Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
| vieţii lăuntrice a episcopului Hipponei: mă voi mulţumi să ofer aici cîteva indicaţii foarte generale.
Mai întîi, faptul fundamental: la Hippona, Augustin devine pe deplin cel ce avea să rămînă, în memoria Bisericii universale, Sfîntul Augustin. Convertitul de la Mediolanum, catehumenul de la Cassiciacum, acest retor „fremătînd încă de orgoliul şcolii", acest filozof îmbibat de neoplatonism devine cel ce va rămîne marele învăţat al Bisericii latine, unul dintre stîlpii tradiţiei ei teologice şi spirituale... Nu-i însă locul aici să descriem acest itinerar spiritual5; vreau doar să arăt cum s-a răsfrînt el asupra concepţiei despre cultură a Sfîntului Augustin. Această evoluţie se rezumă prin expresia: o aprofundare lăuntrică a creştinismului; Sfîntul Augustin realizează progresiv întreaga bogăţie a 4 Nici una dintre biografiile pe care le avem despre Augustin nu oferă o istorie satisfăcătoare a „perioadei ecleziastice". Trebuia umplută o lacună: cf. P. P(eeters), Analecta Bollandiana, 1931, pp. 426-427: „începînd din punctul unde se opreşte relatarea din Confesiuni, persoana lui Augustin se scufundă în semiîntuneric" etc. ... Lacuna a fost într-adevăr umplută de remarcabila carte a lui F. van der Meer, Augustinus de Ziehorger, de praktijk van een kerkvader, Nijmegen2, 1949. în La vie intellectuelle din aprilie 1949, pp. 323-335, se anunţă apariţia traducerii în limba franceză {Saint Augustin pasteur d'ămes, Colmar-Paris, 1955 — n.t.), oferindu-se şi un extras al acesteia, intitulat La nuit pascale ă Hippone au temps d'Augustin. 5 Printre cei ce au încercat-o, Comeau mi se pare că a izbutit să-i redea cel mai bine complexa bogăţie: cf. Saint Augustin exegete du IV'Evangile, îndeosebi pp. 368-369 şi 407-410; Evolution de la sensibilite, pass.; vezi şi Eggersdorfer, Augustin als Pădagoge, pp. 97-l07, „de la filozofia teolog". SPRE O CULTURĂ CREŞTINĂ 275 conţinutului credinţei sale. în această viaţă consacrată pe de-a-ntregul credinţei, printr-o meditaţie înflăcărată, exigenţele religiei creştine devin treptat mai imperioase, mai conştiente, mai profunde, tinzînd să-şi subordoneze toate manifestările vieţii. Ele pătrund în domenii în care la început influenţa lor nu se simţea, cum este cazul îndeosebi cu cel al spiritului. La Cassiciacum, Augustin voia să fie creştin, la Hippona este. Nu pretind să tranşez printr-o formulă atît de simplă mult controversata şi complexa problemă de a şti care era poziţia religioasă exactă a lui Augustin la începutul vieţii sale creştine. Vreau doar să reamintesc un fapt evident: la Cassiciacum, creştinismul nu avea încă, în alcătuirea universului lăuntric al lui Augustin, rolul dominant pe care îl va dobîndi treptat la Hippona. Adeziunea sa — care sînt convins că era deplină, neştirbită şi sinceră — la Biserica în care curînd va intra prin botez n-a putut de azi pe mîine să răstoarne întregul edificiu al culturii sale. Augustin s-a dăruit lui Dumnezeu cu avîntul întregii sale fiinţe, dar a plecat în întîmpinarea lui avînd încă un suflet cu totul păgîn, aservit cadrelor unei culturi mondene. în ce mă priveşte, lucrul nu mă miră defel, căci e vorba aici de un mecanism psihologic, aş zice chiar tehnic, căruia nimeni nu i se poate sustrage6, în mod cît se poate de firesc deci, atmosfera filozofică de la Cassiciacum, deşi nu se află în contradicţie cu credinţa creştină, deşi în cele din urmă este în deplin acord cu ea, rămîne totuşi impregnată de vestigii străine. La Hippona, dimpotrivă, sufletul Sfîntului Augustin ajunge să se unifice pe deplin; lumina creştinismului pătrunde pretutindeni, nici un ungher al sufletului nerămînînd în afara puterii sale suverane. Atîtea lucruri, mai cu seamă dintre cele ţinînd de cultură, care la început păreau că nu trebuie să intre sub dominaţia şi controlul său, îi sînt acum subordonate prin legături indirecte, dar esenţiale. Aş mai adăuga un cuvînt acestor indicaţii sumare: nu-i de-ajuns să spunem că la Hippona creştinismul lui Augustin a devenit mai total, trăit mai intens. Trebuie să ne amintim şi că a devenit mai riguros, mai avid, mai doritor. Psihologia lui Augustin este cea a unui convertit. Or, e un fapt bine cunoscut de oricine are cît de cît experienţa vieţii religioase : în sufletul unui convertit, şi poate mai ales al aceluia care n-a fost
276
DOCTRINA CHRISTIANA doar un necredincios, ci şi un păcătos, se dezvoltă cu timpul un fel de fanatism neliniştit; amintirea erorilor şi a păcatelor din trecut, departe de a se şterge, se exacerbează. Pentru că s-a îndepărtat odinioară de la calea cea dreaptă, cel în cauză se va ţine acum de ea cu străşnicie... La Hippona, nici urmă din optimismul surîzător, din blîndeţea, din afecţiunea de convalescent care domneau în sufletul lui Augustin imediat după convertire, în tihnitul refugiu de la Cassiciacum7. Acesta n-a fost decît un scurt episod. Evoluţia religioasă a lui Augustin a fost cît se poate de rapidă şi violentă; o vom constata curînd; încă din primii ani ai vieţii sale ecleziastice, gîndirea îi apare subordonată unei preocupări dominante, cea care va rămîne tema augustinismului de totdeauna: cînd e vorba de Dumnezeu, nu-i loc pentru drămuială. Totum exigit te, quifecit te! „cel ce te-a creat te cere în întregime!" Punctul de vedere al lui Augustin asupra culturii nu-i numai cel al unui creştin fervent, riguros; ci este şi cel al unui păstor. Deşi hirotonisit peste voia sa, n-a avut, ca de pildă Sfîntul Ieronim8, reflexul de apărare al intelectualului care-şi simte primejduită plăcuta îndeletnicire cu studiul; n-a căutat să-şi salveze libertatea, singurătatea, viaţa contemplativă. A acceptat cu curaj îndatoririle pe care i leMmpuneau noile funcţii: preot, curînd episcop, s-a dăruit cu totul misiunii sale, misiune apostolică despre care avea o idee atît de înaltă şi frumoasă9. Nu s-a dat în lături de la nici una din îndatoririle şi ostenelile impuse de ea, oricît ar fi fost de grele, neplăcute ori împovărătoare. El, contemplativul, n-a dat înapoi în faţa „zbuciumului daraverilor lumeşti"10, de fiecare dată cînd îndatorirea de păstor îl obliga să le întreprindă. N-a lăsat
SPRE O CULTURĂ CREŞTINĂ 277 ca liniştea sa, acel otium, condiţie dintîi a vieţii contemplative, să treacă înaintea nevoilor Bisericii, pentru că, spunea el, „dacă nimeni dintre oamenii de bine nu s-ar pune în slujba acestei Mame, cum am putea s-o vedem născînd copii?"11 E lesne de înţeles că o jertfire de sine atît de completă s-a răsfrînt puternic pe planul culturii: viaţa intelectuală a lui Augustin, ca şi întreaga lui viaţă, va fi dominată de exigenţele misiunii sale. Nu-l vedem oare cum, de-abia hirotonisit, se preocupă de dobîndirea cunoştinţelor speciale pe care cultura sa laică nu le poseda şi care din acel moment îi devin indispensabile? Cum îi scrie episcopului său spre a-i cere cîteva luni de înlesnire, pe care să le poată consacra studierii în grabă a Scrierilor Sfinte12. Această influenţă nu se limitează la aspectul tehnic, la introducerea de studii sau de cunoştinţe noi, ci modifică întreaga orientare a vieţii sale intelectuale. S-a pus uneori întrebarea dacă perimetrul, în fond destul de îngust13, cu care activitatea sa a trebuit să se mulţumească n-a înăbuşit într-o anumită măsură dezvoltarea acestui geniu incomparabil14. Trebuie oare regretat că a trăit izolat în această obscură episcopie din Africa? în mod sincer, nu cred. Nu ştiu ce-ar fi cîştigat Augustin dacă ar fi ocupat scaunul de primat al Cartaginei sau i-ar fi succedat Sfîntului Ambrozie la Mediolanum; descopăr în schimb fără greutate influenţa fecundă pe care a exercitat-o asupra dezvoltării şi eliberării gîndirii sale faptul de a fi avut de păstorit o turmă spirituală, indiferent care. Pînă la venirea sa la Hippona, Augustin nu fusese decît un intelectual, nu trăise decît printre cărţi sau printre alţi literaţi, aidoma lui. Fusese un literat al decadenţei şi, orice ar fi făcut, prizonier al unor cadre uzate şi al unor prejudecăţi sterilizante. Devenind episcop, iese din acest cerc strimt, descoperă norodul creştin, nevoile şi problemele lui. Trăieşte şi gîndeşte de acum mult mai mult în funcţie de mulţimea credincioşilor decît de mediul intelectual. Preocupările nu îi vor mai fi centrate doar asupra propriei desăvîrşiri lăuntrice, 11 Cf. id., 2, ibid., adresîndu-se aceloraşi călugări: nec vestrum otium necessitatibus Ecclesiae praeponatis cui parturienti si nulii boni ministrare vellent, quomodo nasceremini non inveniretis... „să nu puneţi tihna voastră mai presus de cerinţele Bisericii, căci, dacă nici un om de bine n-ar vrea să se pună în slujba acestei mame, n-aţi putea afla în ce fel aţi luat naştere". Cf. şi textele reunite de Butler, Western Mysticism, pp. 236-240, şi mai ales Contra Faustum Manichaeum 22, 57-58, P.L., voi. XLII, c. 436-437; de adăugat Predica Frangipani 2, 4 (Morin, Sermones post Maurinos, p. 193). 12 Scrisoarea 21, 3-6, c. 88-90. 13 Căci într-adevăr nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi; oricare vor fi fost notorietatea lui Augustin, influenţa morală pe care o exercita în afara diocezei sale, rolul de inspirator ascultat pe lîngă prietenul său Aurelius din Cartagina, el nu a fost un personaj de prim-plan în istoria epocii sale (Peeters, Analecta Bollandiana, 1931, pp. 496-497). 14 Aşa cum crede Papini, Saint Augustin, pp. 258-260. 278
DOCTRINA CHRISTIANA ci şi, într-o măsură mult mai mare, asupra mîntuirii mulţimii de credincioşi; turma ce-i fusese încredinţată trebuia nutrită, credinţa ei trebuia păstrată... Cercetătorii gîndirii lui Augustin au evidenţiat ce lărgire şi adîncire a vieţii sale spirituale a reprezentat contactul strîns cu viaţa poporului său, această „aprofundare a tainei creştineşti" care-i dădea „înţelegerea lui Cristos prezent printre fraţii săi, de la ultimul necioplit din Hippona pînă la cel mai mare filozof"15... Trebuie spus aici că progresul realizat astfel a fost la fel de mare pe planul intelectual, al culturii, ca şi pe cel religios. De bună seamă că suferim uneori văzînd gîndirea lui Augustin aservită atîtor probleme al căror interes intrinsec ne pare astăzi neînsemnat — fie că e vorba de afaceri în sens strict, probleme băneşti16, de chestiuni de disciplină ecleziastică17 sau de controversă religioasă, a căror importanţă imediată a fost cu siguranţă foarte mare, dar care au solicitat prea mult timp o minte ce s-ar fi putut exercita într-un mod mai fecund. Mă gîndesc mai cu seamă la interminabila afacere dona-tistă, la acea discuţie obstinată, reluată întruna, despre aceleaşi chestiuni, cu adversari mărginiţi şi încăpăţînaţi, afacere atît de dureroasă şi atît de săracă în idei. N Nu trebuie pierdut din vedere, pe de altă parte, tot ceea ce spiritul lui Augustin a cîştigat acceptînd această fecundă servitute. Aceasta a însemnat pentru el întoarcerea la real, la deplina şi totala realitate umană, o evadare în afara şcolii şi a cărţilor. Orice cultură pe cale de îmbătrînire cunoaşte această primejdie (n-o înfruntă oare deja şi a noastră?) de a pierde, prin rafinamentele sale, contactul cu viaţa, de a se rupe de toate forţele vii ale realităţii sociale, de această masă de oameni simpli, care e singura viguroasă şi solid înrădăcinată în fire, şi de a deveni o îndeletnicire elitistă, cu o existenţă artificială şi sărăcită. Or, dacă vreodată o cultură a cunoscut această degradare, a fost cu siguranţă cea a Antichităţii muribunde: ne-am putut deja da seama cît de sterile erau jocurile în care se complăceau literaţii decadenţei. Iar Sfîntul Augustin era unul dintre ei... Am văzut, tot aşa, limitele destul de înguste pe care tradiţiile aristocratice ale culturii antice le impuneau încercării de înnoire pe care o reprezenta convertirea la filozofie. Episcop şi păstor, Sfîntul Augustin se descătuşează în sfîrşit de această tradiţie anemiantă: el renunţă la o libertate sterilă, se leapădă de orgoliul de castă al intelectualului: îşi deschide deopotrivă inima şi gîndirea în faţa
» Scrisorile 59, P.L., voi. XXXHI, c. 226 şi urm.; 209, c. 953 şi urm.; 210-211, c. 957 si urm.; etc. ... SPRE O CULTURĂ CREŞTINĂ 279
tuturor preocupărilor, prozaice uneori, totdeauna profund reale, din care constă viaţa aspră şi simplă a oamenilor... II în lumina acestor observaţii generale, să încercăm să precizăm acum care a fost, în timpul activităţii sale ecleziastice, concepţia Sfîntul Augustin despre ceea ce poate şi trebuie să fie viaţa intelectuală. Ea se rezumă într-o sintagmă, chiar cea pe care Augustin a ales-o drept titlu al lucrării în care a tratat exprofesso subiectul ce ne preocupă: doctrina christiana, o cultură creştină. Să lămurim din capul locului înţelesul acestei expresii. Nu e vorba numai de adoptarea unui tip de viaţă intelectuală care să nu fie în opoziţie directă cu cerinţele creştinismului, care să se armonizeze cu el, să lase deschisă posibilitatea de a trăi creştineşte. Augustin cere mult mai mult: el vrea o cultură strîns şi nemijlocit subordonată creştinismului; toate manifestările vieţii intelectuale trebuie să stea în slujba vieţii religioase, să fie exclusiv o funcţie a ei. Este idealul pe care Augustin l-a visat mai întîi pentru sine însuşi şi pe care a vrut să-l realizeze. în această viaţă care se vrea pe de-a-ntregul creştină îi consacră lui Dumnezeu toate demersurile voluntare ale spiritului său. Evocînd în Confesiuni amintirile din tinereţea sa studioasă, el exclamă: „Doamne, eşti regele meu, eşti Dumnezeul meu, închinate fie slujirii tale toate lucrurile folositoare pe care de copil le-am învăţat, ţie să-ţi slujească ceea ce vorbesc, scriu, citesc şi socotesc", tibi serviat quidquid utile puer didici, tibi serviat quod loquor et scribo et lego et numerou. Iar noi, cei care, după atîtea veacuri, ne aplecăm asupra vieţii sale şi scrutăm uriaşa operă pe care ne-a dăruit-o, trebuie să recunoaştem cu dreptate că şi-a închinat într-adevăr, atît cît i-a stat în puteri, întreaga-i mare inteligenţă Stăpînului ceresc pe care a voit să-l slujească. Dacă o analiză atentă ne-a permis să decelăm numeroase manifestări străine de acest act fundamental al închinării este pentru că viaţa inteligenţei nu depinde în întregime numai de voinţă; Augustin, după cum am văzut, reacţionează adesea ca „literat al decadenţei", dar o face fără voia lui; este vorba atunci de rămăşiţe, de reflexe inconştiente pe care singur le-ar fi dezavuat... Acelaşi ideal caută să-l răspîndească Augustin în jur, să-l impună tinerilor intelectuali asupra cărora i se putea exercita influenţa. Trebuie recitită aici scrisoarea pe care, în primii ani de activitate ecleziastică, a
280
DOCTRINA CHRISTIANA scris-o elevului său de odinioară Licentius19. Cititorul şi-l va aminti, desigur, l-am cunoscut la Cassiciacum, plin de tinerească înflăcărare pentru poezia mitologică, descoperind încetul cu încetul, sub îndrumarea lui Augustin, splendorile vieţii filozofice, convertindu-se el însuşi la studium sapientiae „studiul filozofiei"20. Au trecut opt ani21. Ce s-a întîmplat cu el? Lunga epistolă pe care din Italia i-o adresează lui Augustin22 ne permite să-i cunoaştem starea sufletească. Constatăm că nu a făcut deloc progrese pe calea desăvîrşirii. Este, desigur, un suflet creştin23 şi nu a renunţat la studiile începute la Cassiciacum, menite să-l conducă spre îndepărtatul ideal al înţelepciunii24. Dar nu înaintează deloc25... Motivul e că nu s-a dăruit cu toată inima şi fără de întoarcere: stilul bombastic al hexametrilor săi nî"-l arată încurcat în continuare în mrejele diletantismului literar. S-a oprit în drum: evocă în drăgălaşe versuri vergiliene farmecul zilelor petrecute împreună la Cassiciacum, la poalele Alpilor26; zăboveşte în această evocare şi simţim că pentru el acele zile au însemnat mai mult decît ceea ce s-a spus atunci... în timp ce pentru Augustin toate se schimbaseră profund: cu ce voce gravă şi severă auzim că-i răspunde! El mustră cu asprime incertitudinile acestui suflet prea moale. încere lui Licentius să se smulgă din seducţia valorilor temporale27: „ce preţ mai au aceste versuri în care văd un suflet,
„O, dacă Aurora de odinioară ar reînvia pentru mine sorii în veselele lor rotiri, pe care noi, bucurîndu-ne împreună de tihna cea fără de griji şi de neîngrăditul acces la bunurile vieţii, le-am dus cu noi, străbătînd falnicii munţi, pînă în mijlocul Italiei", citate de Augustin în cuprinsul răspunsului său: Scrisoarea 26, 4, c. 106. 27 Scrisoarea 26, 2, c. 103: mi Licenti... timeo te rebus moralibus validissime etperni-ciosissime compediri... „dragul meu Licentius..., mă tem că eşti prea mult şi într-un mod prea dăunător ţinut în loc de probleme morale". SPRE O CULTURĂ CREŞTINĂ 281 o minte pe care nu mi-e îngăduit să le prind şi să le jertfesc Dumnezeului meu?"28; pentru că aici vrea să ajungă Augustin, nici mai mult, nici mai puţin: Licentius, încetînd să mai piardă vremea cu nenumăratele întor-tocheli ale firii sale de estet, trebuie să consimtă să-şi închine toate puterile minţii slujirii lui Dumnezeu. într-un stil împodobit, Licentius spunea: „Porunceşte-mi să vin într-un suflet, şi te voi urma pînă la celălalt capăt al lumii." Augustin răspunde: „Iată dar ce-ţi poruncesc: dăruie-te mie, dăruie-te Dumnezeului meu, care e Stăpînul nostru, al tuturor, Lui, care ţi-a dat această inteligenţă de care eşti atît de mîndru"29. Iar sfîrşitul scrisorii precizează cu o rigoare implacabilă: se simte că pentru Augustin nu există cale, soluţie de mijloc. Toată această afecţiune prea carnală pe care Licentius o simte pentru poezie, pentru rafinamentele inteligenţei, nu-i decît minciună, pericol de moarte, ispită diavolească: ornari abs te diabolus quaerit „diavolul încearcă să te facă să-l lauzi"! „De ţi s-ar întîmpla să găseşti un vas de aur, l-ai dărui de bună seamă bisericii lui Dumnezeu. Ai primit de la Dumnezeu o frumoasă inteligenţă, acest aur spiritual, şi iată că în această cupă tu aduci prinos plăcerilor, te oferi pe tine însuţi drept băutură lui Satan", et in Mo Satanae propinas te ipsum „şi în aceasta te dai tu însuţi pe mîna Satanei"30! Acelaşi ideal al unei culturi închinate pe de-a-ntregul lui Dumnezeu animă şi o altă scrisoare de îndrumare pe care Augustin o scrie, mult mai tîrziu, unui student grec, Dioscoros31; îi cere, la fel ca şi lui Licentius, să subordoneze strict toate studiile, toate lucrările sale exigenţelor religiei creştine. Să nu comitem grava eroare de a interpreta aceste texte într-o atmosferă „iezuită"* sau tomistă**: totul trebuie înţeles în sens propriu; pentru Augustin, nu se pune doar problema de a-i închina lui Dumnezeu viaţa 28 W., 4, c. 106. 29 Id., ibid.: ecce iussum meum, da mihi te..., da Domino meo te, qui omnium nostrum dominus est, qui tibi illud donavit ingenium „iată porunca mea, dă-mi-te mie..., dă-te Dumnezeului meu, Stăpînul nostru al tuturor, care ţi-a dăruit această inteligenţă a ta". 30 Id., 6, c. 107. 31 Scrisoarea 118, P.L., voi. XXXIII, c. 432-449. Data: 410 (Goldbacher, CSEL, voi. LVffl, p. 34). * în ediţia princeps (1938), în loc de „iezuită" figura termenul ignaţiană. Mi s-a reproşat energic acest cuvînt de către cititorii mei iezuiţi: ce poate fi mai apropiat de Augustin decît o spiritualitate cu adevărat ignaţiană! Dar, aşa cum arătam în referinţa mea la H. Bremond, nu aveam aici în vedere spiritualitatea Exerciţiilor, ci umanismul, uneori atît de omenesc, vulgarizat de iezuiţii noştri în veacul al XVII-lea; Th. Deman — Saint Augustin maître de culture chretienne, ap. La Vie Spirituelle, voi. 62, 1940, pp. [167] şi [184] — m-a înţeles cît se poate de bine {nota din 1949 a lui H.-I. Marrou). ** Ceea ce numesc,.atmosferă tomistă" nu se referă la Sfintul Toma, ci, de asemenea, la o anumită vulgarizare a influenţei sale în epoca modernă (nota din 1949 a lui H.-I. Marrou). 282
DOCTRINA CHRISTIANA intelectuală, într-un mod general şi în fond exterior, printr-o simplă mărturie de respect, prin corectarea intenţiei*, rugăciuni de ofrandă sau mărturii de recunoştinţă32; ci ea trebuie pusă în slujba vieţii religioase, la care să contribuie nemijlocit. Pe de altă parte, nu sesizăm nicăieri preocuparea de a defini pe plan teoretic o ordine de valori specific umane, naturale, distinctă (cel puţin de drept) de ordinea supranaturală33. Totul e energic redus la singurul lucrul considerat a fi necesar. Nu caut aici să impun cititorului o impresie personală; Sfîntul Augustin şi-a făcut cunoscută doctrina privitoare la acest subiect cu toată precizia şi rigoarea cerute. O găsim enunţată, în particular, în tratatul despre cultura creştină, De doctrina christiana. Mai întîi, în tot cuprinsul cărţii I: opu-nîndu-se cărţilor a II-a-a IV-a, care au un caracter tehnic, ea se prezintă ca o amplă introducere ce urmăreşte să determine locul şi rolul muncii intelectuale în ansamblul vieţii creştine. Fie-mi permis să reduc la o schemă foarte simplă conţinutul acestor pagini viguroase. Orice tip de cunoaştere ştiinţifică, spune el, are ca obiect fie lucruri, fie semne, omnis doctrina vel rerum vel signorum „orice învăţătură se referă fie la lucruri, fie la semne"34. La rîndul lor, lucrurile se împart în cele de care trebuie să ne bucurăm, frui, şi cele de care trebuie doar să ne slujim, uti35. Sfîntul Augustin precizează aceste două noţiuni, şi vedem cum reduce la frui întreaga sa doctrină a fericirii şi a binelui suprem, îneît, dacă există un asemenea bine a cărui posesie să ne împlinească toate dorinţele, nu avem dreptul să ne oprim la nici un altul. Toate celelalte lucruri, res, nu trebuie să fie decît mijloace de care ne vom sluji pentru atingerea acestui scop: călători spre tărîmul fericirii, nu avem dreptul să zăbovim pe drum spre a ne bucura de frumuseţea ţinuturilor prin care trecem * Cf. directio intentionis, doctrină teologică ce se actualizează printr-o atitudine mentală prin care omul îşi raportează acţiunile la un scop determinat, ce le justifică astfel caracterul moral (n. t.).
Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|