Autoportret cu palimpsest

ILUSTRAŢII DE CRONICI

Întotdeauna m-am gândit la frescele pridvoarelor brâncoveneşti şi la cele, mai vechi, pictate în timpul lui Petru Rareş pe zidurile ctitoriilor lui Ştefan, ca la nişte ilustraţii, infinit subtile şi aluzive, ale unor cărţi de istorie care nu fuseseră încă scrise decât fragmentar şi primitiv, şi ale căror pagini albe, ele, imaginile albăstrii, neşterse de ploile şi viscolele sutelor de ani, le umplu cu un adevăr mai minuţios şi mai nuanţat decât cel istoric. Argumentele mele nu sunt noi: felul în care madonele sunt îmbrăcate în ii înflorite complicat cu alesături; felul în care aripile cetelor îngereşti par ştergare cusute cu râuri; felul în care sfinţii poartă tundre ciobăneşti, iar sfintele, catrinţe şi bete; felul în care la Judecata de apoi turcii sunt sortiţi chinurilor veşnice. Toate acestea au fost, bineînţeles, observate şi mărturisesc destul nu numai asupra apartenenţei etnice a pictorului, ci şi asupra originii sale sociale, mult mai apropiate de clasa ţărănească decât de cea suspusă, dacă nu cumva, mai complexă, mărturia poate fi interpretată ca o dovadă a lipsei de deosebiri esenţiale între păturile sociale ale acelor ancestrale vremi. Aşa cum rochia reginei din Saba, din celebrul tablou al lui Piero della Francesco, dovedeşte nu felul în care se îmbrăca regina din Saba, ci moda florentină contemporană pictorului, iile de pe zidurile Voroneţului şi Polovragilor vorbesc despre felul în care erau îmbrăcate femeile în jurul inspiraţilor zugravi.

Dar dincolo de toate aceste informaţii asupra unui trecut căruia nu-i cunoaştem amănuntele şi care - răsturnat în oglindă metafizică - poate fi recunoscut şi recompus plauzibil şi impresionant, ceea ce uimeşte în frescele noastre medievale este felul în care sufletul artistului, şi prin el sufletul colectiv, se dezvăluie şi apare în marea şi concreta sa prospeţime. Aceasta mi se pare adevărata ilustraţie de cronică: transpunerea în imagine a ceea ce trebuie să fi fost sufletul popular şi artistic al acestor pământuri cu trei şi patru secole în urmă. Pentru că, dincolo de canoanele bizantine, şi în pofida lor chiar, ceea ce a rămas pe zidurile bătute de toate furtunile istoriei este culoarea înrourată de credinţă, exuberanţa aproape înduioşătoare şi umorul aproape înţelept care transpar şi rezistă printre scheme muiate de ingenuitate şi dogme eludate de zâmbet.
Îmi amintesc, într-un apocalips oltenesc, scena cu animalele sălbatice care aduc la judecată trupurile pe care le-au mâncat, şi revăd cum deasupra ursului scria urs, deasupra lupului, lup, şi aşa mai departe, într-o ingenuă şi fermecătoare nevoie de a preciza şi de a fi clar peste puterea figurativă a desenului. După cum îmi amintesc figurile grave ale ctitorilor urmaţi de serii complete de copii cu ochi imenşi şi trişti, încercănând fatalitatea unei istorii pe care nu vor putea nici s-o schimbe, nici s-o accepte, şi care li se adânceşte în liniile prelungi emaciate de o suferinţă viitoare.
Visez la o ediţie de lux a cronicarilor ilustraţi cu reproduceri de fresce, ediţie ce ar putea pune alături nu numai stângăciile pline de savoare ale unei umanităţi optimiste şi sceptice, neîncrezătoare şi naive, înţelepte şi copilăroase, simple şi profunde, tragice şi pline de umor, dar ar scoate în evidenţă şi cea mai importantă, aproape miraculoasă, calitate a ei: aceea de a fi supravieţuit.

VERONICA

Atmosfera Văratecului poale să te încline spre reverii paseiste, spre nostalgii literaturizante şi generatoare de legende, dar în nici un caz spre judecăţi şi rigori obiective. Şi totuşi asta am încercat să fac privind mormântul Veronicăi Micle, cu celebra fotografie din perioada vieneză şi cu atât de revelatorii ani ai naşterii şi ai morţii. Am încercat să judec totul pornind de la sfârşit spre început, din punctul în care lucrurile, par ordonate de o mână căutătoare de sens, iar, dacă ne gândim la arsenicul care îi încheie viaţa la numai cincizeci de zile de la moartea iui Eminescu, nu putem să nu recunoaştem că această mână a fost chiar mână Veronicăi. Ea a fost cea care, sub inspiraţia durerii, a decupat cu precizia unui regizor de geniu marginile legendei din realitatea ce-ar fi putut-o îneca, făcând astfel să se vadă ceea ce trebuia văzut şi subliniind ceea ce era de subliniat.
Pentru că, oricâte calomnii, indiscreţii, prejudecăţi şi vulgarităţi s-ar fi oglindit în spadele literare sau romanţioase încrucişate peste mormântul ei subţire, nimeni n-a putut nega vreodată evidenţa cifrelor scrise pe el: anii naşterii şi ai morţii, identici cu cei eminescieni. De aici porneşte totul, de la această existenţială paralelă care, dincolo de poezii, de scrisori, de anecdotă şi de istorie, te curentează ca o revelaţie.
La început a fost moartea, apoi a început legenda. Aşa cum la fiecare mijloc de iunie teii picură ora dispariţiei eminesciene, la fiecare început de august ne amintim de cea care, cu iubire şi inteligenţă, cu disperare şi talent, i-a stat alături în viaţă şi în nefiinţă, dăruind literaturii imaginea romantică a cuplului nedespărţit de eternitate. Dealurile nostalgice ale Văratecului, de pe culmile încoronate de păduri ale cărora se vede în înserări arămii, până departe, valea Moldovei, în timp ce amurgul se lasă luminat de turlele albe, iar casele îşi ascund pridvorul în ramuri şi flori, sunt peisajul desenat ideal pentru învelirea unei legende. Ceea ce contemporanii ştiuseră amestecat cu răutăţi şi slăbiciuni omeneşti, cu invidii şi intoleranţe sociale, cu prejudecăţi şi rea-voinţă, a fost trecut generaţiilor următoare eludat de circumstanţă şi neesenţă, purificat de timp, numai dragoste şi poezie, numai suferinţă şi geniu. Şi asta pentru că, în peisajul de basm eminescian al Văratecului, o mână dătătoare de sens, mâna Veronicăi, a ştiut să decupeze din rostogolirea inertă de zile şi nopţi contururile unui destin.

CA ÎNTR-O TAPISERIE VECHE

Sunt într-o livadă nu foarte întinsă, în orice caz lunguiaţă, o fâşie de pământ mai mult îngustă decât lungă, urcând pe un deal lin, o colină abia simţită şi totuşi destul de înaltă din moment ce din vârful ei se poate vedea limpede şi îmbătător o regiune largă de dealuri acoperite cu pomi împrăştiaţi inegal şi inegal îngălbeniţi de anotimp.
E toamnă, în privinţa asta nu încape nici o îndoială, o toamnă aurie, de culoarea mierei de salcâm, cu frunzele atât de galbene încât par generatoare de lumină şi ai tendinţa, privindu-le, să-ţi mijeşti ochii într-un instinctiv şi poate exagerat gest de protecţie. Nu mă refer la frunzele gutuilor care, într-o ciudată, aproape neplăcută încăpăţânare, îşi păstrează până în iarnă verdele negru, acoperit de peri deşi ca de o argintie blăniţă vegetală. Frunzele gutuilor sunt aşa cum le ştiu dintotdeauna, din copilăria aromată de şiruri lungi de fructe aşezate pe marginea dulapurilor şi mascând mai ascunse şiruri cu borcane de dulceaţă, înfoiate de fustiţa scurtă a celofanului, legat strâns ţi încreţit de jur-împrejur. Frunzele gutuilor sunt şi acum verzi-negre, pieloase, neatinse de timp, formând un fel de savant contrast fructelor pe care le camuflează cu neglijenţă, imperfectelor globuri de aur, mari cât capetele de nou-născuţi, care atârnă miraculos pe crengi subţiri plecate spre pământ, legate de ele prin incredibile, aproape inexistente codiţe de lemn.
Cu un zgomot scurt şi înfundat o gutuie se desprinde de pe creangă şi cade grea, aproape periculoasă, pe pământ. În cădere îmi atinge umărul şi trebuie să mişc braţul uşor în încheietură, ca să liniştesc durerea. Dar umărul dureros îmi miroase consolator şi copilăreşte a gutuie. Mă aplec şi o ridic de pe pământ. S-a rănit şi ea în cădere, are un obraz puţin crăpat, cu rana umplută de ţarină. O duc la nări şi inspir adânc, ca într-un ritual. De unde ştiu toate aceste gesturi? Când le-am mai făcut? Unde le-am citit? Nu le fac instinctiv, simt asta, ci repet un scenariu preexistent, totul este stabilit dinainte, totul a mai fost făcut de mine sau de altcineva. Când? Şi de ce? Puţin îmi pasă. Mă întind pe spate în iarba uscată, cu ochii închişi, cu auzul întors în mine, păstrând numai mirosul viu, ritmica sorbire a aerului aromat. Ce-ar putea să întrerupă această imposibil de povestit plutire, ce-ar putea să mă întoarcă spre alte lumi mai puţin frumoase şi mai puţin pământeşti? Ceea ce simt aici, întinsă în iarba uscată şi roşie, sub bolţile gutuilor, este că aparţin pământului, că sunt crescută definitiv din el din necuratele lui amestecuri capabile să distileze asemenea limpezi culori şi arome.
Căldura pe care trupul meu destins o strânge în sine este a ţarinii, şi frigul pe care-l simt urcând mai din adânc este tot al pământului, şi această pace, a sufletului, şi această linişte a tuturor simţurilor, totul este în mine profund pământesc, şi tocmai de aceea apropiat de cosmos. Simt cum trec sevele din pământ în mine, spatele meu a dat probabil colţ asemenea boabelor aruncate în brazdă şi pot uşor să mi-l imaginez împodobit cu nenumărate firicele sensibile înaintând printre bulgări ca să-şi tragă hrana pe care s-o difuzeze apoi cu pricepere în corp. Iar dacă deschid ochii descopăr deasupra mea, într-un echilibru încremenit şi inexplicabil, crengile subţiri cu frunza întunecate şi fructe aproape rotunde, violent galbene, totul pierdut într-un singur plan. puţin şters de umbrela prafului argintiu, ca într-o tapiserie veche, de inestimabilă valoare.