiomă, a apărut - în secolul nostru, destul de înţelept pentru a descoperi că o victorie poate fi uneori mai neliniştitoare şi mai plină de griji decât o înfrângere - ideea de a proteja în inima triumfătoarelor metropole emoţionante şi mirifice eşantioane ale satelor de demult. Din această nevoie practică şi nelinişte existenţială s-au născut muzeele satelor.

Vizitatorul Bucureştiului poate întâlni de o jumătate de secol, pe malul lacului Herăstrău - acolo unde oraşul modern poartă, încă, o croială de frunze, după moda neschimbătoare a naturii - unul din cele mai fermecătoare astfel de muzee. Şi unul dintre cele mai ştiinţifice, pentru că alegerea şi conservarea exponatelor au fost făcute după strictele reguli ale timpului şi spaţiului, ale istoriei şi geografiei. Nu există regiune a ţării care să nu fie reprezentată aici prin ce are ea mai inefabil şi totodată mai util, încât frumuseţea nativă se îmbină cu funcţionalitatea gospodărească, alcătuind un tablou al sensibilităţii şi inteligenţei, al poeziei şi rigorii. Casele din Ardeal şi bisericuţele maramureşene se întâlnesc aici cu stâlpii şi plugul de lemn, cula oltenească, este vecină cu hambarul din Banat şi cu instrumentele de pescuit de pe Dunăre.
Scoarţele şi pernele adânci, opaiţul şi opinca, leagănul şi furca, pirostriile şi lăzile de zestre, cuptorul şi colţarul, blidul şi măsăriţa, icoana şi laviţa alcătuiesc un univers complet, în care se putea trăi şi iubi, în care încăpeau vieţile, patimile şi morţile, un fel de comprimat al întregii lumi la scară individuală.
Câte secole are această lume de lemn şi pământ, prin care sufletele au trecut şi pe care au mângâiat-o cu aburul lor de credinţe şi patimi. Dacă-i adevărat că veşnicia s-a născut la sat, atunci satul însuşi este o veşnicie. Muzeul de la Şosea, cu cele cinci decenii de veşnicie ale sale, închide în sine această eternitate în care palpită fostele vieţi ale părinţilor şi bunicilor noştri. El este dovada pâlpâitoare, irecuzabilă, înlăcrimată, că într-o altă geografie poate, într-o altă istorie desigur - aceiaşi oameni ar fi putut inventa orologii şi astrolabe, ar fi putut înălţa domuri şi catedrale. Sufletul Meşterului Manole luminează, explicativ ca o aureolă de martir, creştetul de şindrilă al caselor din Muzeul Satului.