Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
I Cunoaştem acum toate elementele culturii ştiinţifice pregătitoare. Rămîne să arătăm rolul pe care li-l conferă Augustin în cultura sa filozofică: care sînt foloasele pe care le trage filozoful din studierea ştiinţelor? Ce contribuţie aduce ea la elaborarea adevărului raţional şi, prin aceasta, la dobîn-direa înţelepciunii? Primul lucru care se cere scos în evidenţă este strînsa legătură ce există între această cultură ştiinţifică şi cercetarea filozofică pe care trebuie s-o pregătească. Studierea disciplinelor liberale nu constituie un scop în sine, ci trebuie subordonată riguros scopului, care este filozofia. Ştim deja că Augustin se opune culturii literare comune1: condamnă în ea nu doar retorica, elementul artistic, estetic, ci şi celălalt element pe care ne-am deprins să-l distingem — erudiţia, curiozitatea2. Ce-ar putea fi, de fapt, mai inutil decît ea? Cu ce ne ajută ea în căutarea adevărului3 ? In elaborarea culturii filozofice, iese în evidenţă spiritul utilitar care domină întreaga gîndire augustiniană: el supraveghează cu cea mai mare rigoare studiul „enciclicelor" şi se teme să nu uite cumva scopul unic care doar el merită urmărit. 1 Cf. supra, pp. 144-l45. 2 Iar prin aceasta, lucru important de relevat, Augustin se opune maestrului său Varro: deşi îi datorează, probabil (vezi p. 229, n. 159), elementele culturii sale ştiinţifice, modul de valorificare şi orientarea acesteia nu mai au nimic de-a face cu erudiţia marelui poligraf. 3 De ordine 2, 12 (37), P.L., voi. XXXII, c. 1012. Atunci cînd acceptă grammatica înăuntrul ciclului ştiinţelor, Augustin defineşte historia, adică erudiţia literară (supra, p. 107) res infinita, multiplex, curarum plenior quam incunditatis aut veritatis etc. ... „domeniu infinit, variat, creator mai curînd de griji decît de plăcere sau de adevăr". 232
STVDIVM SAPIENTIAE Să recitim într-adevăr textele în care se găsesc îndemnuri la studiul respectivelor disciplinae: constatăm că într-un acelaşi gest Augustin afirmă utilitatea, necesitatea acestor studii, impunîndu-le numaidecît limite stricte: „cunoaşterea ştiinţelor este de folos, dar să fie moderată şi succintă", eruditio disciplinarum liberalium modesta sane atque succincta4. Şi în alt loc: ştiinţele matematice sînt folositoare filozofului, „cu condiţia să se slujească de ele cu moderaţie, pentru că aici nimic nu e mai de temut ca excesul", talis enim eruditio, si ea moderate utitur, nam nihil ibi quam nimium formidandum est [...] philosophiae militem nutrit „o atare erudiţie, dacă e folosită cu măsură, îl hrăneşte pe adeptul filozofiei, căci nimic nu* e mai de temut decît excesul"5. ' Cunoaşterea, fie că e ştiinţifică sau literară, nu trebuie urmărită de dragul ei înseşi. Un acelaşi cuvînt îi slujeşte lui Augustin spre a-i condamna pe toţi cei care-şi folosesc inteligenţa în acest mod nesăbuit: e cuvîntul curiosus (curiositas)6. In gura lui Augustin, curiosus are un înţeles peiorativ7, desem-nîndu-l pe cel ce se complace în cunoaşterea ca atare, zăbovind în ea şi uitînd că ea nu trebuie să fie un scop8. 4 De ordine 1, 8 (24), P.L., voK XXXII, c. 988. 5M.,2,5(14),c. 1001. 6 Curiosus este aplicat eruditului literar: De ordine, pasajul citat mai sus la n. 3, c. 1012—1013: aut in quo nostros familiares graviter miserari soleo, qui si non responderint quid vocata sit mater Euryali, accusantur inscitiae; cum ipsi eos a quibus ea roganîur, vanos et ineptos, nec curiosos audeant appellarel „sau cu referire la care de regulă îi compătimesc pe amicii noştri care, dacă nu ştiu să răspundă la întrebarea cum se numea mama lui Euryalus, sînt acuzaţi de neştiinţă, în timp ce ei înşişi nu îndrăznesc să-i considere superficiali şi proşti şi chiţibuşari pe cei ce le pun asemenea întrebări"; astronomului nefilozof, De vera religione 29 (52), P.L., voi. XXXIV, c. 145: in quorum consid-eratione non vana et peritura curiositas exercenda est... „în cercetarea cărora (a fenomenelor astronomice) nu se cade să se manifeste o simplă curiozitate, vană şi trecătoare". Cf. De ordine 2, 15 (42), P.L., voi. XXXII, c. 1014: curiosus mai este aplicat şi celui ce abordează metafizica fără pregătirea normală: De ordine 2, 5 (17), c. 1002. 7 Curiosus se opune lui studiosus: De ordine 1, 11 (31), c. 992; 2, 5 (17), c. 1002; lui religiosus: 2, 15 (42 sfîrşit), c. 1014; lui capax, De doctrina christiana 2,prol., 1, P.L., voi. XXXIV, c. 1071 ete. ... 8 De vera religione 49 (94), P.L., voi. XXXIV, c. 164: iam vero cuncta spectacula, et omnis illa quae appellatur curiositas, quid aliud quaerit quam de rerum cognitione laetitiam etc. ... „dar toate priveliştile şi toată aşa-numita curiozitate ce altceva caută decît bucuria rezultată din cunoaşterea lucrurilor..." De musica 6, 13 (39), P.L., voi. XXXII, c. 1184: avertit animam a contemplatione aeternorum... Amor vanissimae cognitionis talium rerum, et hoc agit sensualibus numeris... et ex his curiositas nascitur ipso curae nomine inimica securităţi, et vanitate impos verităţi „...abate sufletul de la contemplarea celor veşnice. Pasiunea unei cunoaşteri zadarnice a unor atare lucruri şi aceasta făcînd-o prin ritmuri care se adresează simţurilor... şi din ele se naşte curiozitatea, care prin însuşi numele ei [c«ra=grijă] se arată a fi duşmană a lipsei de grijă şi totodată, prin zădărnicia ei — incapabilă de a atinge adevărul". Există o strînsă legătură între această critică a curiozităţii şi atitudinea severă adoptată de Augustin în faţa experienţei artistice: în ambele cazuri, condamnă iubirea excesivă a unui bine care nu este Binele Suveran. ARGUMENTA CERTISSIMA 233 Adevărul cunoaşterii ştiinţifice nu e pentru Augustin o scuză, pentru că în acest caz e vorba doar de adevăruri de detaliu, particulare, nu de acel unic Adevăr pe care trebuie să-l căutăm, cel care ne va asigura fericirea9. Doar în acesta rezidă sănătatea sufletului: tot restul e o deformare, o monstruozitate. Cuvîntul nu e prea tare: dacă pentru Augustin sufletul care asimilează cunoştinţe subordonate dobîndirii beatitudinii este asemeni unui trup sănătos care creşte normal, dezvoltarea datorată unei pure curiozităţi i se pare comparabilă cu excrescenţele monstruoase, ca aceea a oamenilor născuţi cu şase degete la mînă10. Diformitate de care sîntem răspunzători: de noi depinde să dăm minţii noastre o bună întrebuinţare şi să nu ne lăsăm seduşi de curiozitatea deşartă11. Ne aflăm aici în prezenţa uneia dintre doctrinele într-adevăr esenţiale pentru înţelegerea gîndirii augustiniene; ea ţine de una din trăsăturile cele mai accentuate ale firii sale: logica implacabilă, rigoarea absolută cu care totul în el s-a subordonat scopului suprem, o dată recunoscut. Vom vedea ce extensiune îi va da din perspectiva creştină a culturii sale ecleziastice12, iar De vera religione13 ne orientează deja spre textul Confesiunilor şi al lucrării De Trinitate: în ele, critica pe care o face curiozităţii apare deja sprijinită pe autoritatea Sfintei Scripturi, dezvoltîndu-se într-o teorie a concupiscenţei şi a avidităţii (cupiditas). Să lăsăm pentru moment deoparte aceste texte şi să ne mărginim la schiţarea concluziilor practice care se degajă din ele. Cultura ştiinţifică trebuie să se menţină riguros pe planul culturii pregătitoare: nici o clipă discipolul lui Augustin nu trebuie să piardă din vedere că vocaţia sa este de a deveni filozof, şi nu învăţat, gramatician, logician sau matematician profesionist. Idealul său este înţelepciunea, şi nu ştiinţa. Studiul artelor liberale nu va fi îndreptăţit decît dacă — şi doar în măsura în care — se lasă subordonat cu stricteţe dobîndirii adevărului aducător al fericirii supreme. In secolul al XlII-lea, unul dintre maeştrii augustinismului medieval, Sfîntul Bonaventura, va vorbi despre o reductio artium ad theologiam „subordonare a artelor liberale teologiei"14: nu vom trăda spiritul maestrului său Augustin 9 E cunoscută admirabila formulă: male sumus cum quolibet vestigio veritatis „rău ne simţim posedînd numai o impresie a adevărului": De vera religione 41 (78), P.L., voi. XXXIV, c. 157 10De quantitate animae 19 (33), P.L., voi. XXXII, c. 1054. 11 De vera religione 29 (52), P.L., voi. XXXIV, c. 145. 12 Cf. infra, partea a treia, pp. 288-289. 13 De vera'religione 3 (4), c. 125; 35 (65)-38 (71), c. 164-l65; De moribus ecclesiae catholicae 1, 21 (38), P.L., voi. XXXII, c. 1327, face de asemenea legătura criticii curiozităţii cu anatema biblică împotriva întreitei concupiscenţe. 14 Este titlul uneia din scrierile sale: Opusculum de reductione artium ad theologiam (Opera, ed. de Quaracchi, voi. V, pp. 317-325; cf. Gilson, La philosophie de saint Bonaventure,p. 41). 234
STVDIVM SAPIENTIAE spunînd că, în viziunea acestuia, cultura filozofică reclamă o reductio artium adphilosophiam „subordonare a artelor liberale filozofiei". II Şi în această privinţă, Augustin e în mod vădit un moştenitor al filozofiei elenistice. Această suspiciune faţă de cunoaşterea urmărită de dragul ei înseşi, această dorinţă de a subordona totul propăşirii sufletului către adevărul eliberator, într-un cuvînt opunerea înţelepciunii şi a ştiinţei, toate acestea se regăsesc, după cum am văzut, la filozofii care l-au precedat15. Ostilitatea lor faţă de idealul enciclopedic se manifestă nu numai prin abandonarea unui anumit număr de ştiinţe, ci şi prin atitudinea pe care o adoptă chiar faţă de cele pe care le păstrează. într-adevăr, toţi filozofii care aşază eyicuK^ioq 7ioa8eia la baza culturii lor sînt de acord cu Augustin să-i restrîngă studiul, să-l menţină pe planul şcolar al unei culturi pregătitoare. Plotin, ne spune Porphyrios16, a studiat ştiinţele matematice, dar nu înclina deloc să le trateze temeinic. Marc Aureliu aduce mulţumiri zeilor nu numai pentru că l-au scăpat de farmecele literaturii, ci şi pentru că nu l-au lăsat să se piardă în studii ştiinţifice17. Seneca se ocupă, într-o importantă scrisoare18, de analiza rolului pe care trebuie să-l joace artele liberale în cultura filozofului. Poziţia este aceeaşi cu a lui Augustin19: el adresează aceleaşi critici erudiţiei literare20 şi curiozităţii ştiinţifice21; acceptă fără îndoială că artes trebuie studiate, dar cu condiţia de a nu vedea în ele decît o pregătire pentru filozofie; ţine să demonstreze, rînd pe rînd, că nici una dintre artes nu aduce sufletului acel rod esenţial la care acesta năzuieşte, virtutea, şi pe care numai filozofia i-l poate dărui22. 15 Cf. supra, pp. 196-l97. 16 Porphyrios, Viaţa lui Plotin 14 (ap. Brehier, Enneades 1, p. 14). 17 Marc Aureliu, Cugetări 1, 17, 22 (cf. 1, 17, 8). 18 Seneca, Scrisoarea 88 către Luciliu. 19 De remarcat totuşi o deosebire de ton: e suficient să reciteşti succesiv Scrisoarea 88 şi textul din De ordine (2, 7 [24] şi urm.) ca s-o observi. Seneca acceptă studia liberalia, dar îşi face o plăcere din a le critica; Augustin limitează studiul lor, dar insită îndeosebi asupra necesităţii lor, a rolului lor important. După părerea mea, poziţia lui Augustin se explică prin două motive: a) el se adresează în acest dialog elevilor săi, unor persoane foarte tinere ispitite să lenevească, îndemnîndu-le să-şi încheie studiile; b) dincolo de acest obiectiv, el caută să influenţeze publicul din vremea sa, un public al decadenţei, la care gustul pentru studii aprofundate era mult mai puţin răspîndit decît pe vremea lui Seneca şi Lucilius: excesul era acum mai puţin de temut decît lipsa (revin asupra acestei chestiuni, infra, p. 241). 20 Scrisoarea H, 5-8, 36-41. 21 Id., 42-46. 22 ld., l-l7. ARGUMENTA CERTISSIMA 235 Să ne amintim că tocmai la el am găsit clar sugerată ideea că studiul artelor liberale joacă în educaţia adolescentului rolul care este recunoscut astăzi învăţămîntului secundar23. Acest studiu este o etapă, o fază a educaţiei; el este util, poate chiar necesar, dar nu trebuie uitat că nu are valoare în sine; nu-i decît o treaptă în drumul spre ceva mai înalt şi nu trebuie defel să se erijeze în scop. Să studiem artele liberale, dar fără a zăbovi la ele; Seneca îşi rezumă gîndul într-o formulă viguroasă: „ştiinţele nu trebuie să le studiem, ci să le fi studiat", non discere debemus sed didicisse24... în sfîrşit, Philon, căci nu vreau să merg mai departe în trecut, critică şi el curiozitatea, şi dacă, aidoma lui Augustin, acceptă „enciclicele", refuză să vadă în ele mai mult decît un mijloc de acces la filozofie. Şi el găseşte, pentru exprimarea acestei idei, imagini expresive: nu trebuie să zăboveşti printre ştiinţe, ci trebuie să le traversezi, aşa cum treci prin periferia unui oraş sau prin vestibulul unei case. Ştiinţele trebuie să fie faţă de filozofie ceea ce sînt slujnicele faţă de stăpîna lor25... Mintea omului modern urmăreşte cu o anume stînjeneală dezvoltarea acestei doctrine. Pe cît ne simţim de apropiaţi de Augustin cînd se străduieşte să-i readucă pe contemporani la studiul ştiinţelor, pe atît sîntem de şocaţi văzîndu-l că numaidecît se apucă să vorbească despre limite, despre excesul posibil, despre foloasele imediate... Mai că le-am da dreptate adversarilor săi maniheeni, dacă am putea uita în ce consta ştiinţa cu care ei se făleau, acea nebuloasă fantazare cosmogonică26. Istoricul e dator să reacţioneze împotriva acestei prime impresii: nu trebuie să-i opunem lui Augustin (şi, în general, gînditorilor din epoca elenistică) ştiinţa experimentală modernă, ci să ne străduim să le repunem doctrina în ambianţa în care s-a format. în ciclul artelor liberale, ceea ce ne pare cel mai interesant este locul acordat matematicii. în epoca elenistică şi romană însă, rolul acesteia era destul de şters, încît, atunci cînd se vorbea de disciplinae liber ales, erau avute în vedere mai ales disciplinele literare. De unde, pentru filozof, necesitatea
236
STVDIVM SAPIENTIAE unei critici a curiozităţii: căci dacă nu s-ar fi grăbit să limiteze riguros domeniul acordat acelei iyKVKXwq 7iav5eia, dacă nu ar fi supravegheat cu severitate formaţia discipolului său, exista riscul ca acesta să se afunde în deşertăciunea culturii comune, în orgoliul retorului şi, mai mult încă, în deşartă erudiţie pe care o poseda curiosus. Această critică se adresează mai puţin omului de ştiinţă modern decît eruditului, colecţionar de fapte singulare27. Dacă ea înglobează în condamnarea sa şi studiul matematicii, aceasta se datorează, s-o spunem încă o dată, faptului că epoca de atunci avea despre matematică o idee destul de degradată. Am văzut cît cunoştea din ea Augustin. Matematica nu însemna pentru el mai ales riguroasa înlănţuire de demonstraţii ale lui Euclid. Dar ce altceva însemna? însemna, de pildă, aritmologia, consideraţiile oţioase despre proprietăţile numerelor sau studiul „perfecţiunilor" relative ale figurilor geometrice. Ar mai fi putut să fie, dacă el ar fi dispus de timpul necesar, învăţarea intervalelor caracteristice ale gamei pitagoreice. Nu exista oare şi aici pericolul unei curiozităţi deşarte? III
Cum a încercat Augustin să realizeze practic această subordonare a culturii ştiinţifice faţă de filozofie? Este locul aici să reamintim distincţia pe care am făcut-o studiind sensul pe care îl are astăzi cuvîntul cultură: cultura pregătitoare, formarea spiritului, poate fi înţeleasă fie în sens perfectiv, al unei anumite mase de cunoştinţe dobîndite ce slujesc drept materiale gîndirii, fie în sens activ, al unei pregătiri formale, al unei modelări a minţii în vederea folosirii ei viitoare. Este remarcabil că Augustin răspundea la întrebarea pusă de noi servindu-se de aceeaşi distincţie. Ştiinţele de acest tip, spune el vorbind de geometrie, pe de o parte exersează mintea, o atrag spre contemplarea realităţilor subtile, pe de alta furnizează argumente care i se par a fi de o certitudine absolută, nam et exercet animum hoc genus disciplinarum ad subtiliora cernenda [...] et affert argumenta nisi foilor, certissima „căci acest tip de ştiinţe exersează sufletul, făcîndu-l să vadă lucruri mai subtile [...] şi, dacă nu greşesc, aduce argumente de o certitudine absolută"28. Se pare că Augustin recunoaşte geometriei şi, mai general, culturii ştiinţifice o îndoită utilitate: o contribuţie pozitivă la elaborarea filozofiei, affert argumenta certissima; şi o pregătire mai gene- 27 Cf. Brehier, Idees de Philon, pp. 282-284: adversarul lui Philon nu este omul de ştiinţă modern, ci „cercetătorul minuţios", £nfr|TiK6<; TtEpiepyoş, adică tocmai ceea ce Augustin numeşte curiosus. 28 De quantitate animae 15 (25), P.L., voi. XXXII, c. 1049. ARGUMENTA CERTISSIMA 237 rală, formală, a spiritului, un antrenament al inteligenţei, exercet animum. Să analizăm pe rînd aceste două aspecte. Affert argumenta certissima: parcurgînd operele din „perioada filozofică", vom constata că Sfîntul Augustin recurge frecvent în ele la artele liberale. El le datorează o mulţime de fapte de tot felul, adevărată materie primă asupra căreia i se exercită gîndirea. Dar această utilizare a ştiinţelor de către filozofie nu are peste tot aceeaşi valoare; uneori, Augustin nu le cere decît o simplă ilustrare a gîndirii sale, un exemplu, sau chiar mai puţin — o imagine, o metaforă: îi place, bunăoară, să compare sufletul înţeleptului, care în loc să se împrăştie se adună, se concentrează asupra sa, cu cercul, figura geometrică cu adevărat perfectă, la care totul e organizat în funcţie de centru29. Mai semnificative sînt exemplele pe care le invocă în sprijinul teoriei sale despre ordinea lumii, la a cărei frumuseţe concură pînă şi răul: el le rîndu-ieşte în aşa fel, încît să ne facă să descoperim progresiv o ordine din ce în ce mai subtilă şi mai imaterială; întîi, fapte luate din viaţa socială (exemplul gîdelui şi al prostituatei), apoi din artele literare (solecismele la poeţi, artificiile dialectice în discuţii); în sfîrşit, ajunge la ştiinţele matematice, a căror structură chiar dezvăluie o logică internă şi o ordine desăvîrşită30. Uneori, se trece de la exemplul propriu-zis la raţionamentul prin analogie, ca în următorul pasaj: cînd sufletul se abate de la calea raţiunii, trebuie admis că tinde spre neant; nu-i asta totuna cu a admite că poate să piară? Nu, răspunde Augustin, nu tot ce tinde spre neant piere şi, reluînd vechiul sofism eleat, el invocă dihotomia unui segment de dreaptă care, repetată indefinit, tinde spre neant fără a-l atinge vreodată31. Toate acestea sînt destul de exterioare. Filozofia lui Augustin primeşte însă de la disciplinae şi alimente mai substanţiale, acele argumenta certissima pe care le-am anunţat. Marea cucerire realizată la Cassiciacum a constat în respingerea scepticismului academic, în justificarea raţională a noţiunii de adevăr — noţiune centrală, fundament al doctrinei înţelepciunii, unul dintre pilonii esenţiali ai filozofiei Sfîntului Augustin32. Or, pentru realizarea acestui progres, de însemnătate decisivă, aportul ştiinţelor liberale a fost capital. După ce i-a înfruntat pe academici pe propriul lor teren şi a arătat că poziţia lor e contradictorie, Augustin trece la aspectul pozitiv al argumentării sale, căutînd să dovedească, împotriva scepticilor, că există multe
238
STVDIVM SAPIENTIAE adevăruri absolut certe, pe care omul e capabil să le cunoască şi de care nu se poate îndoi. Or, astfel de adevăruri ne sînt furnizate mai ales33 de studiul ştiinţelor. Mai întîi, de cel al matematicii. Atunci cînd aritmetica ne propune adevăruri precum 6 + 1 = 7, 3 x 3 = 9, ce mai sînt argumentele academicilor, dacă nu simple fantezii şi sminteli? Aceste propoziţii sînt certe şi ar rămîne aşa şi dacă le-aş vedea în vis, dacă aş fi nebun34... La fel, în geometrie, cînd enunţăm definiţia dreptei sau a sferei, cînd din aceste definiţii deducem proprietăţi caracteristice, atingem o certitudine dincolo de orice îndoială35. Alături de matematică, Augustin invocă aici mărturia dialecticii: şi ea aduce adevăruri pe care nici o critică nu le poate atinge; astfel, cînd formulăm propoziţii disjunctive bazate pe principiul contradicţiei (sau există o singură lume, sau sînt mai multe; dacă sînt mai multe, numărul lor e finit ori infinit; dacă există patru elemente, atunci nu există cinci etc. ...), ar putea oare Carneade să le taxeze drept erori36? Augustin subliniază importanţa acestei contribuţii aduse de dialectică, ştiinţă a adevărului37... Dialectica e în fapt subiacentă tuturor ştiinţelor şi întemeiază dreptul lor la adevăr. Pentru că orice disciplină bine întocmită, chiar şi una de nivel
Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|