Autoportret cu palimpsest

O REVERIE BELLE ÉPOQUE

Priveam, nu demult, la marginea de azi a Sinaiei - între vacarmul şoselei internaţionale şi linia care leagă Parisul de Istanbul, străbătută neîntrerupt de trenuri interminabile - o casă părăsită, lăsată să moară de moarte bună, neprăbuşită încă, dar nici departe de punctul în care va renunţa cu înţelepciune la efortul de a se ţine în picioare; o casă ale cărei ferestre, ca nişte orbite goale, fuseseră transformate de ţigănuşii de pe un derdeluş apropiat în ţinta bulgărilor lor, aproape simbolici, de zăpadă, Era una dintre acele clădiri mai puţin înalte decât lungi, având un parter care putea fi sală de mese şi două etaje cu uşi şi ferestre înşirate de-a lungul unor evanescente galerii de lemn traforat cu artă şi împodobit cu minuţie; evident o pensiune, o pensiune de la începutul secolului nostru sau poate chiar de la sfârşitul secolului trecut! A fost destul să fac această identificare pentru ca, în locul ţintei ţigănuşilor din cartier, să-mi înflorească înainte ceea ce trebuie să fi fost în fermecătoarea ei tinereţe clădirea muribundă.
Pe şoseaua care nu era decât un drum treceau trăsuri, căleşti trase de cai bine hrăniţi şi împodobiţi cu pompoane colorate şi, numai rar, câte un automobil semănând cu o insectă dintr-o specie stângace şi necunoscută scotea lumea la ferestrele şi uşile deschise admirativ.
O lume venită la munte, evident nu prea bogată din moment ce închiria doar câte o cămăruţă pe acest graţios pridvor, o lume de mici intelectuali, funcţionari probabil: femei îmbrăcate în fuste lungi cu volane tighelite savant, bluza de mătase brodată amplu cu jabouri bogate de dantelă şi punând pălării împodobite cu fructe şi flori; domni în jiletci lungi peste vestele încheiate complicat şi cămăşile cu manşetă şi guler, cu ghetre peste pantofii în năsturaşi, cu pălărie, mănuşi şi baston; copii îmbrăcaţi în costumaşe de catifea cu plastron alb ajurat, şi ciorapi croşetaţi, şi ghete înalte de lac...
Ce ciudat! Pensiunea aceasta nu avea cu siguranţă baie (în fiecare cameră se găsea doar un lavoar cu lighean şi cană de porţelan greu, pictat minuţios şi idilic), closetele trebuie să fi fost undeva în curte, detergenţii nu fuseseră încă inventaţi, şi totuşi, ceea ce frapează în imaginea mea retro, calchiată după fotografiile timpului, este impresia de ireproşabilă curăţenie, de îngrijire şi ordine a fiecărui personaj, încerc să îndepărtez din minte comparaţia, dar ea vine şi se instalează în mine, împotriva voinţei mele care se împotriveşte şi încearcă să se apere, bănuind-o defavorabilă. Nu ştiu dacă existau maşini de cusut, de ţesut, de brodat, înclin să cred că încă nu sau, în orice caz, că nu erau încă răspândite şi generalizate; materialele sintetice aveau să apară peste mai bine de jumătate de veac, totul se făcea greu, cu migală şi trudă, cu acul şi croşeta, cu lâna oilor, mătasea viermilor, firul inului, şi totul era scump, în ceea ce ne priveşte, săptămânile lor de munca sunt înlocuite azi de minutele maşinii (de ţesut, de cusut, de brodat), turme întregi sunt suplinite de câţiva barili de petrol, totul se produce repede şi uşor şi totul este derizoriu. Fotografiile lor (una sau două într-o viaţă) se făceau complicat şi erau adevărate opere de expresivitate şi sens; fotografiile noastre, trase cu automatul, se anulează prin cantitate şi sunt fără valoare, pentru că reprezintă numai secunda, nu şi înţelesul ei. Hainele lor aveau nu numai frumuseţea rarităţii, ci şi importanţa efortului pe care îl însumau; hainele noastre sunt ieftine şi indiferente, pe măsura neînsemnării mijloacelor materiale şi sufleteşti investite în ele. Nimic mai firesc. Fiecare lucru are valoarea suferinţei prin care a fost plătit şi importanţa rarităţii sale.
Această lege îşi duce atât de departe absolutismul, încât americanii au înlocuit practic îmbrăcămintea prin aceea generală şi neutră uniformă blue-jeans, în semn de recunoaştere aproape umilă, şi în orice caz filosofică, a literei ei. Un bulgăr mai talentat a reuşit să spargă un ultim rest de geam şi zgomotul cioburilor s-a grăbit să pulverizeze reveria mea belle époque ca şi meditaţia mea obosită da efortul obiectivităţii.

ÎNTREBĂRI, DEDUCŢII, FANTEZII

Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele au puterea de a îmbătrâni? Se trec priveliştile, apele încetează, pământul se mistuie? Cu siguranţă că nu, sau, mai precis, nu pe durata privirii noastre, nu într-atât încât ochiul nostru făcut pentru mai superficiale şi mai grăbite desfăşurări să fie în stare să observe. Munţii pe care îi privesc se erodează secundă de secundă şi micron cu micron, fără îndoială, dar eu nu am suficient timp pentru a vedea rezultatul acestei degradări, aşa cum o efemeridă nu are destul timp pentru a înţelege că floarea aceea se va ofili.
Mă gândisem cândva că, pentru o efemeridă, eu dormind sunt mai nemişcată decât o piatră. Dar gândul nu ar putea fi dus mai departe? Nu-s eu însămi o efemeridă pe lângă muntele din faţă, iar neclintirea acestuia nu e, oare, un semn scurt, înainte şi după care, dincolo de marginile duratei mele, crestele sunt în stare să se mişte? Dar atunci, în acel mult mai larg univers, deţinător al unor cu totul alte puncte de sprijin, "spune muntelui să meargă şi muntele va umbla" nu ar mai fi o minune, ci o dimensiune, necunoscută nouă, a eternităţii. (Imaginaţia nu este însă destul de puternică pentru a susţine mai mult de o clipă - clătinându-se sub străina ei încărcătură - insuportabila imagine a unei lumi cu munţii dansând şi prăpăstiile plimbându-se.)
Deci, dacă durata mea este insuficientă pentru a sesiza deteriorarea - reală, totuşi - a naturii, dacă în timpul care mi-e repartizat stâncile sunt neschimbate, piscurile la fel de măreţe, apele la fel de repezi şi brazii la fel de înalţi, de unde vine senzaţia de evidentă împuţinare pe care o încerc în ultimul timp - în momentele de deprimare, mai ales - privind un peisaj?
De ce râul mi se pare nu doar mai poluat decât în copilărie - observaţie în mod evident obiectivă - ci şi mult mai sărac, mai puţin? De ce linia frântă dintre cer şi creste, care altădată îmi umplea ochii de inexplicabile şi fericite lacrimi, îmi trezeşte acum un sentiment infinit mai complicat, din care admiraţia şi bucuria nu reprezintă decât o parte, chiar dacă importantă încă, a contemplaţiei? De ce ploii, care mă făcea fericită sub orice formă m-ar fi cuprins, îi pun acum condiţii ca să-mi placă şi pretexte ca să mă sustrag? Nu cumva chiar ochiul meu conştient de carenţa mărginirii sale conţine în sine, compensator, acest mecanism al lunetei întoarse la capătul căreia stelele însele se văd din ce în ce mai mici, mai neimportante? Dar atunci, ceea ce văd în oglindă nu este decât tot o reducere subiectivă a strălucirii, dispărută nu din contururi, ci din pupila care le vede? Şi ce ar trebui să mă întristeze mai mult, degradarea adevărată a lucrurilor sau scepticismul cristalinului nemaidispus să-şi adauge propria strălucire strălucirii privite?
Întrebări, deducţii, fantezii, deprimante sau amuzante maşinării a căror simplă prezenţă mai este încă o dovadă - cât de încurajatoare - că şi priveliştile văzute, şi ochiul meu văzător mai sunt în stare să se joace cu propriile raze.