Autoportret cu palimpsest

OGLINDA DE PĂMÂNT

Există momente - şi ele se aprind mai ales primăvara, pe muchia scânteietoare dintre anotimpul somnului şi cel al trezirii - când chiar şi un locuitor al betonului şi un profesionist al hârtiei, obişnuit să fie numai un număr dintr-un catalog şi un modul dintr-o construcţie, se descoperă dintr-o dată uluitor şi aproape magic, făcând parte dintr-un univers, conectat la un cosmos în care sevele nu se contrazic nicicând, lumina nu are niciodată îndoieli, pământul are întotdeauna dreptate. Asemenea clipe anteice, de natură să hrănească apoi luni şi pagini întregi, nu conţin în ordinea epică nimic extraordinar, nu sunt decât un fulger revelator de esenţe, în timp ce - atent, în sfârşit, cu fiecare celulă trezită de primăvară - priveşti o creangă cu muguri, atingi o blană de miel sau mergi peste o arătură.

A merge peste un câmp arat proaspăt, a merge mult peste un câmp de pământ, nevăzând nimic altceva decât pământ; a merge până când simţi pământul urcând în tine până la glezne, până la genunchi şi orizontul devenind perfect rotund, numai de pământ; a merge peste un câmp negru, lucios, tăiat în felii untoase, lascive, de lama senzuală a plugului; a merge peste un câmp proaspăt arat, umed puţin, cu acea umezeală a umorilor profunde şi secrete, mirosind neliniştitor şi adânc a forţă nedefinită şi a timp nelimitat; a merge mult, cu plăcerea mersului, cu voluptatea oboselii din mers, cu respiraţia simţită înnoitoare până în adâncul fiinţei, a merge peste un câmp gol, aşteptător, gata să se dezlănţuie, iată un fapt cu adevărat esenţial, iată o experienţă.
Mergeam greu, poticnindu-mă, cu vârfurile pantofilor izbite mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape până la genunchi, cu pieptul umflat de văzduhul prea mult pentru mine, solidar cu pământul în acea atât de victorioasă tentativă de a mă răscoli, de a mă trezi, de a mă face să mă descopăr altfel. Pentru că sensul acelui efort al înaintării prin ţărână era sentimentul, la început tremurător, apoi tot mai violent, al înrudirii fiinţei mele nerăbdătoare de vară cu substanţa, suspendată în aşteptare, a peisajului.
Deodată, fără s-o fi bănuit măcar înainte, descopeream cum chipul meu de carne şi sânge zvâcneşte fericit recunoscându-se, ca într-o adâncă oglindă, în luciul mineral al pământului, deodată simţeam cum eu port în mine atomii lui veşnic hrănitori, abia travestiţi în celule trecătoare de viaţă, iar el poartă în sine, abia ascunşi, străbunii mei necunoscuţi şi atât de reali, ţara mea de oase devenite pământ. Cu cât creştea oboseala, înaintam mai greu printre făgaşele gata să prindă rod ale câmpiei, paşii mi se smulgeau mai greu dintre brazde, ca şi cum aş fi scos, cu fiecare elan de a merge mai departe, firicelele nevăzute care se fixaseră şi se simţeau bine acolo. Mergeam tot mai greu, seara cobora, rotundă şi ea peste pământul rotund, eram obosită, mi se făcea somn, şi mă simţeam bine, şi mă simţeam acasă şi gândeam ameţită, cu o acută plăcere, ca-n vis, cum aş fi putut să mă întind pe pământ, să mă las să adorm, în timp ce trupul meu tot, ca o enorma sămânţă, ar fi început să dea colţ şi să prindă rădăcini în câmpia aceea etern fertilă, în patria aceea indestructibilă.

CONCURSURILE DE FRUMUSEŢE

Una dintre memorabilele descoperiri ale adolescenţei mele a fost, în podul unei rude la care îmi petreceam vacanţa, enorma colecţie a unei reviste "Cinema" de prin anii '30. Parcă văd şi acum paginile îngălbenite de timp, unde mari fotografii în sepia etalau trupuri de femei şi de bărbaţi oarecare, pe feţele cărora se citea însă o asemenea încântare de sine, atâta siguranţă şi grijă de a fi priviţi şi admiraţi încât - chiar fără titlul lămuritor al revistei - nu puteai să nu deduci înaltul lor grad de celebritate, direct proporţional, de altfel, cu aplombul pozării şi cu plictiseala de a fi iubiţi. Dar nu despre acele vedete - cu părul atât de aranjat şi de lipit de craniu încât părea adus mărturie că ele nu stăteau, asemenea celorlalţi muritori, în vântul istoriei- nu despre ele vreau să vorbesc, ci despre concursurile de frumuseţe care duceau adesea la selectarea acelor exemplare de lux din masa jinduitoare a admiratorilor de rând.

Concursurile de frumuseţe umpleau nenumărate pagini de revistă, de la cele organizate de redacţie printre propriii ei cititori (şi era într-adevăr înduioşător şi jalnic să vezi toate acele copile de provincie, coafate şi machiate cu stângăcie după modelul intangibilelor şi admiratelor prototipuri de pe ecran) până la cele desfăşurate peste ocean şi având drept scop desemnarea câştigătoarei imperialului titlu de Miss Univers (şi era într-adevăr impresionant şi ridicol să vezi fantastica desfăşurare de ingeniozităţi tehnice şi mijloace financiare cheltuite pentru simulacrul de încoronare, fastul, pe care istoria reală nu şi-l mai permitea de secole). Fericitele candidate la acest suprem triumf, după care putea începe parnasul cinematografic, erau ele însele deţinătoare ale unor titluri naţionale, rod al unor numeroase şi greu repurtate victorii subalterne, încât totul avea aerul unei adevărate olimpiade, cerând calităţi diverse, printre care, alături de frumuseţe, stăteau cu cinste rezistenţa fizică şi cea nervoasă.
Le puteam privi în voie. Şi le priveam, într-adevăr, plină de uimire. Textele care însoţeau fotografiile - luate pe marginea unor sofisticate bazine sau în spuma unor blănuri publicitare - explicau cu minuţie şi suficienţă criteriile alegerii: numărul de centimetri ai taliei, ai umerilor, ai gleznei etc. Le puteam privi în voie. Cu siguranţă că cifrele respective erau cât se poate de apropiate de ideal, dar ce ciudat, cât de departe erau acele femei frumoase de nişte adevărate frumuseţi! Şi pentru că nu eram în stare să-mi explic cauza evidentei neîmpliniri, zilele petrecute în podul de care se leagă pentru mine primele amintiri cinematografice mi-au rămas în minte încărcate de un fel de tristeţe istovită de propria ei greutate, de un fel de saturaţie. Nici concluzia că frumuseţea nu rezulta dintr-o înşiruire de fracţii perfecte, nici faptul că ea nu putea fi măsurată după criterii obiective nu erau de natură să mă întristeze. Ceea ce mă obosea era neclintita convingere a acelor biete fiinţe că deţin frumuseţea absolută, convingerea aceea ofensivă care năştea în mine - într-un mod paradoxal şi revoltător - o nemărginită milă. Descoperisem de fapt, fără să-mi dau seama, importanţa estetică a relativităţii.