Autoportret cu palimpsest

PLOPII DE PE VALEA MUREŞULUI

Topiţi într-o ceaţă stranie şi absolut inadecvată mijlocului de iulie, plopii de pe Valea Mureşului păreau că aparţin mai mult istoriei decât geografiei în dimineaţa pe care o străbăteam dinspre nord către sud, coborând - ca pe o vale de râu - pe speranţa unor zone mai calde ale existenţei.
De altfel, cu adevărat, mai mult decât geografiei, ei, plopii de pe Valea Mureşului, aparţinuseră istoriei, copilăriei mele. Aşa cum îi vedeam acum, prin fereastra aburoasă a trenului, pe jumătate eludaţi de ceaţă, ei se vedeau la fel de depărtaţi şi de mitici ca pe vremea în care le număram vârfurile peste carele încărcate eu fân, clădite incredibil de înalt şi trecând prin faţa porţii atât de încet încât, dacă apropiam puţin pleoapele, nu ştiam: se mişcă ele sau ei, plopii din spatele lor, lunecă încet în seara cu miros de fum şi mămăligă?
Nu idealizez nimic. Ceea ce, redus la un peisaj, poate părea o blândă bucolică era, de fapt. vremea începutului colectivizării, pe care eu - copil crescut la oraş şi dus la sat, ca pe un alt tărâm, pe durata vacanţei - o străbăteam oarbă şi surdă. Eram fascinată de lumea fructelor nemaivăzute în pom, a legumelor descoperite nu pe tarabe, ci pe vrejuri. Făceam - fermecată de strălucirea şi forma lor - colecţii de fire de paie, pe care le schimbam mereu, pentru că mereu descopeream altele şi mai frumoase. Strângeam frunze şi pene şi mă rătăceam printre plante şi păsări, al căror nume îl ştiam, cel mult din cărţi şi care deodată primeau o concreteţe aiuritoare, complicată, incontrolabilă: coţofene, ştir, pitpalaci, troscoţei, mierle, grauri, rochiţa-rândunicii, traista-ciobanului, ciuboţica-cucului, cap-de-mort, turturea, bibilică. Stăteam încremenită minute lungi în faţa pânzelor de păianjen care la oraş erau nişte biete zdrenţe sfâşiate, vânate de gospodine, nesemnificând nimic, lipsite de formă şi străine de ideea creaţiei, în timp ce acolo, între două ramuri de prun, între o grindă şi fuşteii unei scări, între o streaşină şi acoperişul de papură care o continua, desenau miraculoase arhitecturi vii, pulsând de forţa malefică a creatorului lor vorace şi ingenios, pe care nu mă puteam împiedica nici să-l admir, nici să-l urăsc. Dar mai presus de toate, asistam târziu - seară de seară - într-o tăcere aproape religioasă şi cu o curiozitate aproape ştiinţifică, la sacerdoţiul mulsului, urmărind fascinată degetele inteligente care masau imensul uger de unde ţâşneau, în marea de spumă, orbitoare jeturi subţiri de lapte, ca nişte stilete lichide, neînchipuit de subţiri.
N-aş putea spune că laptele călduţ şi dulceag, băut imediat, chiar acolo, în uşa grajdului, îmi plăcea, dar lunecarea lui puţin greţoasă, senzuală, pe gâtlej făcea parte din ritualul aţâţător al scenei pe care, dacă ar trebui s-o traduc în limbajul de acum, aş spune că avea ceva de mister religios profanat şi devenit excitant prin profanare.
Peste toate astea, şi peste acoperişul şurii după care răsărea luna şi apunea soarele, se vedeau vârfurile plopilor. Mai târziu, când i-am cunoscut pe Horea şi pe Iancu, iar ei au devenit - şi nu au mai încetat niciodată să fie - personaje familiare şi esenţiale ale devenirii şi ale destinului meu, aceeaşi imagine emblematică pentru tot ce însemna Transilvania, plopii de pe Valea Mureşului, reuşea să-i invoce şi să-i rezume, istorie îndepărtată, dar veşnic vie, mult mai vie decât cea pe care o străbăteam fără să o înţeleg.

ECUAŢIA GUSTULUI

Cineva, proaspăt întors din Italia, pe care o văzuse pentru prima oară, îmi spunea zilele trecute: "A, m-a dezamăgit Italia. Nu e chiar atât de grozavă pe cât se spune. Recunosc, are opere de artă, şi arhitectură, şi ruine, dar peisajul nu e deloc extraordinar. Mă aşteptam la mai mult." Fac eforturi să nu şarjez şi încerc să analizez, fără enervare şi fără umor, enormitatea. Nu este pentru prima oară când lipsa de extaz în faţa miracolului italic mă umple de uimire şi de dispreţ, îmi amintesc cum mi-am stricat cândva, aproape împotriva voinţei mele, părerea despre un intelectual, pe care îl admirasem până atunci, pentru că l-am auzit mărturisind că preferă Italiei ţările nordice, cu surplusul lor de ordine şi de sobrietate. Dar dacă atunci, deşi mi se părea de neînchipuit, puteam totuşi să explic bizara preferinţă prin nostalgia - născută din continua, inconştienta, îndoielnica voie a întâmplării - după o lume mai riguroasă şi mai necarnală, de data aceasta tonul însuşi, condescendent, al nemulţumirii mă interzicea, lăsându-mi sentimentul aproape umilitor al incapacităţii mele de a înţelege.
Pot să înţeleg că lipsa totală a culturii artistice poate să facă inoperantă contemplarea unei capodopere; pot să înţeleg că celui ce a ascultat numai tangouri şi geamparale, Corelli i se poate părea insuportabil; dar mi-e greu să admit că însăşi receptarea unui peisaj este o chestiune de cultură. Şi totuşi, în mod evident, interlocutorului meu format la şcoala lipsită de nuanţe a peisajelor Eastmancolor, blândeţea Toscanei şi infinita subtilitate a Umbriei, albul prăfos şi milenar al Siciliei şi verdele putred urcând înspre brun al Veneţiei nu-i spun nimic. Obişnuit să recunoască frumuseţea după violenţa cu care îi răneşte retina, perfecţiunea calmă a proporţiilor, dulceaţa înduioşată a liniilor şi echilibrul lin al măsurilor de spaţiu şi timp îl lasă indiferent.
Cu greu o mai deprimantă concluzie ar putea fi trasă dintr-o mai neînsemnată întâmplare. Faptul că până şi înţelegerea unui peisaj necesită o educaţie artistică poate să descurajeze nu numai speranţa admirării artei, ci şi pe aceea a salvării naturii. Impermeabilitatea la farmecul italic nu este decât rezultanta jalnicei ecuaţii în care armonia unui picior de plai este tot o necunoscută.

HALOUL

Nu cred că m-a intimidat vreodată un scriitor matur mai mult decât mă intimidează - şi m-au intimidat întotdeauna - cei mai tineri decât mine. Şi, dintre tineri, cel mai tare m-au intimidat întotdeauna debutanţii. Este destul să mă gândesc la ascuţimea privirii mele de atunci, la felul în care am reţinut fiecare cuvânt şi fiecare gest al fiecărui - oricât de neînsemnat - scriitor întâlnit, ca să mă simt paralizată de emoţie în faţa debutanţilor, emoţionaţi la rândul lor şi interzicându-mă tocmai prin intensitatea, definitiv întipăritoare în minte, a emoţiei lor.
Dar chiar dincolo de această cazuistică a memoriei, mi se pare firesc să mă intimideze mai mult o operă pe care n-o cunosc încă, pe care nu pot decât s-o bănuiesc şi s-o visez (când am puterea de a visa frumos), decât o operă conturată, cu liniile ferme, cu strălucirile - oricât de extraordinare - definitiv conturate. Ceea ce este fascinant în orice debut este nelimitata lui capacitate de devenire, haloul care poate cuprinde orice - îngeri şi fiare, capodopere şi sinucideri, statui şi dezintegrări, deprimări şi elanuri, arhitecturi şi tranşee - această evanescentă disponibilitate fiind, într-un mod tulburător, încă viaţă şi deja istorie, fiinţă palpabilă şi eternitate nedefinită, în acelaşi timp.
Ajungem în faţa debutului de obicei tineri până la copilărie, avem vârsta la care celulele încă se înmulţesc şi umorile încă se schimbă, vârsta la care se vorbeşte despre viitor tocmai pentru că e încă prea departe ca să ştii ceva despre el. Versurile ne sunt frumoase şi tulburătoare, aşa cum este frumos şi tulburător un lujer în care viaţa nu s-a hotărât încă ce forme să ia, încât, privindu-l, poţi să îţi imaginezi stranii eflorescente şi miraculoase fructe, mai strălucitoare decât vor fi poate vreodată în realitate, uluitoarea lui sensibilitate la întuneric şi lumină dându-ţi dreptul să ţi le imaginezi. La debut versurile seamănă unui răsărit elegiac, un răsărit despre care ştim că se va produce, dar nu ştim încă ce planetă va lumina. Şi tocmai această bănuială neconfirmată încă, tocmai această promisiune a unui triumf încă neinstituţionalizat ne farmecă în debuturile dincolo de care - înainte şi după - se întinde numai destinul fiecăruia şi - asemenea unei glorioase gropi comune - istoria literară.
Pentru că nimeni şi niciodată nu va putea înţelege de ce apare şi de ce dispare un poet. Cauzele sunt obscure, ţinând de nebănuite mişcări tectonice pe care nici un seismograf nu reuşeşte să le prevadă în timp şi loc. De ce un popor înfloreşte mai mulţi poeţi, altul mai puţini şi altul deloc? Ce sol şi ce climă pretind aceste plante rare?
Ce ploi trebuie să le plouă şi ce soare să le încălzească pentru a trăi şi a rodi? Nenumărate necunoscute în această irezolvabilă ecuaţie bazată pe o singură dată sigură: poetul e dependent de durere. Numai un popor care a suferit este în stare să-l nască. Numai o istorie zbuciumată şi tragică, numai suferinţe decantate în milenii pot să depună pe malurile curgerii lor tulburi nisipul fin al suprarealităţii. Patriarhi pe cale de dispariţie şi începători din ce în ce mai numeroşi, ne regăsim alături în efortul de a nu lăsa să se piardă în neant acest inefabil zaţ al supravieţuirii nesfârşite. Ne suntem asemenea, oricât de mult şi de frumos ne-am emoţiona unii pe alţii, şi dacă am încercat să aduc - din neaşteptata mea maturitate - un complicat dar adevărat omagiu celor mai tineri decât mine, a fost - dincolo de nevoia de a exprima admiraţia, reală, pe care le-o port - un fel, copilăresc poate, de a-mi face singură curaj.