Autoportret cu palimpsest

"EU SUNT IARBA"

La Iernut am trecut Mureşul cu un bac şi, ajunşi pe malul dimpotrivă, am pornit, brusc emoţionaţi, spre cimitirul celor unsprezece mii de eroi de la Oarba, înaintam încet - privind consternaţi dealurile din jur - chiar pe scena tragediei din 1944. Ziua era calmă şi limpede, câmpurile întinerite de ploaia din ajun se clătinau fericite de căldură. Din când în când o pasăre vâslea grăbită prin aer şi se lăsa să cadă în iarba din care se auzea apoi gângurind; din când în când o undă a râului clipocea mai auz, în albie, din când în când paşii noştri se auzeau sunând mai clar pe asfalt. Câtă pace! Tentativa noastră de a coborî cu gândul pe rădăcinile fericitelor plante până la sângele din care au crescut, încercarea noastră de a ne gândi, înfioraţi şi neîmblânziţi, la război şi la suferinţei lui, în liniştea aceea atât de conciliantă, părea îndreptată cu încăpăţânare împotriva naturii. Pentru că întreaga natură se împotrivea dorinţei noastre de a ne aminti. Nimic nu mai aducea mărturie că verdele exultant care ne înconjura era distilat din sânge, că ţărâna pe care-o călcam îşi trăgea fertilitatea nebănuitoare din fraţi şi părinţi. Şi totuşi, în acel amfiteatru natural, timp de trei săptămână, cu patruzeci de ani în urmă, fiecare secundă se măsura cu sânge, fiecare centimetru de pământ îşi avusese preţul la morţi. Să însemne patruzeci de ani atât de mult! Să însemne suficient de mult pentru ca memoria să rămână numai o temă de meditaţie, înălţătoare şi teoretica?

Evident, în oceanul care se numeşte istorie, patruzeci de ani nu reprezintă nici măcar o picătură de timp, şi totuşi, iată, e destul pentru ca peste gropile comune tractoarele conduse de tineri să fi putut trage brazde adânci obsedate de fertilitate, e destul pentru ca să poată fi înălţate monumente. Printre lalele, ploi de aur şi iasomii risipite pe pajiştea tragică a acelui îndepărtat septembrie, trepte ample urcă spre obeliscul înconjurat de mormintele celor morţi pentru a cuceri dealurile, atât de blânde acum, atât de crâncene atunci. O tabără de sculptură începe să presare monumente, exclamaţii şi lacrimi de piatră, printre arbuştii înfloriţi acum festiv, s-ar putea face, oare, mai mult?
Întrebarea îndurerată nu-şi caută răspunsul nici în artele decorative, nici în iniţiativele edilitare, oricât de emoţionate şi de demne de stimă. O singură clipă de înţelegere intensă a tragediei de atunci, a cruzimii şi absurdităţii care au făcut necesar eroismul poate fi un răspuns potrivit şi necesar. Pentru că la Oarba de Mureş eroismului armatei române i-au stat împotrivă, în faţă, absurditatea monstruoasă a războiului, iar, în flancuri, cruzimea, nedesminţită de secole, a istoriei şi geografiei. Cei unsprezece mii de eroi morţi, sutele de mii de eroi răniţi şi cei ce, în pofida eroismului, au rămas în viaţă sunt martorii tragici ai acelei încleştări de uri care nu aparţineau indivizilor şi ar fi părut de neînţeles popoarelor, dacă milenara nevoie a munţilor de a se bate în capete nu ar fi statornicit legi aberante şi obişnuinţe nebuneşti. Faptul că suferinţele de la Oarba ar fi putut fi cruţate nu scade eroismul celor care le-au îndurat, ci îi adaugă o şi mai cutremurătoare proiecţie istorică. Pentru că - iată - înlăcrimat şi ironic, totul este, totul continuă să fie istorie: şi moartea de atunci, şi florile de acum, şi mormintele strămutate, şi satele refăcute, şi memoria noastră cu dinţii strânşi, şi chiar şi iarba care creşte neoprită pe deasupra şi care - ca într-un celebru poem - recunoaşte: "Eu sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez".

JOCUL ŞI LECŢIA

Copil fiind, nu am fost prea dotată pentru joc, nu am fost unul dintre acei neastâmpăraţi pe care nu-i mai poţi strânge seara acasă, unul dintre cei în stare să inventeze secundă de secundă alte şi alte exerciţii ludice şi în jurul cărora ceilalţi se adună ca în jurul unor conducători, recunoscându-le în mod natural superioritatea, fantezia şi talentul de a se juca. Asta nu înseamnă, desigur, că nu mă jucam şi eu, dar o făceam fără mare entuziasm, ca dintr-un fel de datorie (mereu eram scoasă cu forţa din cameră şi - odată cartea confiscată - eram trimisă cu sila la joacă), din obligaţia de a nu-mi supăra părinţii sau din jena de a nu-mi jigni prietenii.
Existau jocuri care mă amuzau şi-n care reuşeam să mă prind în cele din urmă cu tot sufletul (acestea erau, în general, cele din specia improvizaţiilor dramatice, acele jocuri atât de răspândite printre copii, unde se imaginează o situaţie pe care - ca într-un adevărat happening - fiecare îşi brodează replicile şi întorsăturile epice), după cum erau altele care mă plictiseau de moarte (jocul cu păpuşile, mai ales) şi la care nu eram în stare să rezist decât foarte scurt timp, părăsindu-le de cele mai multe ori la jumătate, cu o senzaţie ce-o mai ţin minte şi acum, de slăbiciune de caracter şi de lipsă de voinţă. Astfel se explică, probabil, nevoia de compensare a vârstelor următoare şi înclinaţia spre joc ce a crescut în mine în mod direct proporţional cu timpul depus, ca şi cum cantitatea de joc pe care este obligată să o presteze o viaţă ar fi prestabilită şi ceea ce nu a reuşit să realizeze copilăria sunt obligate să împlinească celelalte etape.
Unul din jocurile mele preferate este acela de a-mi imagina, acasă fiind, că ceea ce văd se află într-o ţară pe care abia acum o descopăr, atentă la fiecare amănunt, încercând să-mi explic fiecare descoperire sau, dimpotrivă, fiind în străinătate, de a-mi imagina cum aş privi toate acele peisaje şi personaje, fapte şi lucruri dacă ele mi-ar fi obişnuite şi s-ar afla la mine acasă sau, şi mai pasionant, de a-mi închipui cum se vede tot ceea ce văd eu prin ochii unui străin care le priveşte în treacăt şi pentru prima oară. Toate aceste, aparent neînsemnate, schimbări de perspectivă creează efecte atât de surprinzătoare, încât ceea ce poate să pară doar un amuzament destul de cenuşiu devine exerciţiu filosofic şi lecţie de istorie. Exerciţii şi lecţii pe care nu obosesc să le repet şi să mi le prescriu mie însămi într-o fascinantă încercare de cunoaştere cât mai completă şi de comparare cât mai lipsită de prejudecăţi, o paralelă care există oricum, dincolo de voinţa mea, şi pe care eu nu trebuie decât să am curajul să o urmăresc emoţionată, cu sufletul la gură, mândră, umilită, curioasă, revoltată, înduioşată, îndurerată, însingurată, solidară, dezgustată, entuziastă, cu o dragoste de dincolo de orice sentiment.