Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

20

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISS1MVS

deosebit — nici lacune supărătoare, nici vreo originalitate neliniştitoare. Pentru că Augustin era şi el un reprezentant al culturii obişnuite a epocii sale, un literat al decadenţei. De bună seamă că avea să fie şi altceva, mult diferit — filozof şi învăţat creştin. Dai- aceste aspecte mai personale s-au dezvoltat pe un fond pe care Augustin îl avea în comun cu toţi intelectualii epocii sale — creştini sau păgîni, Ambrozie sau Ieronim, Symmachus sau Ausonius... Rezervînd pentru mai tîrziu studierea dezvoltărilor sale origi­nale³, aş vrea să examinez mai întîi cultura intelectuală a lui Augustin sub acest aspect comun şi banal, cerîndu-i o mărturie despre epoca sa. Lăsînd şi aici la o parte ceea ce nu-i aparţine decît lui, ca filozof şi ca om al Bisericii, îi cer să ne arate cum se înfăţişa în mod normal cultura unui intelectual latin la sfîrşitul secolului al IV-lea d. Cr.

O putem defini în cîteva cuvinte: era o cultură esenţialmente literară, întemeiată pe gramatică şi retorică şi care năzuia spre realizarea tipului ideal de orator. înainte de a trece la analiza ei detaliată, îl voi invita pe cititor să zăbovească puţin asupra vederii de ansamblu pe care ne-o oferă această formulă; ea se potriveşte nu doar culturii lui Augustin şi a contemporanilor săi, ci şi mai vîrstnicilor Sfînt Ambrozie, Lactanţiu sau Marius Victorinus. Mai mult chiar, ea caracterizează şi formaţia intelectuală a unui Tertullian, a unui Apuleius, a unui Fronto, a unui Pliniu cel Tînăr sau, mergînd şi mai în urmă, a unui intelectual din vremea lui Seneca, ba chiar şi din cea a lui August ori, în sfîrşit, a lui Cicero.

Cultura oratorica pe care o poseda Augustin nu era cîtuşi de puţin o inovaţie, o creaţie a epocii sale; despre acest ideal cultural privit în ceea ce avea esenţial, se poate spune că s-a impus intelectualilor latini cel puţin începînd cu generaţia lui Cicero, că a dominat în chip aproape suveran⁴ pînă în vremea Sfîntului Augustin şi, după el, pînă cînd barbaria veacurilor întunecate avea să nimicească şi cultura antică şi, o dată cu ea, orice urmă de cultura⁵.

³ Cf. părţile a doua şi a treia.

⁴ Trebuie ţinut într-adevăr seama de opoziţia, destul de relativă totuşi, pe care această cultură o întîmpina în mediile filozofice, chestiune asupra căreia voi reveni, în partea a doua, pp. 147-l50.

⁵ Această cultură literară şi oratorică este încă aceea a lui Sidonius Apollinaris în Gallia veacului al V-lea, a lui Ennodius şi Fortunatus în Italia secolului al Vl-lea. Prăbuşirea culturii nu pare să se fi produs în acelaşi moment în diversele ţări din Occident; domnia luminată a lui Teodoiic a întîrziat-o în Italia pînă la grozăviile recuceririi iustiniene; abia invazia longobarzilor avea să distrugă pînă la capăt ceea ce se păstrase încă în Italia din viaţa antică. Cf. şi Pirenne, De l'etat de iinstruction des lăiques â i'epoque merovingienne. Vezi şi critica acestui memoriu al lui Pirenne ap. Histoire de V education, pp. 569-570, n. 9. Cf., pe de altă parte, privitor la ansamblul pro­blemei dispariţiei culturii antice în Occident, precizările cronologice şi geografice oferite în Revue du Moyen Âge latin, voi. 4, 1948, pp. 7-l2.

O CULTURĂ LITERARĂ: GRAMATICA

21

Din ziua cînd, cu Cicero, Roma îşi încheia iniţierea într-ale spiritului, anexînd civilizaţiei sale literele, artele şi gîndirea, în lumea latină s-au format un anumit ideal al culturii, o anumită tehnică a educaţiei menită să-l înfăptuiască; tradiţia s-a statornicit, şi cadrele generale ale vieţii intelectuale n-au mai suferit variaţii. De la Cicero la Augustin, este, desigur, o cale lungă: în decursul acestei lungi perioade, societatea romană, modul ei de viată, nevoile, gusturile sale şi tehnica literară au cunoscut transformări profunde; conţinutul culturii s-a modificat şi el încetul cu încetul şi se poate spune că a evoluat⁶. Se poate scrie istoria acestei evoluţii, şi cu siguranţă ar fi interesant s-o urmărim⁷, dar e o evoluţie foarte lentă şi fără schimbări de profunzime. Privită dintr-un punct de vedere foarte general, concepţia ro­mană despre cultură impresionează prin stabilitatea ei, prin funciara sa iden­titate, indiferent ce epocă ai studia. Marea figură a lui Cicero capătă aici o valoare simbolică. Voi fi obligat să amintesc deseori în cele ce urmează, după atîţia alţii⁸, tot ce datorează Augustin autorului TusculanaeAoi, rolul de prim-plan pe care l-a jucat Cicero în formarea sa. Nu-i vorba de ceva întîmplător: într-o anumită măsură, Cicero a dominat întreaga cultură latină; toţi literaţii Antichităţii latine i-au fost discipoli, au vrut să-i fie mai mult sau mai puţin imitatori.

Dar această cultură literară şi oratorică vine şi mai de departe. Ea nu aparţine în mod specific Occidentului latin. Formaţia intelectuală a lui Augustin este analogă nu doar celei a lui Ieronim sau Symmachus, ci, muta-tis mutandis, şi celei a contemporanilor săi de limbă greacă, păgîni precum Themistios ori Libanius, creştini precum marii cappadocieni sau Ioan Chrysostomos⁹..Acelaşi paralelism pare să se menţină şi în trecutul mai în­depărtat; nu văd, de pildă, vreo deosebire de natură între cultura lui Apuleius şi cea a unui retor grec din sofistica a doua, precum JEMus Aristides¹⁰.

⁶ Ezit să mă folosesc de acest cuvînt: împrumutat din ştiinţele naturale, el evocă ideea unei serii de modificări insensibile, care duc la o înnoire totală a organismului. Or, aici istoricul percepe la început nu atît o mişcare de creaţie continuă, cît o lentă îmbătrînire. Adîncind însă analiza, el va descoperi totuşi transformări şi noutăţi, dar vom avea prilejul să studiem prin ce straniu proces prind ele fiinţă (infra, pp. 109-l12).

⁷ în aceasta rezidă interesul valoroasei cărţi a lui Gwynn, Roman Education from Cicero to Quintilian, unde se vede cum, de la o generaţie la alta, are loc o modificare a conţinutului educaţiei romane în funcţie de idealul de cultură diferit al fiecăreia. Rămîne de scris urmarea acestei istorii from Quintilian to Ennodius (expusă deja în parte în lucrarea lui Haarhoff, Schools ofGaul, a lui Roger, D'Ausone â Alcuin etc. ...).

⁸ Cf. îndeosebi Alfaric, Evolution intellectuelle, pp. 18, 37-38, 65-70; Reitzenstein, Augustin als antiker... Mensch, pp. 32-33; Combes, Saint Augustin et la culture dassique, PP. 3-4, 22-23, 69-71 etc.

⁹ Pentru o viziune sintetică asupra mediului grecesc cultivat din această epocă, vezi Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne, voi. III, pp. 9—41.

¹⁰ Cf. Boulanger, Aelius Aristide, pp. 38 şi urm.

22

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Mergînd astfel înapoi în timp, dăm pînă la urmă de problema originilor¹¹, şi atunci înţelegem lesne că în cazul culturii latine nu e vorba de o creaţie originală, ci de un simplu împrumut din civilizaţia elenistică¹². împrumut şi, fireşte, deopotrivă, asimilare: cultura romană din vremea Republicii n-a fost o copie servilă a culturii elenistice, căci romanii au ştiut s-o adapteze tradiţiilor lor¹³, nevoilor propriei lor societăţi¹⁴, dar schimbările datorate acestei adaptări n-au fost, după părerea mea, adînci; ele n-au schimbat substanţial natura acestei culturi.

Poate că e prea riscant să formulăm în această chestiune o judecată atît de categorică. Nu mi-e necunoscută tendinţa devenită clasică de a subestima cultura romană privită în comparaţie cu modelul ei grec. Ea nu ar' fi — pare să se admită îndeobşte¹⁵ — decjt o imitaţie imperfectă, o degradare a acestuia — o deformare ce pare să fie efectul spiritului practic, destul de comun al romanului, plasat în opoziţie cu idealul generos al cunoaşterii ştiinţifice dezinteresate care-l însufleţea pe grec. Cred însă că aici se cere revizuit cîte ceva. Textele invocate în sprijinul opiniei menţionate¹⁶ nu se referă la cultură, ci la ştiinţă¹⁷; una e să spui că Roma n-a produs un Arhimede sau un Ptolemeu, şi alta să crezi despre cultura medie a intelectualului grec că era în mod firesc mult mai bogată decît cea a unui roman din vremea sa. E prea facil să opui cultura unui orator roman celei pe care Platon o cerea de la discipolii săi! Tipul de cultură oratorică a cărui implantare la Roma se încheie sub Marius şi Sylla se cuvine comparat nu cu cel al Atenei dispărute, al glorioasei şi îndepărtatei Atene din secolul al V-lea, ci cu cel al mediilor elenistice contemporane.

¹¹ Este bineînţeles greu şi cam inutil să se fixeze o dată precisă a naşterii „culturii latine"; la Roma, a existat un mediu cultivat (dar de cultură întru totul elenă, cf. infra, pp. 47-49) înainte să existe o cultură propriu-zis romană, şi aceasta începînd cu generaţia lui Scipio Africanul.

¹² Gwynn, Roman Education, pp. 1l-58.

¹³ Romanii au refuzat tocmai în numele moralei lor tradiţionale să-i supună pe tinerii lor la exerciţii fizice de felul celor pe care efebii greci le făceau în palestră: cf. Gwynn, loc. cit., pp. 17-21 şi 248.

¹⁴ Cultura romană a fost în primul rînd apanajul unei clase sociale bine determinate, aristocraţia senatorială, clasă de mari proprietari, preocupaţi de politică; de aici şi accentul pe care ea îl punea pe elocinţa judiciară şi deliberativă în dauna elocinţei de ceremonie, ca şi interesul pe care-l manifesta faţă de agronomie, drept, arta militară etc.

¹⁵ Judecată emisă şi de o minte atît de luminată ca Dilthey, în Pâdagogik, p. 55. Cf. Histoire de Veducation, pp. 329 şi urm.

¹⁶ Cicero, Tusculanae disputationes 1, 2 (5): in summo apud illos honore geometria fuit itaque nihil mathematicis inlustrius; at nos metiendi ratiocinandique utilitate huius artis terminavimus modum „la ei, în cea mai mare cinste se găsea geometria şi nimic n-a strălucit mai mult decît matematica; dar noi, interesaţi numai de folosul măsurătorii şi al calculării, am limitat importanţa acestei ştiinţe"; Horaţiu, Arta poetică 325; şi, bineînţeles, Vergiliu, Eneida 6, 847-853.

¹⁷ Lucru bine sesizat de Grenier, Genie romain, p. 237.

O CULTURĂ LITERARA: GRAMATICA

23

O asemenea cercetare comparativă cred că n-a fost încă făcută¹⁸; ea ar nierita să reţină atenţia unui istoric competent. Nu voi avea pretenţia să mă substitui lui, şi nici nu ar fi aici locul potrivit pentru asta; fie-mi permis totuşi să formulez în cîteva cuvinte ipoteza spre care cred că va fi condus: dacă am cunoaşte mai bine cultura intelectualilor greci din secolul I î. Cr., cred că n-am găsi-o deloc diferită de cea a contemporanilor lor latini, care, precum Cicero, veniseră la Atena sau în Rhodos ca să ocupe aceleaşi locuri în bănci şi să asculte alături de ei lecţiile aceloraşi dascăli. Am observa că erau pentru aceleaşi motive preocupaţi de retorică şi elocinţa, că se mulţumeau doar cu o spoială de filozofie şi (cu excepţia cîtorva specialişti) nu vădeau prea mult interes pentru matematică şi pentru ştiinţe...

Oricum ar sta lucrurile în această privinţă, chiar dacă nu mi se va con­cede o identitate cvasiabsolută între cele două culturi, nimeni nu neagă că toate elementele culturii latine, tehnica didactică, cadrele generale ale vieţii spirituale au fost preluate din Grecia elenistică, preluare în virtutea căreia cultura contemporanilor lui Augustin ne apare legată de o tradiţie mult mai îndepărtată, ce urcă dacă nu pînă la sofişti, atunci cel puţin pînă la Isocrate¹⁹. Tipul de formaţie pe care Isocrate s-a străduit să-l răspîndească, formaţie purtînd amprenta adîncă a retoricii şi punîndu-şi drept scop Tnăiestria oratorică, pare să fi fost adoptat de marea masă a generaţiilor următoare. Modificările pe care le va fi suferit nu i-au alterat în profunzime esenţa, şi ea s-a transmis din generaţie în generaţie pînă la contemporanii greci şi latini ai Sfîntului Augustin.

II

După această scurtă privire istorică, e timpul să ne întoarcem la Sfîntul Augustin. Să-i cerem să ne arate ce înfăţişare căpătase, după atîtea secole în care i s-a dat în mod statornic întîietate, acest tip de cultură oratorică pe care nu l-am caracterizat deocamdată decît în chip sumar. Ne vom folosi de distincţia, propusă ceva mai înainte²⁰, dintre cultura pregătitoare, formare preliminară a minţii, şi cultura în sens larg, ca scop vizat de prima.

¹⁸ In timp ce cultura şi civilizaţia greacă din epoca clasică, secolele al V-lea-al IV-lea î-Cr., ne sînt foarte bine cunoscute (cf. lucrările lui Girard, Freeman etc), nu la fel stau lucrurile în privinţa perioadei elenistice (vezi, de exemplu, Baumgarten-Poland-Wagner, Hellenistisch-romische Kultur, pp. 57-63; Wendland, Hellenistisch-romische Kultur, Pp. 73 şi urm. Cercetările efectuate asupra originilor celei de a doua sofistici încep să arunce oarecare lumină asupra acestui subiect, dar nu au explorat-o decît în parte (vezi Boulanger, Aelius Aristide, care confruntă şi sistematizează lucrările predecesorilor săi). Am încercat să umplu această lacună: ibid., partea a doua, Tableau de Veducation clas-

iue ă l'epoque hellenistique, pp. 137-309.

¹⁹ în acelaşi sens, cf. Gwynn, Roman Education, pp. 47 şi urm.

²⁰ Supra, Introducere, pp. 9-l1.

24

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Ce înseamnă aşadar pentru Augustin, pentru oamenii din vremea sa, un om cultivat? înseamnă întîi de toate (şi acesta e primul aspect) un om care a do-bîndit o anumită educaţie, educaţia liberală. Graţie informaţiilor pe de o parte biografice, pe de alta teoretice pe care ni le oferă opera sa, Augustin ne permite să aflăm cu destulă precizie în ce consta această educaţie. Este educaţia pe care el a primit-o şi totodată cea pe care, ca profesor, a dat-o cu succes altora.

Subiectul fiind bine cunoscut, întrucît a format obiectul unor excelente studii²¹, îmi voi îngădui să nu zăbovesc mult asupra lui. Constatăm — repet — că ea nu se deosebea mult de cea care se dobîndea pe vremea lui Quin-tilian sau chiar a lui Cicero. Era vorba de un lung şir de studii ce nu se încheiau decît în preajma vîrstei de douăzeci de ani. Dacă lăsăm la o parte învăţătura din primii ani al copilăriei, care reprezintă echivalentul învăţămîntului nostru primar (citit, scris, socotit)²², studiile liberale erau împărţite în două cicluri succesive, împărţire ce corespundea — la drept vorbind, mai mult teoretic decît în practică²³ — unei diviziuni a muncii între doi profesori specializaţi, grammaticus şi rhetor. Aceste denumiri ne sînt familiare, căci învăţămîntul nostru clasic, coborîtor din Renaştere, a păstrat multă vreme acest cadru, iar distincţia dintre clasele de gramatică şi cele de retorică n-a ieşit încă total din uz.

²¹ Privitor la educaţia romană în general, vezi îndeosebi, fără a minimaliza lucrările tradiţionale ale lui Grassberger, Ussing etc..., cele două cărţi remarcabile: a lui Jullien, Les professeurs de litterature dans l'ancienne Rome, şi a Iui Gwynn, Roman Education from Cicero to Quintilian. Mai pe scurt, Boissier, Fin du Paganisme, I, pp. 169-231; Pottier, Educatio; Leclercq, Ecoles; Friedlănder, Sittengeschichte, I, pp. 175 şi urm.; Carcopino, Education romaine; Ziebarth, P.W., XX, 2a, I, c. 763-768; Guillemin, Public, 2, pp. 68-81; în special pentru perioada imperială tîrzie, Rauschen, Schulwesen; Cole, Later Roman Education; Haarhoff, SchoolsofGaul; Miiller, Studentenleben; Roger, D'Ausone ă Alcuin, pp. 1 -31; de Labriolle, Litterature, pp. 8-l1.

²² Augustin enunţă programul acestui învăţămînt primar, pe care, urmîndu-l pe Varro, îl numeşte litteratio şi pe care îl consideră o pregătire pentru grammatica, velut quaedam grammaticae infantia „pregătire pentru gramatică sau ca fază de iniţiere în gramatică" în De ordine 2,12 (35), P.L., voi. XXXII, c. 1012. Cf. despre amintirile sale din copilărie, Confesiuni 1, 9, (14), p. 13 Lab. De asemenea, Histoire de Veducation, pp. 359 şi urm.

²³ într-adevăr, pe de o parte, textele din epoca imperială timpurie ne arată cum gramaticienii impietează puţin, cîte puţin asupra programului rezervat în principiu retorului (Suetoniu, De grammaticis 4; Quintilian, Institutio Oratoria 2, 1, l-6); pe de altă parte, şi invers, pe vremea lui Augustin, studiul propriu-zis „gramatical" al litera­turii are loc sub îndrumarea retorului: Augustin, el însuşi retor municipal al Cartaginei, (Confesiuni 6, 7 [11], p. 128 Lab., r. 13-l4) dă explicaţii despre autori (id. 6, 7 [12], p. 129, r. 1l-l2); la Cassiciacum, îi pune pe tinerii învăţăcei să lucreze pe texte din Vergiliu (infra, partea a doua, p. 250, n. 10); în 395, retorul roman Endelechius, la schola din forumul lui Traian, îi pune pe tineri să studieze Metamorfozele lui Apuleius (cf. articolul meu Vie intellectuelle, pp. 93-95). Ibid., p. 548' şi de-acum, pentru epoca elenistică, p. 223'.

O CULTURĂ LITERARĂ: GRAMATICA

25

Să ne oprim întîi la învăţămîntul profesat de dascălul numit grammaticus. El cuprindea în esenţă²⁴ două aspecte — studiul teoretic al limbii şi al legilor ei, respectiv explicarea marilor scriitori: gramatica şi literatura. Este imaginea ne care şi-a făcut-o despre el Sfîntul Augustin²⁵; imagine conformă cu tradiţia didactică romană: ars grammatica praecipue consistit in intellectu poetarum et in recte scribendi loquendive ratione „gramatica e alcătuită, în esenţă, din inter­pretarea textelor poetice şi din regulile scrierii şi vorbirii corecte"²⁶.

Cum a învăţat Augustin, copil, gramatica; cum a predat-o, la rîndul lui, mai tîrziu? Răspunsul e uşor de aflat, în pofida absenţei unor documente directe²⁷; căci posedăm o bogată colecţie de manuale şcolare redactate exact în vremea lui Augustin de autori ce i-ar fi putut fi dascăli sau care i-au fost aşa zicînd colegi, manuale ce ne dau o idee precisă despre concepţia de atunci cu privire la predarea gramaticii.

Cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea reprezintă în fapt vîrsta de aur pentru grammatica latină; este perioada unor Donatus, Charisius, Diomede, Servius²⁸, adică a gramaticienilor pe care îi cunoaştem cel mai bine²⁹. Divergenţele şi particularităţile ce se pot observa la aceşti autori nu ating unitatea de fond a sistemului lor de învăţămînt şi nu ne vom înşela defel dacă vom presupune că Augustin împărtăşea opinia lor comună.

Să deschidem aşadar aceste vechi manuale, care, redactate adesea sub formă de întrebări şi răspunsuri, ca un catehism, păstrează un ecou al uzu­lui didactic căruia îi fuseseră destinate. Tonul e adesea foarte dogmatic, acestor dascăli din vechime plăcîndu-le să procedeze prin definiţii şi

²⁴ Las pentru moment deoparte studiul disciplinelor complementare (cf. infra, pp. 100 şi urm.).

²⁵ După cum rezultă limpede din următoarele texte ale lui Augustin: Solilocvii 2,11 (19), P.L., voi. XXXH, c. 894; De ordine 2, 12 (36-37), ibid., c. 1012.

²⁶ Sergius, Explanatio in artem Donaţi, Keil, 4, p. 485, r. 15-l6; cf. autorii citaţi mai sus (p. 24, n. 21): Jullien, p. 201, Gwynn, pp. 92 (Cicero), 197-200 (Quintilian); Friedlănder, p. 176; Haarhoff, pp. 60-65; Leclercq, c.1746 etc. ...

²⁷ Relatarea din Confesiuni, care cuprinde amintiri interesante despre studierea auto­rilor (cf. mai jos p. 30, n. 65), nu spune nimic despre gramatică. în De utilitate credendi (7 [18], P.L., voi. XLII, c. 77), Augustin îi citează drept clasici pentru gramatică pe Asper, Cornutus şi Donatus, iar pentru metrică pe Terentianus. Privitor la modul în care Augustin preda gramatica, i se poate consulta De grammatica, dar această mărturie nu e absolut sigură şi nu aflăm din ea mai nimic (cf. Apendice, pp. 455-460).

²⁸ Cf. Schanz, 4, 1, § 825-836; 4, 2, § 1100 şi urm., iar pentru o analiză sumară a sistemului lor de învăţămînt, Lambert, Grammaire latine.

²⁹ Cu Priscian, care e dintr-o epocă ceva mai tîrzie (a fost profesor de latină la Constantinopol sub împăratul Anastasios [49l-518]: cf. Schanz, 4, 2, § 1111). Fireşte ca această situaţie aparte nu se datorează nici meritului, nici originalităţii lor (ce pare nravă: toate aceste manuale compilează lucrări anterioare), ci unui accident istoric: decadenţa, care-şi precipită cursul după ei, curmînd curînd tradiţia şcolară; aşa cum e firesc în cazul manualelor, ele au făcut să se aştearnă uitarea peste lucrările ce le-au precedat, dar nu au avut succesoare, şi ca atare nici rivale.

26

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

diviziuni succesive. Iată, de pildă, cum începe Donatus în Ars maior stu­diul figurilor (tropilor):

— Tropus est dictio translata a propria significatione ad non propriam simili-tudinem etc.

— Sunt autem tropi tredecim: metaphora, catachresis, metalepsis, metonyma etc.

— Metaphora est rerum verborumque translatio.

— Haecfit modis quatuor, ab animalibus ad animaţia etc.³⁰

„— Tropul este un cuvînt transferat de la sensul lui propriu la o asemănare de un gen diferit.

— Există, în total, treisprezece tropi: metafora, catahreza, metalepsa, meto­nimia etc.

— Metafora constă dintr-un transfer al lucrurilor şi al denumirilor lor.

— Ea se realizează în patru moduri: de la animate la animate etc."

Nucleul sistemului lor de învăţămînt³¹, partea esenţială pe care nici un manual nu o omite³², constă din studiul celor opt părţi de vorbire, partes orationis: substantiv, pronume, verb, adverb etc. Acest studiu este făcut aproape numai din punct de vedere morfologic: la substantiv, sînt definite diversele lui accidente (substantive proprii şi comune, cele patru genuri, cele două numere etc.) şi mai cu seamă e studiată declinarea³³. Analiza verbului are în vedere în principal conjugarea, clasificarea diferitelor feluri de verbe fiind făcută din perspectiva acesteia; pentru Donatus, de exemplu, un verb activ este un verb în -o susceptibil să dea un pasiv în -or; iar pasiv este un verb în -or căruia îi corespunde (ceea ce îl distinge de deponent) un activ în -o³⁴.

Acestor analize, tratatele mai ample le adaugă în chip de prefaţă o serie de definiţii privitoare la elementele cele mai generale ale gramaticii — cuvînt, literă, silabă, picior, accent etc.³⁵; mai departe, sînt studiate vitia sau greşelile de limbă: barbarisme, solecisme, metaplasme (neregularităţi în forma cuvintelor, introduse mai ales din motive de metrică³⁶), în fine tropii şi figurile lexicale³⁷.

^3O_tKeil, Grammatici latini, 4, p. 399, r. 13.

³¹'Cf. Augustin, De ordine 2, 12 (36), P.L., voi. XXXII, c. 1012.

³² La acest studiu se rezumă manualele cele mai scurte, precum Ars minor a lui Donatus, Keil, 4, pp. 355-366, sau De grammatica atribuită Simţului Augustin, P.L., voi. XXXII, c. 1385-l408, Keil, 5, pp. 496 şi urm.

³³ De pildă, Donatus, Ars minor, Keil, 4, pp. 355-356. ^Mld.,ibid.,y. 359, r. 35-37.

³⁵ Astfel, Donatus, Ars (maior), Keil, 4, pp. 367-372; la Diomede, aceste generalităţi sînt studiate în cartea a doua, după părţile discursului (cartea I): Keil, 1, pp. 420 şi urm.

³⁶ Donatus, Keil, 4, pp. 392-397.

³⁷ Id., ibid., pp. 397 şi urm. Figurile retorice ţineau mai degrabă de retorică decît de gramatică: aceasta şi le anexa totuşi uneori, de exemplu la Charisius, 4, 5 (pp. 361 şi urm., Barwick).

O CULTURĂ LITERARĂ: GRAMATICA