“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
Fericirea reprezintă culmea exprimării biblice despre pace.
Răsplata înfăptuirii păcii este înfierea divină,şi aceasta, pentru că, creaţia lui Dumnezeu este o revelaţie a armoniei şi a păcii, în care Mântuitorul este El însuşi prinţul ei, aşa cum a fost prezis de profetul Isaia (11).
Exprimarea promisiunii la timpul viitor „ se vor chema”, presupune exerciţiul continuu al săvârşirii păcii.
“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerurilor”.
- În concepţia Vechiul Testament ţinta spirituală a omului era realizarea dreptăţii care cuprindea în sine toate virtuţile, de aceea în Vechiul Testament nu avem noţiunea de sfinţi, ci doar de drepţi (dreptul Iosif, Iov, etc.).
- A fi prigonit pentru dreptate = a fi prigonit pentru identitatea creştină reflectată în sfinţenie care se prezintă ca o sumă a virtuţilor.
“Fericiţi veţi fi când când din pricina Mea va vor ocarî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”
- Expresia„a minţi” arată nedreptatea acelora care se ridică împotriva făptuirii dreptăţii
- Cuvintele Mântuitorului mai au în vedere şi calomnia.
- Fericirea este făgăduită acelora care sunt vorbiţi de rău fără nici o acoperire, pe nedrept, în chip mincinos. Apostolul Petru atrage atenţia creştinilor asupra acestui fapt. ( Vezi I.Petru 2.12 şi 3, 16 ).
2. Misiunea apostolilor (5,13-14)
2. Misiunea apostolilor (5,13-14)
Pronumele personal Øme‹j- voi - se referă la Apostoli, iar comparaţia următoare îi vizează direct pe ei.
Apostolii şi lucrarea lor misionară sunt comparaţi cu sarea pământului
- Sarea alterabilă de care vorbeşte Mântuitorul priveşte acea sare specifică din Orient, care se produce prin evaporarea apei de mare, şi care era de o calitate mult inferioară celei de ocnă.
- Expresia “aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” se referă la o eventuală situaţie în care apostolii nu şi-ar îndeplini misiunea încredinţată lor de Mântuitorul Hristos, de propovăduire a Evangheliei împărăţiei.
Lumina ca termen de comparaţie, din versetul 5,14 se referă tot la cuvântul lui Dumnezeu şi la misiunea Apostolilor
- Lumina Evangheliei pentru viaţa spirituală este ca lumina materială pentru viaţa biologică.
- Expresia “nu poate cetatea să se ascundă” = misiunea apostolilor nu poate fi tăgăduită, aşa cum o cetate, care stă în vârful muntelui, nu poate să nu fie văzută.
- În această pericopă Mântuitorul pune faţă-n faţă legea Evangheliei cu legea nedesăvârşită, adică cu umbra Vechiului Testament.
- Mântuitorul nu a venit pentru a strica Legea, care era dumnezeiască, ci menirea lui a fost de a o desăvârşi, de a-i da un sens spiritual, printr-o nouă interpretare.
- Apostolul Pavel spune în Epistola către Romani că Legea a fost bună şi dreaptă, iar în Galateni o prezintă ca fiind “pedagog spre Hristos” (Gal 3,24).
- Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Legea s-a împlinit în El şi astfel n-a fost desfiinţată, ci desăvârşită.
Vorbind de caracterul atemporal al valabilităţii cuvântului lui Dumnezeu sau al Legii celei noi, Mântuitorul foloseşte două exemplificări, afirmând că nici o iotă sau o cirtă nu vor trece din lege până nu se vor împlini toate.
Cum aceste semne rămîn de multe ori neobservate, iar neobservarea lor poate schimba tot sensul exprimării, tot aşa cele mai mici porunci se vor împlini pentru a nu se schimba sensul major al Evangheliei lui Iisus Hristos.
Împlinirea în duh a Legii celei vechi este ilustrată în 6 antiteze:
Mântuitorul vine şi condamnă însă mânia, adică ceea ce constituie cauza faptei.
Cuvântul “raca”, din text, se referă la denigrarea fratelui, numindu-l neînţelept sau nebun.
Viaţa creştină este comparată apoi cu drumul unui om, cu pârâşul său, spre locul de judecată pentru făptuirea dreptăţii - adică timpul din faza pământească a existenţei umane, înainte de a se ajunge “la tribunal” - în faţa scaunului judecăţii universale.
Antiteza are un pronunţat caracter eshatologic.
- Antiteza a doua şi a treia - despre adulter şi divorţ (5,27-32)
- Antiteza a doua şi a treia - despre adulter şi divorţ (5,27-32)
- Mântuitorul trece cu condamnarea de la faptă, la intenţie, care conduce la săvârşirea faptei. - în viziunea Sa, intenţia este egală cu fapta. Adulterul este considerat păcat de moarte.
