Autoportret cu palimpsest

INDIFERENŢĂ

Îmi amintesc eu exactitate momentul în care, pentru prima oară, un medic pe care îl căutasem în legătură cu o suferinţă, mi-a spus în încheierea consultaţiei, printre sfaturi profilactice şi paliative medicamentoase: "Dar, mai ales, trateaz-o cu indiferenţă". Era vorba despre boală, îmi amintesc cu exactitate sentimentul amestecat şi contradictoriu care m-a cuprins, pentru că el s-a repetat da atunci, în nenumărate rânduri, şi pe nenumărate tema, ori de câte ori, neexistând o reală soluţia a unei problema, apărea sfatul universal şi filosofic al eludării prin insensibilitate.
Un fel de stupoare din care nu lipsea nici jignirea, nici revolta se năştea de fiecare dată în mine în faţa recomandării care, tocmai pentru că nu putea să rezolve nimic, încerca să sugereze că, la urma urmei, nici nu era nimic de rezolvat. "Trateaz-o cu indiferenţă" avea aerul de a fi o metodă de tratament a unei maladii îndoielnice şi poate chiar imaginare, când nu era decât o biată pereche de ochelari construiţi anume pentru a împiedica vederea bolii reale, o biată pereche de dopuri moi şi insinuante, inventate anume să astupe urechile înspre geamătul adevărat. Dar boala - răspundeau simţurile mele exasperate de suferinţă - nu e făcută să se vadă cu ochii sau să se asculte cu urechile, ea este o sămânţă plantată în mine, un sâmbure de nefiinţă care, ignorat sau tratat cu indiferenţă de ochii, de urechile sau de conştiinţa mea, nu încetează de a creşte din mine însămi şi de a rodi împotriva mea. Faptul că mi se spune sau îmi spun că mi-e bine nu împiedică răul să-şi continue dezvoltarea şi opera, sub sticla nepăsării mele terapeutice. Durerea există chiar dacă eu încerc să-i opun scutul anesteziant al apatiei, boala îşi urmează cursul în pofida eludării mele. "Trateaz-o cu indiferenţă" devine astfel paravanul în spatele căruia mi se înalţă, cu propria mea complicitate, rugul, travestiul sub care mi se desăvârşeşte, cu propriul meu acord, execuţia. Îmi amintesc cu exactitate momentul în care am formulat pentru prima oară aceste gânduri, transcrise apoi de atâtea ori pe marginea cărţilor de naturale, de sociologie sau de mecanică, de medicină sau de morală, ca un răspuns, aproape biologic, pe care fiinţa mea, atentă şi îndurerată, lipsită de iluzii, dar nu şi de vigilenţă, îl dă universului căruia îi aparţine.

O PAGINĂ IDILICĂ

Voi scrie o pagină idilică. Fără nici o reţinere, fără nici o jenă pentru seninătatea şi lipsa ei de griji, fără nici o frână a elanului bucolic. O pagină despre doi miei născuţi cu o zi înainte în curtea unui canton C.F.R., mişcându-se nesiguri pe picioarele înduioşător de lungi şi de fragile, săltând miraţi printre petece de zăpadă murdară, traverse putrezite, şuruburi ruginite şi colţi gălbui de plante pripite să spargă pământul aproape îngheţat.

Sunt amândoi negri de tot, buclaţi african, dar cu ochii mai deschişi decât blana şi botul, aproape albaştri, iar cineva - neaşteptat de sentimental - le-a prins câte o panglică roşie, legată cu fundă festivă, în jurul gâtului imaterial de fraged.
Am spus că voi scrie o pagină idilică, dar să nu credeţi că mi-e uşor. Idilici sunt numai ei, mieii, şi încântarea mea aproape înlăcrimată de a-i privi. Nimic din ceea ce-i înconjoară nu e idilic şi nu li se potriveşte. Nimic campestru, nimic pastoral nu există în preajmă. Cele două oi triste şi berbecele bătrân, cu blănile murdare de gudron, privesc şi ele prostite, nevenindu-le să creadă şi conştiente în mod evident de discrepanţa dintre ceea ce au reuşit să aducă pe lume şi lumea pe care au îmbogăţit-o - poate exagerat şi inadecvat - astfel. De-o parte, linia ferată bântuită de mărfare scrâşnitoare şi interminabile; de cealaltă parte, râul de culoarea leşiei, etalând impudic, printre pietrele rânjite ale albiei, gunoaie neidentificabile, buşteni pe jumătate putreziţi, găleţi sparte şi nemuritoare bucăţi de material plastic, care nu se topesc, nu putrezesc, nu mucegăiesc, nu se dizolvă, nu dispar, vulgarizând la nesfârşit cu eternitatea lor insalubră natura căreia atât de impertinent i s-au adăugat. Dincolo de râu e şoseaua internaţională, cu mâzga ei împroşcată de TIR-uri, cu claxoanele şi farurile ei murdărind liniştea zilei şi întunericul nopţii. Iar în mijlocul acestui univers uruitor şi nenatural se mişcă, în curtea îngustă a unui canton C.F.R., doi miei negri cu panglici roşii la gât (împotriva deochiului, acum îmi dau seama), frumoşi şi gingaşi, delicaţi şi cruzi, cu boturile umede amintind de facerea lumii şi ochii aproape albaştri neîntinaţi de nici un gând, neştiutori de turmele şi plaiurile fermecate pe care s-ar fi putut naşte, bucolici şi fericiţi, fără îndoială fericiţi.
Peste puţin timp vor fi poate tăiaţi, sau - şi mal rău - se vor sinucide în trupurile greoaie ale unor oi sceptice, cu blănile murdărite de gudron, dar până atunci, chiar şi acolo în curtea îngustă a cantonului C.F.R., ei reprezintă un argument încăpăţânat, un fel de dispensă de copilărie a pământului, eroii deveniţi aproape incredibili ai unei rare pagini idilice.

CA O ÎNTREBARE, DESTINUL

1

Oare există ceva mai misterios, mai tulburător, mai greu de aşezat în clasicele categorii morale, sociale, filosofice şi chiar estetice, decât un mare scriitor? E ca şi cum ne-am afla deodată în faţa unei plante care nu pare a aparţine nici unei încrengături, care nu se supune nici unei reguli, ale cărei frunze seamănă altei specii decât rădăcinile, ale cărei ramuri prezintă fascinante malformaţii şi ale cărei fructe, anormal de mari şi ele savuroase, sunt în acelaşi timp nemaivăzute şi de neînchipuit (atât de noi şi de extraordinare, încât la început nici nu se ştie dacă sucul lor dulce nu este şi otrăvitor). O plantă stranie, rodind într-un fel de teroare a propriei ei fertilităţi, neîntrebată şi nerăspunzând de străinele şi eternele-i fructe, sub greutatea cărora se rupe, de altfel, curând, se usucă şi dispare, de parcă n-ar vrea să impieteze prin contradictoria sa fiinţă asupra logicei lor superioare. Astfel ne descoperim - uluiţi, admirativi şi încercând să înţelegem - în faţa memoriei marilor scriitori aşezaţi de rotundele aniversări sub lumina crudă şi sub ochiul atent al microscoapelor posterităţii. Astfel ne apare marele scriitor dispărut de mult, sărbătorit unanim, ştiut de toţi pe dinafară şi închis totuşi ermetic în destinul ca o întrebare al cărui răspuns este numai opera sa.

De fapt, poate că, în acest punct chiar se ascunde cheia "enigmei neexplicate" care e orice mare scriitor. Nu cumva, între viaţa sa care întreabă şi opera sa care răspunde apare de fiecare dată un fel de inadecvare, ca şi cum opera ar răspunde altor întrebări, iar viaţa ar fi aşteptat alte răspunsuri? Nu cumva chiar de aici, din acest punct nevralgic de contact între viaţă şi operă, din acest punct ambiguu întotdeauna şi dureros fără încetare, provine impresia confuză şi neliniştitoare (pe care extrem de puţini mari scriitori nu ne-o dau) că între ei şi opera lor este o nepotrivire sau chiar o contradicţie?
Nu cumva de aici se naşte mirarea plină de remuşcări pe care cei mai mulţi o trezesc în noi, mirarea că ei - cei pe care ajungem să-i cunoaştem prin jurnale, amintiri, studii, cercetări ştiinţifice - au fost în stare să scrie acele opere? Şi asta nu pentru că viaţa lor nu ar fi demnă de admiraţie, aproape întotdeauna complicată, eroică şi revelatoare, ci pentru că, de fiecare dată, opera o întrece în înălţime cel puţin cu o aureolă, cel puţin cu sensurile pe care le-a născut mult după ce scriitorul nu mai exista pentru a le bănui.
Mă gândesc la Liviu Rebreanu, căruia îi sărbătorim o sută de ani de la naştere şi mai bine de patruzeci de la moarte, prilej de meditaţie, de întrebări şi răspunsuri asupra unei înfrângeri şi a unui triumf. Ştiute pe de rost, cărţile lui se dovedesc deodată încărcate de o electricitate nebănuită, în stare să curenteze la atingere, iar şocul acesta, departe de a aparţine istoriei literare, continuă să funcţioneze viu ca o hârtie de turnesol, determinând natura exactă a substanţelor sufleteşti cu care vine în contact.

2

M-am întrebat adesea de ce am senzaţia că Rebreanu este puţin şi rău cunoscut, de ce mie însămi îmi este mai puţin familiar decât alţii despre care ştiu mai puţine lucruri şi am citit mai puţin. De ce păstrez în faţa lui nu numai intimidarea firească pe care o impun marile valori, ci şi neliniştea tulburătoare pe care o insuflă forţele misterioase? Şi, curios, de ce acestor sentimente li se adaugă, în plus, nepotrivită cu ele, o mică şi palidă, abulică oarecum, înstrăinare, întreruptă cu vinovăţie şi negată cu violenţă la fiecare relectură a cărţilor ştiute pe de rost, şi totuşi nedispărută, persistentă? Un răspuns ar putea fi tocmai această cunoaştere pe de rost, cu temelia zidită din litera indiferentă a cărţilor de şcoală şi obosită de povara omagiilor, interpretărilor, ecranizărilor, această generală, neutră acceptare, alienantă tocmai prin unanimitatea ei, care nu lasă nici o breşă îndoielii, azvârlind totul în albia incontestabilului prin care nu mai curge decât nepăsarea.

Dar ştiu că nu acesta este răspunsul sau că, în orice caz, este numai o mică parte a lui. Restul de adevăr, mai subtil, e mai puţin răspicat şi cere, preliminar, o explicaţie.
Liviu Rebreanu a fost un scriitor deosebit de singur. O singurătate asemănătoare aceleia a piscurilor înzăpezite, dar prin asta nu mai puţin o singurătate, în mai multe rânduri preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, conducător de reviste literare şi de instituţii culturale, el a trăit totuşi nu numai retras din viaţa literară, ci şi de neimaginat în mijlocul valurilor ei. El, căruia nu-i ajungea niciodată timpul - împărţit în nopţi de lucru istovitor şi zile de somn puţin şi obligaţii imperative - n-a cunoscut zăbava şuetelor colegiale din care se năşteau simpatii şi se consolidau reputaţii. El, pentru care dragostea familială, imperativă şi absolută, era punctul de sprijin în univers şi celula de ordine în haosul lumii, n-a cunoscut prieteniile boeme şi alianţele provizorii. El a fost piscul, acceptat ca o evidenţă şi nemaivăzut în cele din urmă din chiar cauza înălţimii sale, în timp ce la poalele sale se organizau ierarhiile de coline şi strategiile de şes. Iar la această fatală depărtare, valorică şi temperamentală în egală măsură, se adăuga munca. A fost cel mai mare muncitor al istoriei noastre literare moderne, un muncitor pentru care munca avea înţelesul primordial de chin, un ascet care nu numai că îşi accepta asceza, dar o şi supraveghea, controlându-i asprimile, inventându-i noi mijloace de suferinţă purificatoare şi dătătoare de sens. Într-o lume mai mult sau mai puţin aproximativă, obişnuită să reuşească prin improvizaţii şi să se descurce, el a fost inflexibilul erou al seriozităţii şi exponentul dramatic al profesionismului.
După această paranteză explicativă, pot să revin, limpezită, la întrebarea de la început. Taina care am sentimentul că-l învăluie încă pe Liviu Rebreanu, şi-l păstrează într-o misterioasă înstrăinare, este taina singularităţii sale. Este atât de temeinic, încât pare misterios, proiectat pe fundalul talentelor native risipite în boemă şi dizolvate înainte de a ajunge la maturitate. Este atât de serios încât pare stingher în contextul umorilor pamfletare cu direcţia imprecaţiilor mereu răzgândită şi-n mijlocul strălucirii verbale cu inovaţiile desfăşurate între subiect şi predicat.
Este altfel decât ceilalţi, singur şi neînchipuit de trist în fericirea sa modestă şi gloria sa indiscutabilă. Mă gândesc la el cu o admiraţie din care nu lipseşte un fir subţire şi fierbinte de compasiune, mă gândesc la el cu o stimă care nu îngăduie familiaritatea şi abia îndrăzneşte să viseze elanul de a-i fi alături.