Autoportret cu palimpsest

VASUL REFĂCUT

Mă gândesc cu tristeţe şi amuzament că s-ar putea face o listă a lucrurilor de care a dus lipsă omenirea de-a lungul istoriei sale, după frecvenţa cu care apar acele lucruri în scrierile diverselor epoci. Vreau să spun că prezenţa obsesivă a unei noţiuni în paginile unui autor, departe de a însemna specializarea autorului în acea noţiune, este o dovadă a nostalgiei după ea. Marile poeme de dragoste se adresează întotdeauna unor fiinţe moarte sau intangibile; marile imnuri către libertate le-au scris poeţii care luptau s-o câştige; marile poeme religioase sunt ale îndoielii şi ale aspiraţiei. "Cine a cunoscut-o nu vorbeşte despre ea, şi cine vorbeşte despre ea n-a cunoscut-o", rezumă Lao-Tzî, referindu-se la realitatea supremă, acest adevăr. Acest adevăr, scriitorii l-au cunoscut într-o formă complicată de legile propriei lor deveniri: calota nostalgiei şi cea a ficţiunii se împreună de veacuri pentru a crea globul cu atâta ardoare visat.

În ceea ce mă priveşte, este vorba despre memorie. Am scris adesea despre ea, am invocat-o adesea, am folosit-o ca obiect de studiu într-atâta, încât aş putea fi considerată un scriitor al memoriei. Şi totuşi, sunt un om cu o memorie fragilă, aproape infirm în această privinţă. Mi se povestesc uneori episoade din viaţa mea, reţinute de ceilalţi, şi despre care eu nu-mi aduc aminte nici măcar că au existat. Dacă aş fi scris un jurnal, m-ar fi înspăimântat, sunt sigură, descrierea unor sentimente şi suferinţe despre care nu mi-aş mai fi amintit nimic, nici măcar că au fost ale mele. Memoria mea există numai cu creionul în mână, în clipa în care încep să scriu, şi atunci este mai mult instrument de lucru decât materie primă. Pornesc de la o nuanţă evocatoare, de la o senzaţie sau un stop-cadru, de la o privelişte sau un sunet şi refac - asemenea lui Cuvier - dintr-un os întreg mamutul amintirii, îl refac creându-l, adăugind, creându-mă pe mine odată cu el. Ciudat e că - sunt sigură - forma obţinută în felul acesta, întreagă, este ca un vas antic refăcut din gips alb în care s-au montat infimele cioburi găsite şi care reproduce - cu o exactitate dedusă din chiar curbura savantă a cioburilor - forma, silueta vasului dispărut. Pagina mea este, astfel, aducere aminte derivată după legile pierdutei memorii şi, în acelaşi timp, literatură de ficţiune, aşa cum vasul refăcut în muzeu este o amintire şi o sculptură în acelaşi timp.

UN SPECTACOL

Printre lucrurile pentru care îi sunt recunoscătoare lui Geo Bogza un loc important îl ocupă admiraţia şi stima cu care a vorbit întotdeauna despre ţăranii ardeleni, iar dintre paginile - multe celebre şi devenite clasice - în care a vorbit despre ţăranii ardeleni, îi sunt recunoscătoare mai ales pentru cea în care, descriind felul lor de a mânca - solemn, cu pâinea mare aşternută pe ştergarul imaculat, oficiind parcă un ritual al bunei-cuviinţe şi respectului de sine statornicit în milenii de civilizaţie - îi numea profesorii săi de demnitate şi măreţie.

Poate şi înainte de a citi acel memorabil poem al unui prânz dintr-un compartiment de clasa a treia, ştiusem că felul de a mânca al unui om îl defineşte, dincolo de simplul reflex al supravieţuirii, dar sunt sigură că, după aceea, m-am obişnuit să privesc oamenii care mănâncă cu sentimentul că îi surprind într-un moment aproape ocult al dezvăluirii condiţiei lor, nu numai psihologice, dar şi filosofice şi sociale. Mă gândeam la toate acestea mai deunăzi, trecând pe unul dintre bulevardele bucureştene aglomerat de tarabe improvizate, şi priveam, mai mult plutitoare decât atentă, feţele muşteriilor întâmplători ai acelui comerţ, când - violent şi exhaustiv - privirea mi-a fost captată de un spectacol de o mare brutalitate.
Nu era, de fapt, decât o femeie mâncând ceva în picioare, dintr-o farfurie ţinută în mână, dar nu cred că exagerez calificând astfel spectacolul pe care îl oferea. Nu desluşeam prea exact ce mănâncă, dar fervoarea cu care o făcea ducea gândul la elanuri canibale şi te îndemna să presupui ca obiect al devorării un semen înfrânt. Cărei categorii sociale putea să-i aparţină fiinţa aceea supraponderală, nici tânără şi nici frumoasă, dar arogantă şi sigură de vitalitatea ei ţipătoare, spunând cu fiecare celulă şi cu fiecare por că numai materia contează şi învinge?
Care strat al societăţii era reprezentat de dinţii aceia muşcând vicios şi mestecând indecent, cu o poftă care nu presupunea foamea, ci nesaţul? Nici unul, probabil, pentru că ferocitatea triumfătoare şi grăbită a acelui prânz călca elementele de civilizaţie ale tuturor şi codurile de maniere ale fiecăruia în parte. Dezlănţuirea instinctelor supravieţuirii indica însă reprezentantul unei categorii intermediare, de trecere, care a pierdut cifrul culturii părinţilor, dar nici nu se gândeşte măcar la cea a urmaşilor, şi căruia nu i-a rămas dintre calităţi decât forţa şi dintre sentimente decât dispreţul. Nu puteam ghici de unde vine şi cu ce se ocupă, cui seamănă şi ce reprezintă, dar se vedea că nu suferise şi nu muncise cu adevărat niciodată, iar promiscuitatea nu o stânjenea, ci o înconjura ca un sos în care se simţea bine şi în ofensivă.
Între tabloul descris de Geo Bogza şi tabloul pe care îl priveam cu un fel de teroare eu, deosebirea era de la o icoană bizantină la o pictură de gang.

ÎN ÎNTUNERIC

Prima reprezentare explicită a labirintului (cuvânt şi imagine) este un grafitti de la Pompei, conturat pe un peristil al casei lui Marcus Lucretius. Este desenul clar şi neînspăimântător al unui dedal cu o singură intrare, din care, odată intrat, nu poţi să mai ieşi decât după ce ai ajuns în punctul terminus, în impasul absolut, şi nu poţi s-o faci decât repetând în sens contrar drumul parcurs, până la punctul de intrare. Văzută astfel, grafic, enigma labirintului apare uşor de dezlegat şi fără nimic tragic în ţesătura ei mai curând ludică. Tragică este numai spaima care-l cuprinde pe cel intrat, spaima care-l împiedică să găsească soluţii, şi mai ales nesiguranţa, imposibilitatea de a şti punctul în care se află, cât a străbătut, cât a mai rămas şi de unde trebuie să se întoarcă. Desenat în lumina de la Pompei, labirintul pare simplu pentru că uiţi ca parcurgerea lui se petrece în întuneric.

De altfel, scrie undeva Nietzsche, "omul labirintic nu caută niciodată adevărul, ci numai pe Ariadna sa".