Autoportret cu palimpsest

CA UN HAN SPANIOL

Mi se întâmplă destul de frecvent să primesc scrisori de la oameni pe care nu-i cunosc. Nu mă refer la marile plicuri umflate de strofe şi rime pe care poeţii încă nepublicaţi mi le trimit, gest firesc, punte naturală între generaţii care se caută şi încearcă să comunice dincolo de nesiguranţa istoriei literare, dar, din păcate, gest lipsit de orice finalitate publică, pentru că opiniile mele, oricât de entuziaste, nu dispun de nici un spaţiu tipografic pentru afirmarea şi argumentarea lor. Mă refer la scrisorile venite de la cei a căror relaţie cu pagina este univocă, de la cei cărora pagina li se adresează fără a le pretinde răspuns, iar atunci când răspunsul vine totuşi, nu prea ştie ce să facă şi cum să se poarte, pentru că nu îndrăzneşte să creadă că ei i se adresează cu adevărat.
De fiecare dată primirea unei astfel de scrisori îmi pune probleme - mereu aceleaşi - de nerezolvat, pe care nu pot decât să le eludez sau să le rezolv prin soluţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Pentru că - cinstit vorbind - ce aş putea răspunde eu unei scrisori în care se exprimă gânduri şi sentimente declanşate de un gând sau de un sentiment exprimat de mine, când, în mod evident, pagina, fraza mea, nu este decât pretextul acelor emoţii care existau şi care n-au făcut decât să folosească momentul şi forma oferite de mine.
Ar fi, desigur, foarte simplu să mă simt flatată de toate aceste mărturisiri, de afinităţi elective, dacă nu aş şti că meritul meu (al celei ce a scris cu litere de plumb) nu este decât cu foarte puţin mai mare decât al lor (al celor ce au scris cu litere de cerneală), dacă nu aş şti că întâlnirea ideală dintre scriitor şi cititor are loc întotdeauna la mijlocul drumului dintre ei şi se petrece într-o atmosferă de aproape mistică recunoaştere şi revelaţie a unei înrudiri de care şi unii şi alţii se simt în egală măsură mândri.
De aceea am considerat întotdeauna scrisorile pe marginea paginilor mele ca pe nişte opere în sine (în măsura în care orice operă este exprimare de sine) care au ajuns la mine dintr-un exces de modestie a celor ce le-au scris, ca pe o exagerată, deşi nespus de emoţionantă, înţelegere a rolului scriitorului în declanşarea mecanismului sufletesc şi intelectual al celor ce îl citesc. De aceea m-au impresionat mai mult şi mi s-au părut mai fireşti rarele mărturisiri ale celor ce-mi spuneau că păstrează scrisori pe care nu mi le-au trimis niciodată, ca o dovadă a exactei intuiţii a rolului pe care fiecare dintre noi - scriitor şi cititor - îl deţinem în această uluitor de complexă şi de determinantă relaţie umană. La urma urmei, o scrisoare pe care i-aş trimite-o - în eternitate, acolo unde se află - lui Franz Kafka, de exemplu, o scrisoare de simplu cititor al său, evident, ar fi atât de îmbogăţită de tot ce am trăit eu în conformitate cu opera, dar nu şi cu viaţa sa, încât mă întreb dacă el, scriitorul, ar fi în stare să înţeleagă complexitatea sensurilor mele "kafkiene" sau ar rămâne impresionat şi lipsit de apărare, asemenea unui ucenic vrăjitor care a declanşat (sau numai a descris în chiar clipa declanşării lor, ceea ce este şi mai înspăimântător) fenomene a căror înţelegere îl depăşeşte şi a căror putere îi scapă. Pentru că mereu, mereu, întorcându-mă la această obsedantă analiză a celui mai exclusiv uman dintre actele omeneşti, lectura, ajung la concluzia - atât de des parafrazată - că este asemenea unui han spaniol, în care fiecare mănâncă ceea ce îşi aduce de acasă.

SOARE PE ZĂPADĂ

Ce poate fi mai exultant, mai exaltant chiar, mai puţin material şi totuşi mai esenţial pământesc (dacă, bineînţeles, esenţa pământului se ascunde în legătura lui cu lumina), decât o privelişte cu munţi întinşi din zare în zare şi acoperiţi de zăpadă sub soarele orbitor? Văi şi coame albe delimitate de cer numai printr-o fâşie subţire de beteală - care reprezintă în acelaşi timp linia frântă cu blândeţe a orizontului incredibil de înalt - umplu până la saturaţie capacitatea ochiului de a cuprinde; forme ale unui relief mai mult decât mineral, elemente ale unui univers mai mult decât geografic, acoperite de blana aproape animală a zăpezii, tresărind, respirând sub lunecarea soarelui, savantă, mătăsoasă, mângâietoare; văi şi coame albe ale unei ţări semănând cu un basm îngânat în somn, văi şi coame albe ale unei ţări care este - iată! - chiar ţara mea, ce orbitoare cadenţare de reverii în care fiecare gând se cuprinde în unul mai mare, fiinţa mea în sufletul acestei imaculate privelişti, priveliştea în rotunjimea pământului, pământul în ceasornicul soarelui, soarele în mecanismul universal...
Sunt aşezată - infimă particulă materială - în mijlocul acestui peisaj intens spiritual, realizat în absenţa culorilor din strălucire curată şi din elan pur, văi şi coame albe, desigur, dar dincolo de ele şi dincolo de puterea mea de a vedea şi de a ajunge, pământul, celelalte planete, ceilalţi sori, rotindu-se în aceeaşi profundă lumină care mă învăluie intensificată de zăpadă. E ca şi cum eu însămi aş fi centrul acestei rotiri pe care o intuiesc ciudat de limpede, explicată didactic de desenul fiecărui fulg, devenit deodată proiect, plăpând, dar exhaustiv, al universului, schemă a lumilor repetate la nesfârşit. Pentru că fiecare fulg este o lume autonomă şi separată, troienele nu sunt decupări de pastă amorfă, ci arhitecturi de cristale hotărâte, păstrându-şi fiecare semnificaţia proprie şi gândul distinct. Dar - minune a minunilor - aceste sensuri delimitate şi aceste elanuri independente se armonizează în corul albului general, al luminii nedegradate de culori, existând triumfătoare, în sine. O miraculoasă, albă tăcere, stăpâneşte din zare în zare pământul în sfârşit împăcat, împăcat numai până când soarele va fi ascuns de un nor, numai până când zăpada se va lăsa spulberată de viscol, dar împăcat în această clipă, cu cât mai fragilă cu atât mai minunată.
E ca şi cum s-ar vedea deodată cu ochii ceea ce era numai visată şi nerostită esenţă, repetare muzicală de coline aproape simbolice, trecând în materie unduirea luminii şi a sufletului cosmic. Sunt aşezată în sufletul acestei universale armonii, pe care nu îndrăznesc să o tulbur nici prin mirare, nici prin îndoială, pe care nu o întreb şi căreia nu-i răspund decât prin intensa fericire de a mă simţi, în incredibilul, irealul ei miez, acasă.