Autoportret cu palimpsest

A DOUA GEOGRAFIE

M-a mirat întotdeauna osteneala pe care şi-a dat-o Faulkner să creeze un ţinut imaginar, pe care să-l doteze cu o hartă şi cu un nume - Yoknapatawpha -, când era destul să descrie propriul său ţinut - ceea ce, în fond, a şi făcut - pentru a realiza un univers nou, irecognoscibil, marcat atât de violent de subiectivitatea şi forţa viziunii scriitorului, încât în realitatea operei de artă, care ocupă întreaga scenă a adevărului, realitatea vieţii abia dacă reuşeşte să se bănuiască, dispărând.

Ce altceva au făcut Balzac cu Parisul, Dickens cu Londra, Dostoievski cu Petersburgul, Caragiale cu Bucureştiul, Hasek cu Praga, Joyce cu Dublinul? Fiecare dintre aceştia au creat câte un oraş al lor, nemărginit de complex şi de adevărat, de specific şi de viu, un oraş ieşit gata construit şi populat din propria lor privire, aşa cum Atena a ieşit gata înarmată din capul lui Zeus; un oraş despre care nu numai ei, autorii, credeau că este acelaşi cu oraşul real, folosit ca model, dar şi cititorii, cu toţii, îşi închipuie că îl vizitează pe primul, citindu-l pe al doilea; iar atunci când li se întâmplă să ajungă într-adevăr în oraşul real de piatră şi asfalt, de ţiglă şi beton, prima lor grijă este să acopere faţa realităţii cu cealaltă realitate, de litere, purtată ca nişte ochelari care imprimă universului privit propria să optică, dătătoare de sens. Astfel, noi credem că am fost la Praga, când nu am umblat, de fapt, decât prin oraşul lui Svejk; noi credem că am vizitat Bostonul, dar n-am văzut decât universul lui Henry James; noi credem că ne-am plimbat prin Leningrad şi n-am urmărit decât paşii lui Akaki Akakievici pe asfalt, umbra Damei de pică în ferestre; noi credem că înţelegem Bucureştiul şi nu facem decât să contemplăm înţelepciunea de palavragiu sceptic şi optimist, neserios şi sufletist, a lui Mache-Lache-Tache-Mitică; noi am vrea să vedem Dublinul şi nu dorim de fapt decât să descoperim cetatea lui Stephen Dedalus şi a lui Leopold Bloom. Adevăratele oraşe îşi trăiesc viaţa lor complicată, aglomerată, contradictorie, haotică, se schimbă, cresc, îmbătrânesc, se degradează, se reconstruiesc, dar noi nu le vom cunoaşte niciodată, pentru că, mai puternică şi mai logică decât ele însele, mai importantă şi mai plină de înţeles, este viziunea care le poartă numele şi care s-a născut, în timp ce le privea, în mintea unui scriitor. În acest sens, inventând un nume şi o hartă, făcându-se că vorbeşte despre un ţinut imaginar, William Faulkner a dat nu numai o dovadă de severitate estetică, ci şi una de nesfârşită dragoste pentru propriul ţinut, pe care voia să-l nemurească fără a-l eclipsa.
Mă gândesc la toate acestea trecând pe această stradă pe care o cunosc de ani de zile, despre care am scris de mai multe ori, pe care mi se pare că o înţeleg, ale cărei streşini şi garduri, acoperişuri şi garaje, bătrâne şi pisici le ştiu pe de rost şi le-aş putea desena cu ochii închişi, şi mă surprind întrebându-mă cum o fi arătând ea în realitate.

FLUVIUL

Îmi place să citesc ziare vechi; îmi place să le găsesc în teancuri îngălbenite puţin, cu hârtia săracă în plumb, devenită aproape friabilă, suferindă, şi, prin asta, deodată, mai materială, mai vie, aşa cum un bolnav este mai viu decât unul sănătos prin faptul că este mai preocupat de trupul său până atunci inconştient, şi deodată problematic; îmi place să le răsfoiesc lăsându-mă să alunec, ca într-o apă stătătoare, în prezentul lor de mult revolut, devenit halucinant prin intensitatea inutilă şi derizorie. Îmi place să le citesc ca pe nişte basme, nu pentru că nu s-ar fi întâmplat, ci pentru că viteza perisabilităţii lor a fost atât de mare, încât existenţa li se învecinează cu irealitatea, îmi place să citesc ziare vechi, dar această plăcere a mea nu are nimic din farmecul amintirilor şi din contemplarea şiroind de sentimente a trecutului; nu este o plăcere nostalgică şi blânda, ci, dimpotrivă, una rea, încărcată de sarcasm şi chiar masochistă, îmi place să citesc ziare vechi nu pentru că aş găsi în ele inestimabile depozite de viaţă împlinită, săvârşită (iată un cuvânt căruia nu-i lipseşte pentru a fi ideal decât infima particulă de!), ci, dimpotrivă, pentru că lectura lor îmi relevă adevărata lipsă de importanţă a unor evenimente, valoarea neglijabilă a unor întâmplări care păruseră determinante şi copleşitoare, cândva.

Am în faţă un vraf de reviste franţuzeşti şi italiene de acum zece ani şi nu mă pot împiedica să nu meditez ironică şi înspăimântată pe marginea lor. Iată: vedete aflate în culmea gloriei îşi întind zâmbetul, mobilat între timp de proteze, pe pagini întregi, anunţând succese colosale care au şi avut timp, în mai puţin de un deceniu, să se dizolve în neant; şefi de guverne, nimiciţi între timp de îngerul exterminator al alegerilor ritmice şi cufundaţi acum în cea mai democratică uitare, fac declaraţii de pe poziţii de forţă şi se dau ameţiţi în caruselul puterii; mode lunecate de atunci în ridicol îşi etalează noutăţile ţipătoare şi-şi joacă ispitele arogante, eludând eternitatea; autori în vogă, înecaţi de atunci de cascada tipăriturilor şi ambiţiilor succesive, îşi expun inovaţiile menite să revoluţioneze şi să cucerească posteritatea; războaie pe care abia dacă ni le mai amintim; cutremure care ni s-au stins de mult din memorie; victorii sportive care ne exaltaseră şi care acum ni se par de la sine înţelese; eroisme care ne zguduiseră şi care ne lasă acum indiferenţi; atâtea evenimente şi atâţia oameni ai zilei, ai unei zile cu seva uscată de mult, nemaiînstare să evoce nici savoarea spectaculoasă a fructului tânăr, nici putrezirea alcoolică a căderii...
Din toate aceste relatări şi povestiri, care mi se par aproape fantastice în intensitatea fulgerării lor, se înalţă - zguduitor ca un cântec al Ecleziastului - imaginea grandioasă a unui fluviu rostogolind, fără milă şi fără oprite, în eterna să matcă, dureri, ambiţii, fericiri, idei, puteri, triumfuri, ranguri, tiranii, iubiri, orgolii, averi, ură, umilinţe, demnităţi, privilegii... Îmi place să citesc ziare vechi.

O ATÂT DE TÂNĂRĂ PACE

Cred că întâmplările tragice cu adevărat pot fi deosebite de cele numai dramatice prin aceea că, netrăite, nu pot fi imaginate în intensitatea şi nici măcar în semnificaţia lor reală, în pofida tuturor cărţilor şi filmelor de război - atât de multe încât războiul ar fi trebuit să nu mai păstreze mistere şi să devină o prezenţă a păcii noastre de fiecare zi - poate, oare, să-şi închipuie un tânăr de acum clipa în care, la un simplu semn al istoriei - devenită deodată concretă şi strivitoare - ar fi obligat să-şi părăsească uneltele şi identitatea, pentru a deveni un număr opus altor numere în problema de aritmetică aberantă şi criminală, dar nu lipsită de logică matematică, de al cărei rezultat ar depinde viitorul omenirii sau neantul?

Pot eu să-mi imaginez cum ar fi în clipa din care toate gândurile şi sentimentele mele ar fi înlocuite de alternativa între a ucide şi a fi ucis? Evident, nu. Literatura şi filmele - care vorbesc întotdeauna, şi în cel mai bun caz, despre lucruri care li se întâmplă altora - nu au reuşit să ne convingă decât că acestea sunt situaţii din literatură şi din filme.
Şi totuşi, asemenea fapte au fost trăite nu numai de locuitorii Babilonului sau de supuşii lui Napoleon, ci şi de părinţii noştri. Cei patruzeci de ani de pace împliniţi de la încheierea ultimului şi celui mai crâncen război cunoscut pe planeta noastră, cei patruzeci de ani de pace, care ne fac să ne gândim la război ca la o nemaiînţeleasă şi inimaginabilă calamitate preistorică, sunt, de fapt, o infimă şi încă nesemnificativă perioadă istorică. Acest răgaz, care ne dă iluzia depărtării definitiv înţelepte de infern, este de fapt o perioadă de timp mai scurtă decât încă scurta mea viaţă. Cehoslovacia era ţara străină pe care o cunoşteam cel mai bine în copilărie, pentru că despre ea ne povestea tata întors de pe front. Şi eu însămi trăiesc numai pentru că, în timpul unui bombardament, mama cu mine în braţe nu a reuşit să ajungă la adăpostul în care ne ascundeam în mod obişnuit, şi care a fost distrus în timpul acelei întârzieri, împreună cu toţi cei ce fuseseră mai punctuali decât noi la întâlnirea cu moartea.
Şi totuşi, un cimitir al eroilor din cel de al doilea război mondial nu mi se pare mai concret decât unul din primul război mondial, decât unul din războiul de independenţă, decât oasele adunate de Ştefan cel Mare sub temelia ctitoriei de la Podul înalt. Cei căzuţi pe câmpurile de luptă se topesc în aura patriei, atât de intensă încât strălucirea razelor ei împiedică sângele să se vadă curgând. Dar, nevăzut, dincolo de recunoştinţa noastră festivă şi îngândurată, sângele sutelor de mii de români ucişi pentru pacea care împlineşte acum patruzeci de ani continuă să curgă. Şi va curge mereu tocmai pentru ca noi, postbelicii, să nu fim niciodată în stare să ne imaginăm cele trăite de ei, şi ca, neştiutori, să îmbătrânim şi în locul lor, odată cu atât de tânăra noastră pace.