Autoportret cu palimpsest

ÎNTRE CRENGI

Am locuit câteva zile o odaie a cărei fereastră se deschidea într-un pom. Nu m-am exprimat greşit: dând în afară, geamurile îşi făceau cu greu loc printre ramuri, încât, aşezată la masa de sub pervaz, eram aşezată în acelaşi timp între crengi. Iar crengile erau înflorite. Am privit de mii de ori în viaţa mea un pom înflorit, am fost de nenumărate ori fericită contemplând o livadă în floare, dar nu mi s-a mai întâmplat să locuiesc în inima unei eflorescente, să mă simt într-o asemenea măsură în interiorul unui arbore.
Prima impresie se învecina cu halucinaţia. Mireasma care - atunci când treci pe lângă o coroană, oricât de explodată în floare - este suavă şi abia perceptibilă, se dovedea acolo puternică, atât de violentă, încât trebuia să treacă un timp, şi simţurile lovite de aproape ofensatoarea sa forţă să se aclimatizeze, pentru a-i sesiza frumuseţea şi fervoarea. De altfel, studiat dinlăuntru, nimic nu semăna cu ceea ce presupuneam a şti dintotdeauna.
Corola - care, văzută de departe, este numai o gingaşă pată de tonuri pastel - apare din interior ca o construcţie savantă, de milioane de petale, stamine, sepale, calicii, o arhitectură de corole mai mici, sprijinindu-se unele pe altele, o ierarhic de ramuri şi rămurele o adevărată uzină a dragostei şi procreării în care duioşia pune la cale fructe, iar tandreţea naşte zaharuri şi culori.
Aş fi vrut să scriu. Masa la care şedeam era aşezată acolo în chiar acest misterios scop, dar misterul care se desfăşura în crengi era mult mai mare decât cel de pe pagini, taina desăvârşirii era mai împlinită în seve decât în cerneală. Aş fi vrut să scriu, dar preferam să privesc. Între ciorchinele de flori îşi îndeplineau menirea bondari şi albine, dar trecerea lor din floare în floare nu avea nimic frivol sau decorativ, era, dimpotrivă, o îndeletnicire gravă, ca tot ce ţine de supravieţuire, o acţiune serioasă şi plină de senzualitate. Zumzăind bonom în căutarea nectarului, bondarul se introducea în caliciile gingaşe, în timp ce aluneca voluptuos cu picioarele prin polen, iar floarea se apleca suferitoare şi dulce sub greutatea lui fericită. Apoi, ameţiţi puţin, ea se mai clătina câteva clipe pe gâtul delicat al peţiolului, iar el plonja într-o altă corolă care se apleca senzual sub greutatea lui. Şi ce uşor ar fi fost să-l socotesc pe el numai un hoţ de splendori, iar pe ea numai o victimă jefuită de esenţe, dacă n-aş fi ştiut că, inconştient pudrat cu polen, el duce spre o altă floare mesajul ei voluptuos, că uneşte, nătăfleţ şi sătul, fără să bănuiască măcar, stamine îndrăgostite şi boabe care se caută, de polen. După bondari treceau albinele şi dereticau ultimele resturi jinduitoare de dragoste, curăţau sistematic dulceaţa şi transportau conştiincioase polenul rămas, într-un dans al vieţii savante şi triumfătoare, într-un ritual al iubirii fără de greş.
Şi dragostea, şi supravieţuirea, şi norocul, şi beatitudinea pomului înflorit aş fi vrut să-mi rămână în pagini, de aceea, poate, mâna mea nu se îndura să prindă condeiul, ci, sprijinindu-mi obrazul în palme, cu gâtul aplecat asemenea unui peţiol, aşteptam să mă cerceteze bondari şi albine în mireasma nunţilor necesare şi cu gândul la fructele şi cuvintele care vor veni.

O EXPERIENŢA DE NEREFĂCUT

G. Ibrăileanu este, cred, singurul critic din lume despre care scriitorii au scris mai mult decât a scris el despre ei. Amintirile de la "Viaţa Românească" - în care portretul criticului, conturat cu peniţă aproape îndrăgostită, domină întâmplările şi oamenii fericiţi să-i fi fost alături - întrec de multe ori ca volum opera celui venerat. Prin aceste amintiri - dincolo de influenţa literară propriu-zisă, remarcabilă şi ca amploare şi ca durată, pe care conducătorul revistei ieşene a exercitat-o asupra contemporanilor - G. Ibrăileanu şi cercul "Vieţii Româneşti", al cărui spirit rector a fost, impun în istoria noastră literară un mit creator, acela al unei colectivităţi ideale, întrunite în numele binelui şi rezistând în numele frumuseţii, o legendă capabilă să fertilizeze iluzia lumii solidare prin bunătate şi triumfând prin altruism. Alături de Spiritul critic în cultura românească şi de Adela, în rând cu Scriitori şi curente şi cu Studii literare, atmosfera de la "Viaţa Românească" a fost opera sa, o operă unică prin armonie, care nu seamănă cu nici o alta, de dinaintea ei sau de după ea, şi a cărei putere de iradiere păstrează până azi sensurile nostalgice ale unei experienţe de nerefăcut. Fără să conţină anecdote picante sau întâmplări senzaţionale, fără să se ilustreze prin peripeţii hazlii sau prin fapte ieşite din comun, amintirile de la "Viaţa Românească" se citesc cu emoţie şi fascinează prin haloul care înconjoară, asemeni unui nimb religios, figura centrală: figura unui mentor căruia nu i s-a putut reproşa niciodată nimic, şi care a fost în stare să impună - înarmat numai cu fineţea spiritului şi cu forţa sensibilităţii - un model uman aproape utopic, unind frumosul cu binele într-o sinteză socotită imposibilă.
Desigur, unor temperamente mai surescitate, unor umori mai moderne, duioşia care patrona relaţiile din cercul ieşean poate părea dulceagă, iar blândeţea, lipsită de nerv. Dar aceasta ar însemna să nu vezi, dincolo de aparenţele idilice, profunzimea acelor relaţii omeneşti izvorâte, sub lumina limpede a unei nunţi profund laice şi neobosit critice, din căldura virtuţilor cardinale. Pentru că - iată - credinţa în resursele de gingăşie şi înţelegere a sufletului, speranţa într-o lume mai bună, în care nu numai dreptatea, ci şi poezia vor putea guverna cugetele şi popoarele, iubirea, întemeiată pe comprehensiune a suferinţei şi respect al diferenţelor, a făcut din grupul ieşean o fericită insulă a lui Euthanasius în întinsul istoriei literare, o insulă în care frumuseţea naturii umane ne poate apărea, în perspectiva unei jumătăţi de veac, stilizată de iluzii şi aproape apocrifă.

UŞA DIN CALCAN

De la geamul meu se vede - printre hornuri strâmbe, acoperişuri zăngănitoare de tablă, antene cu amplificatori, vârfuri de plopi, crengi de oţetari, cozi inteligente de pisici - calcanul mare şi gol al unei case cu două etaje, în pustiul căruia, cam în dreptul primului nivel, este tăiată, puţin lateral, o uşă. Poate că, la început, cel care va citi aceasta frază nu va găsi nimic extraordinar în ea, aşa cum nici eu nu am găsit, din prima clipă a instalării în această încăpere, ce este anormal în peisajul care se vede de la geamul ei. De fapt, la început, prezenţa - e adevărat, ciudată - a uşii putea fi cu bunăvoinţă explicată: un fost balcon, aşezat acolo de un excentric arhitect, dar dispărut între timp la vreun bombardament, sau cutremur; sau legătura secretă cu altă clădire, cave nu mai există de mult, dar a cărei urmă se mai desluşeşte, desen întunecat pe calcanul rămas în picioare. La urma urmei, la început nici nu era decât o tăietură dreptunghiulară, făcută în peretele cu tencuială cojită închipuind continente necunoscute şi mai păstrând, în zonele intacte, literele decolorate ale unor reclame interbelice. Câteva scânduri bătute de-a curmezişul, din interior, astupau de bine de rău golul, iar neglijenţa şi decrepitudinea estompau bizareria faptului în sine, înglobându-l în derizoriu şi în mizer. Şi totuşi, înainte încă de a se produce transformările care aveau să o pună în evidenţă şi să o aşeze în obsesie, înainte chiar de a-mi de seama că despre obsesie este vorba, simţeam ceva neliniştitor, malefic chiar, în peisaj, un element greu de depistat în banalitatea locului şi mai greu încă de interpretat în înţelesurile lui, cu cât mai limpezi cu atât mai aiuritoare.
Pentru că, la ce putea să slujească o uşă dând spre văzduh, cu posibilitate de tranzit spre hornurile vecine? Ieşire de incendiu pentru şoarecii domiciliaţi la mansardă sau, dimpotrivă, intrare pentru motanii de pe acoperişuri porniţi la vânătoare în jungla podului? Intrare ingenioasă pentru fantomele descinse din miezul întunericului, sau, dimpotrivă, discretă ieşire la îndemâna somnambulilor porniţi pe o rază de lună? Oricum, înainte de a mă hotărî asupra vreunui răspuns, întrebările au evoluat într-un registru diferit.
Lucrurile s-au precipitat o dată cu intrarea în reparaţii a casei de peste drum. Într-o bună dimineaţă am descoperit-o înconjurată de schele până sus, la uşa din calcan. Prima bănuială a fost că sfârşitul misterioasei uşi se apropie şi îmi imaginam deja cu regret calcanul imens şi plat, fără nici o spărtură generatoare de întrebări. Dar nu. Ajunse la ea, lucrările nu numai că nu au zidit-o, ci i-au finisat cu grijă canaturile din care scoseseră scândurile vechi şi putrede ce o urâţeau. Câteva zile, cerceveaua a rămas căscată pătrat spre golul negru al podului, într-un ciudat şi oarecum îngrijorător suspans. Apoi, în uşorii reparaţi şi vopsiţi proaspăt a fost montată o altă uşă, o uşa adevărată, de lemn lustruit, cu o clanţă lucioasă de alama, cu o tăbliţă, pe care trebuie să fie un nume, şi cu un vizor.
Tot ce pot să spun este că nici una dintre întrebările mele nu mi se pare destul de serioasă pentru răspunsul acestei uşi. Ea nu e făcută nici pentru şoareci, nici pentru pisici, nici pentru fantome. Dacă aş vedea atât de departe, aş putea descifra pe plăcuţă numele proprietarului. Dar nu văd atât de departe, ceea ce nu mă împiedică să simt că prin vizor mă priveşte cineva. Bineînţeles, ştiu că totul a o prostie, că uşa are plăcuţă şi vizor pentru că, probabil, este singurul tip de uşi care se găseşte în comerţ, sau, poate, este o uşă veche, adusă de undeva şi montată în locul gol care trebuia umplut. Dar asta nu o împiedică să figureze noapte de noapte în coşmarele mele. O visez de fiecare dată întredeschisă, ca şi cum în clipa următoare ar urma să intre sau să iasă cineva, şi de fiecare dată mă trezesc înainte ca gestul, în sfârşit lămuritor, să se producă. Într-o seară, din interior se auzeau voci pe care bineînţeles, n-am reuşit să le disting, iar altă dată, în faţa pragului, în aer, plutea un preş de iută, cu motive geometrice.
De fapt, m-am obişnuit cu ea şi în realitate, şi în vise. O singură dată m-am speriat: când mi s-a părut că disting, montată în calcan, puţin la dreapta uşii, nouă, o sonerie. Atunci mi-am mutat masa şi, exasperată, m-am aşezat cu spatele la geam.