Autoportret cu palimpsest

COMPENSAŢIE

"Oricât ar părea de paradoxal, sunt convinsă că oamenii urâţi sunt mai fericiţi decât cei frumoşi - îmi spunea într-o zi o actriţă, celebră pentru frumuseţea ei. Mie frumuseţea nu mi-a adus decât necazuri".

Am fost tentată în primul moment să protestez, contrazicând ceea ce putea părea un răsfăţ şi chiar o sfidare a norocului. M-am oprit însă înainte de a începe. Frumuseţea, care făcea bucuria nenumăraţilor spectatori, nu fusese, ce-i drept, decât o piedică a destinului ei artistic, frânat mereu de prejudecata că dincolo da strălucirea înfăţişării nu mai poate fi nimic.
În timp ce altora li se discuta înzestrarea şi expresivitatea, succesul său părea de la sine înţeles şi cauzele indiscutabile. A fost nevoie să treacă timpul şi frumuseţea ei să se îmblânzească sub patina plină de cruzime şi nobleţe a anilor, pentru ca ceilalţi să reuşească să zărească şi marele ei talent, şi profunzimea sensibilităţii sale. Dar chiar dincolo de propria sa devenire, remarca prietenei mele se dovedea, la o mai atentă observare, încărcată de un mai general adevăr. Cei lipsiţi de frumuseţea trăsăturilor trec prin lume nepriviţi de ceilalţi şi fără dorinţa de a se privi ei înşişi, iar acest anonimat natural îi investeşte cu o libertate a mişcărilor demnă de invidie, în timp ce frumosul este mereu robul propriei sale imagini căutate narcisiac în ferestrele, lacurile şi oglinzile din drum, cel lipsit de acest discutabil noroc se detaşează de înfăţişarea sa care, netrezind interesul celorlalţi, îi devine lui însuşi cu timpul indiferentă. O mare energie sufletească menită să se piardă în întâmplările declanşate de apropierea trecătoarei perfecţiuni poate fi canalizată astfel spre scopuri mai perene şi o superioară libertate interioară se naşte în lipsa supravegherii pline de admiraţie şi de invidie a celorlalţi.
Toate aceste consideraţii - care ar putea fi (şi vor fi, cu siguranţă) contestate de nenumăraţi urâţi sau frumoşi care au simţit altfel decât mine cele două, atât de relative, noţiuni - devin mult mai pline de siguranţă atunci când mă gândesc la reacţiile în faţa îmbătrânirii. În timp ce pentru chipul frumos apariţia primelor riduri înseamnă tulburarea însăşi a echilibrului lumii, punerea sub semnul îndoielii a legilor universale, schimbarea catastrofală a raporturilor umane, pe un obraz banal un rid poate să fie o subliniere, o expresie, o înnobilare şi, în orice caz, importanţa lui nu poate fi prea mare, din moment ce importanţa acordată feţei înaintea apariţiei lui nu era deosebită. Iar această esenţială deosebire de poziţie în raport cu trecerea timpului dă naştere, în cazul celor dintâi, unei tensiuni şi unei încrâncenări discordante şi rele, pe când, în cazul celorlalţi, unui calm luminos în care interferenţa seamănă cu împăcarea. Cei mai mulţi tineri frumoşi devin astfel bătrâni urâţi, în timp ce lipsiţii de strălucire de-a lungul unor întregi vieţi se îmbogăţesc cu acea lumină şi pace care aureolează fruntea bătrânilor frumoşi.
Ceea ce pare un paradox este, după cum se vede, numai o logică transformare, iar ceea ce era considerat un nenoroc se dovedeşte numai o compensaţie. De unde rezultă că totul se plăteşte, chiar şi frumuseţea.

ACEASTĂ SINTAGMĂ

Un coridor de oglinzi este pentru mine un loc în care totul se reverberează la nesfârşit, cei doi pereţi aşezaţi faţă în faţă întorcându-şi unul altuia imaginile multiplicate într-o ironică şi interminabilă complezenţă. Un coridor de oglinzi este un loc geometric al propriilor mele reprezentări printre care abia dacă reuşesc să mă strecor lovită din toate părţile de propriul meu chip, înmulţit, alungat ca o minge de tenis între rachete adverse, pândind din adâncul pereţilor. Un coridor de oglinzi este o cărare existenţială pe care înaintez pentru a descoperi lumea, o lume care se ascunde în dosul propriilor mele idei despre ea, o lume care nu poate fi niciodată văzută cu adevărat pentru că se apără întorcându-mă mie pe mine însămi, o lume camuflată atât de perfect sub reproducerile subiectivismului meu, încât mi se pare exagerat să mă întreb uneori dacă mai există şi altfel decât prin mine însămi. Un coridor de oglinzi este o metaforă cum nu se poate mai exactă a lirismului, cu toate miracolele şi cu toate neajunsurile sale: a lirismului înţeles nu ca un dar şi nu ca o boală, ci ca o fatală apartenenţă la un anumit regn. Aşa cum peştii nu pot să trăiască pe uscat şi plantele nu pot să zboare, nu poţi să te sustragi viziunii tale mereu lirice, mereu subiective, mereu descoperind imagini care nu caracterizează decât pe cel ce le descoperă. Coridorul de oglinzi este simbolul, profund autocritic, al incapacităţii de a vedea ceea ce există cu adevărat (dar există oare, într-adevăr?), pentru că întotdeauna ochiul care vede este mai important decât peisajul văzut. Coridorul de oglinzi reflectă la nesfârşit, numai pe cel ce-l străbate, indiferent cât de perfect paraleli i-ar fi pereţii şi oricât de nedeformator i-ar fi luciul. Aş fi vrut ca această sintagmă să transmită nu numai conştiinţa mea că nu pot trece dincolo de zidul oglinditor, ci şi nostalgia mea nesigură şi justiţiară după lumea obiectivă pe care o ascunde.
Mi s-a reproşat atât de des prea marea transparenţă a paginilor mele, lipsa mea de ambiguitate şi de ermetism, încât sunt aproape încântată de reproşurile neclarităţii, de faptul că trebuie să mă explic. Şi deşi, poate, ar fi mai inteligent să n-o fac, deşi aş putea profita măcar o dată de avantajele incomprehensibilităţii, nu mă pot împiedica să-mi urmez legea. De fapt, am fost întotdeauna convinsă că nu există nimic mai misterios decât limpezimea.

ANOTIMP

Sunt la mare şi din când în când, rar, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde ca şi cum toamna n-ar fi început, apa e verde şi netedă ca sticla, plopii cuminţi tresar, cu o neoboseală de decenii, pe albastrul acut, străbătut de nori grăbiţi, subţiri. Le văd pe toate, ca un spectator binevoitor, frumos desenate într-un cadru în care uit să mă observ. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare, înot prin apa caldă şi clară pe care soarele pune un strat subţire, lucios, ca de ulei, ţărmul se face mai mic şi mai limpede, ca într-un ochean întors, şi eu mă îndepărtez mereu prin uleiul luminii spre păsările albe care se leagănă ca în somn, un somn nu destul de adânc ca să nu-mi simtă apropierea şi să nu se îndepărteze la rându-le, lunecând cu încă o undă. Le urmez ca într-un miraj, cu ochii dincolo de ele, la linia, lunecând şi ea, a orizontului, dar gesturile prin care înaintez nu aparţin acţiunii, ci unei palide, opaline răsfrângeri a ei în oglinzile moi ale visului, primejdiile nu par să aparţină realităţii şi bucuriile se reverberează cataleptic, tot mai subţiri.
Ochiul meu mare cuprinde şi păsările, şi pielea lucioasă a apei, şi linia ambiguă a zării, dar pe sine însuşi nu se cuprinde şi se uită într-o irealitate ale cărei raze se pierd în adâncul unui alt orizont, de nespus. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare şi mă plimb pe alei mărginite de arbuşti fără nume, exotici, de sălcii cabotine etalându-şi durerea despletită până la pământ, de gutui pregătind lampadare pentru amurguri viitoare. Ştiu totul pe de rost şi contemplu totul ca într-o plăcută, indiferentă amintire. Copiii aceştia goi, evoluând prin paradisul însorit al inconştienţei lor, i-am mai văzut; fetele acestea cu linii de plante languroase le ştiu demult; familiile acestea fericite sub povara bagajelor şi legăturilor de rudenie m-au obosit altădată; şi fumul peştilor pe grătar, şi aburii cafelelor pe nisip, şi strigătele fotografilor ambulanţi, şi aripa, albă la margine, a valurilor repetându-se la nesfârşit, toate ajung până la mine ca într-un joc de lumini îngânând imaginea unor fapte revolute, şi numai rar, adormitor de rar, câte o celulă se răscoală şi ţipă "Exist, sunt acum", şi prin breşa revoltei ei prezentul se scurge grăbit, ca nisipul unei clepsidre, orbindu-mă. Atunci, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
...Sunt la mare, e toamnă şi - oricât ar părea de greu de admis - e târziu, iar eu mă mişc ca printr-o plasmă strălucitoare a sfârşitului prin acest anotimp căruia, rar, din când în când, îmi aduc aminte că îi aparţin.