Biserica Ortodoxă şi sectele

Biserica Ortodoxă şi sectele

Ştiri şocante precum: 88 de membri ai sectei davidienilor morţi prin sinucidere într-o confruntre cu poliţia în Waco, Texas, la 19 aprilie 1993, 53 de membrii ai sectei Templului soarelui morţi prin sinucidere sau asasinaţi în Elveţia şi Canada la 4 octombrie 1994, 11 morţi şi 5000 de răniţi în atentatul cu gaz sarin în metroul din Tokyo de către secta AUM la 5 martie 1995 – le prezintă mass-media, insistând că toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale unor secte. Amintind şi de alte fapte mai vechi ale aceloraşi secte – cum ar fi sinuciderea colectivă a 923 de membrii ai Templului Poporului în Guyana, în anul 1978 – înţelegem pe de o parte gravitatea problemei reprezentate de sectele moderne şi pe de altă parte necesitatea cunoaşterii cât mai amănunţite a lor, în scop defensiv.

După anul 1989, ca şi în alte ţări din spaţiul central şi est-european, România a cunoscut din păcate fenomenul sectelor într-o măsură din ce în ce mai mare. „Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi para-religioase este astăzi în România o realitate evidentă” – scria Prof. Nicolae Achimescu¹, care descria acest fenomen drept o adevărată „explozie” religioasă şi pseudo-religioasă. Este firesc ca după aproape 50 de ani de educaţie atee ce a condus la un vid religios şi o accentuată criză spirituală, ţara noastră să cunoască o nouă „ofertă” religioasă, ofertă care însă este din ce în ce mai diversificată şi realmente ciudată pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând. Regăsim o „goană” permanentă după noi spiritualităţi şi pseudo-spiritualităţi prin care unii oameni îşi doresc să iasă din cotidian, din normalitate, şi căutând experienţe noi, inclusiv în plan cultural şi religios, să creadă că în acest fel se vor simţi mai împliniţi din punct de vedere spiritual. La prima vedere explicaţia acestui fapt ar consta în aceea că educaţia atee, primită în general în familie, a creat o anumită rezervă faţă de Biserică şi învăţătura ei – ajungându-se la ideea că „tradiţionalul” este ceva desuet, inacceptabil pentru omul de azi; în acelaşi timp, setea de spiritualitate, inerentă fiinţei umane, se cere a fi potolită de noi forme de religiozitate, exterioare Bisericii. Celebra sintagmă a gânditorului francez André Malraux, „secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”, posedă şi o cheie de interpretare inedită: ce fel de religios va fi caracteristic secolului XXI? Analiza posibilului răspuns la această stringentă întrebare coincide chiar cu o introspecţie asupra raportului dintre omul de azi şi fenomenul sectar².

Nu este însă un lucru uşor să prezinţi fenomenul sectar contemporan. Nici chiar din punct de vedere al denumirii şi al definirii sale, acest fenomen nu se lasă uşor descris. Unii autori vorbesc despre „noi mişcări religioase”, „secte”, „culte”, „neoreligii”, „noi religii juvenile”, „secte juvenile”, „mişcări neoreligioase”, „noi comunităţi religioase şi ideologice” sau „psiho-grupe”³, în timp ce alţi autori vorbesc despre „noile erezii”, „culte sau secte distrugătoare”, „erezii totalitariste nou-apărute” sau „erezii care droghează sufletul (psihonarcotice)”⁴. Conotaţiile peiorative ale tuturor acestor denumiri sunt evidente şi probabil de aceea o comisie a guvernului francez, sesizând dificultatea definirii noţiunii de sectă, a propus expresia neutră de „minorităţi religioase”⁵.

Reluăm ideea exprimată mai sus, că în cazul fenomenului sectar avem de-a face cu „un fenomen greu de definit”⁶. Dificultăţile survin nu doar din aceea că este vorba de un fenomen care nu cunoaşte o definiţie admisă de toţi, ci şi din aceea că nu posedăm întotdeauna toate datele reale despre o sectă şi mai ales din aceea că avem de-a face cu un fenomen dinamic. Paradoxul face ca, deşi sectele să cunoască un număr din ce în ce mai mare de adepţi, totuşi informaţiile despre ele să continue să fie fragmentare şi limitate. Explicaţia survine din cele două linii predominante în religiozitatea lumii în care trăim: pe de o parte, exacerbarea extremismelor religioase în lume, pe de altă parte, predominarea spiritului religios difuz, a eclectismului şi a sincretismelor. Atunci când se referă la religii, observatorul imparţial utilizează aproape inevitabil în lexicul său termeni precum „extremism”, „fundamentalism”, „radicalism”, „ultra-tradiţionalism” sau „fanatism”. Sunt realităţi devenite omniprezente pe scena lumii, căci în mai toate religiile importante ale lumii pot fi întâlnite extremisme religioase. Anumiţi adepţi sunt gata să-şi apere sau să-şi afirme convingerile şi credinţele religioase în cuvinte şi prin fapte care nu ocolesc violenţa. Ei încearcă să-şi prezinte religia doar în ceea ce ei consideră a fi absolut necesar, adică reducând mesajul universal al religiei lor la câteva idei ce trebuie să fie impuse. După cum am mai precizat, există aici o dificultate: „Dificultatea de a vorbi despre formele contemporane de extremism religios este determinată mai ales de varietatea şi de dezintegrarea sistemelor de sens şi a confesiunilor în lume, de eterogenitatea categoriilor pe care aceste sisteme le acoperă, de renumele de care se bucură, de interdicţiile cu care sunt sancţionate, de deformările cărora le cad victime”⁷.

Aceeaşi dificultate de definire survine nu doar din integrisme, ci şi din relativism, adică din acel spirit religios difuz, eclectism şi sincretism. După cum scria un cercetător, „astăzi, lumea occidentală este marcată, înainte de toate, de refluxul continuu al religiilor şi de adeziunile religioase suple”⁸. Scena vieţii religioase prezintă două tendinţe opuse: nu doar „integrisme” – caracterizate printr-un refuz al modernităţii şi prin reafirmarea viguroasă, uneori prin mijloace dure, a tradiţiei proprii – ci şi prin toleranţă faţă de pluralitatea viziunilor asupra lumii, a stilurilor de viaţă şi a credinţelor religioase, mergându-se până la „alegere individuală” şi „improvizaţie” – adică ceea ce este caracterizat ca sincretism. Dificultatea survine aici din veritabila explozie a religiozităţii într-o diversitate de forme – „o descompunere a spiritului religios fără perspectiva recompunerii”⁹. În fapt, noua religiozitate mistico-ezoterică poate conduce chiar la dizolvarea sacrului. Mondializarea „schimburilor religioase”¹⁰ favorizează relativismul şi sincretismul religios care, la rândul lor, nu-i mai oferă omului de azi adevăruri absolute: marile sisteme ideologice care pretindeau că deţin adevărul lumii şi sensul istoriei sunt de acum înainte considerate drept „mari poveşti”, „religii seculare”. De aici un alt paradox: „Forma actuală a procesului continuu de ştergere a religiilor ar putea fi afectată, dar nu şi ştergerea însăşi, care este un proces înscris într-o lungă durată”¹¹.

Deşi, după cum s-a văzut, greu de definit, fenomenul sectar posedă anumite caracteristici generale care îi reliefează natura proprie. De aici şi propunerea anumitor definiţii care au fost propuse sectei: mai întâi, secta înseamnă o deviere de la adevărul creştin, rupere de Hristos şi înstrăinare de Biserica Sa, totodată cu pierderea mântuirii în perspectiva veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu¹². Această definiţie înglobează două atitudini fundamentale ale fenomenului sectar: 1) ruptură, segregare de Biserica cea una a Mântuitorului Iisus Hristos (şi în acest sens cuvântul sectă derivă din verbul latin secoare = a tăia), 2) ascultare de o altă autoritate decât cea a Bisericii, de o altă persoană, „un şef religios autodeclarat, fără continuitate cu harul apostoliei şi al ierarhiei sacramentale şi fără dreapta învăţătură revelată, biblică, dogmatică, spirituală, fără ordinea cultică şi canonică consacrate tradiţional în creştinism”¹³ (în acest sens cuvântul sectă derivând de la un alt verb latin sequor, sequi = a urma). O altă definiţie propusă din punct de vedere teologic este aceasta: „sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii şi care răspândesc învăţături greşite faţă de adevărurile credinţei stabilite de Biserica creştină”. Ele sunt cele care au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume”, reducând religia la discursuri (predici), la cântări (coruri proprii) şi lecturi, conferind astfel cultului un caracter laic prin renunţarea la „toate dogmele Bisericii creştine”¹⁴. Cel mai cunoscut sectolog ortodox român în secolul XX, P.I. David, definea diverşi termeni cum ar fi confesiune, cult religios, schismă, grupare anarhică, comunitate dizidentă, organizaţii religioase violente şi sectă, scriind despre cea din urmă că reprezintă „o grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este pseudo-filosofică sau eretică .... De obicei, sectarii fiind cuprinşi de o psihoză specifică negativiştilor, refuză nu numai adevărul original, ci creează şi fantezii religioase apelând la mijloace empirice obscuratiste şi devenind fanatici”¹⁵.

Pentru a înţelege sectele trebuie să avem în vedere contextul socio-cultural şi religios al lumii de azi, care favorizează răspândirea fenomenului sectar, şi factorii care determină dinamismul acestui fenomen.

Contextul pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a înţelege corect fenomenul sectar este cel al lumii moderne şi post-moderne. În centrul acesteia se situează secularismul sau, mai exact, eşecul secularismului ca atitudine spirituală. Caracteristica principală a secularismului este refuzul transcendenţei, care însă nu poate să anuleze setea omului de a fi în relaţie cu Creatorul lui. În fiinţa umană regăsim, indiferent de timpul în care trăieşte, aceeaşi necesitate intrinsecă de a se răspunde la întrebările fundamentale ale existenţei. Viziunea materialistă sau umanismul imanent nu pot să ofere răspunsuri valide la aceste întrebări, ci ele adâncesc criza existenţială a omului modern. Vorbim de o criză ce are la bază, pe de o parte, chemarea omului spre transcendenţă, iar pe de altă parte, dependenţa omului de un raţionalism care îl împiedică pe om să accepte credinţa sau exercitarea vreunei autorităţi în domeniul religios¹⁶. În pofida a ceea ce credeau unii, secularismul nu a dus la dispariţia religiilor, de unde se poate trage concluzia că cei doi termeni nu sunt neapărat antagonici¹⁷. Secularismul a avut însă o altă consecinţă nebănuită iniţial: omul modern şi post-modern a devenit dispus mai degrabă să-ţi exercite libertatea spirituală prin aderarea la experienţe mistice orientale sau para-religioase în care se neagă existenţa unui Dumnezeu personal sau omul însuşi se substituie lui Dumnezeu. Nu este o întâmplare, căci această viziune religioasă corespunde tocmai necesităţilor proprii acumulate în timp sub influenţa educaţiei seculare şi astfel propriei sale concepţii despre lume şi om. Unii au vorbit în acest sens despre o anume deplasare a sentimentului religios: în locul adeziunii omul alege permanenta căutare, în locul dogmei experienţa sa individuală, în locul instituţiei şi tradiţiei liberalismul neîncetat „recent”¹⁸. „Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituţia relativizată...Orice adevăr recunoscut se subordonează autenticităţii unei experienţe personale”¹⁹.

Alte două caracteristici ale lumii moderne facilitează mai buna înţelegere a fenomenului sectar: distrofierea societăţii contemporane, respectiv consecinţele sale directe, criza în plan educaţional şi căutarea permanentă de noi modele. Primul fenomen amintit, cel de distrofiere a societăţii, se referă tocmai la imposibilitatea societăţii actuale de a satisface nevoile existenţiale cele mai profunde ale omului. Este mai mult decât evident că „orientările unilaterale în plan valoric ale noii societăţi industriale şi informaţionale, cum ar fi, de exemplu, progresul tehnic, dezvoltarea, producţia, succesul, imaginea, consumul etc., funcţionează aproape ca un surogat religios secularist. Tot la fel, valorilor spiritual-morale şi cultivării acestora li se atribuie tot mai frecvent un rol secundar în relaţia cu progresul tehnic. În acest context, realitatea în care trăim ne apare tot mai complexă (s.a.) şi, din acest motiv, devine tot mai imprevizibilă în toate variatele ei caracteristici şi interacţiuni”²⁰. Probabil însă că tocmai această multiplă faţetă a lumii în care trăieşte omul modern stă la baza dezorientării sale spiritual-religioase. Rămas fără repere sigure, acesta este „sufocat pur şi simplu prin faptul că este expus permanent presiunii actului personal de diferenţiere, alegere şi decizie”²¹.

Consecinţele, după cum am precizat, sunt tragice. Pe de o parte, văzând în educaţia tradiţională a Bisericii şi a familiei constituite pe principii religioase temeinice un soi de autoritarism, omul de astăzi şi-a propus eliberarea de sub orice tutelă a ordinii. Mulţi părinţi sunt cuprinşi de o dezorientare în actul educaţional şi cred că singura cale de a-şi educa copiii este să le ofere acestora libertatea absolută. Adăugând şi diversele încercări de reformă educaţională – mergând de la clasele primare şi până la sistemul universitar – înţelegem pe deplin deruta multor copii şi tineri care, ajunşi la vârsta discernământului, caută modelele de care nu au putut să aibă parte în familie sau la şcoală. Dintr-o astfel de derută existenţială poate să se ajungă la acceptarea facilă a propunerilor, a ofertelor pe care le dau noile mişcări religioase: trecând de la o extremă la alta, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori, adolescentul se lasă păcălit de imaginea „alb-negru” despre lume şi ierarhia dură ce predomină în anumite secte.

Deşi poate părea ciudat, pentru unii tineri ceea ce le oferă sectele poate reprezenta o uşurare, o adevărată „descătuşare interioară”. Secta nu doar că oferă un model, fie el şi autoritar, ci se prezintă ca unitate socială integrată, oferind o atmosferă de comuniune, armonie şi întrajutorare, în contrast cu anonimitatea şi izolarea prin care se caracterizează lumea din jur. În special atunci când se află într-o situaţie de criză, provocată fie de o anumită presiune exterioară, a mediului, fie de o anumită presiune interioară, sufletească, omul tinde să găsească un loc de siguranţă, iar secta poate să pară în clipele grele un loc de refugiu sigur. Nu puţine dintre acestea afirmă chiar că posedă mijloacele „magice” de eradicare a neputinţelor, a singurătăţii şi insatisfacţiilor personale sau colective. Fără a intra aici în detalii, amintim printre mijloacele de prozelitism sectar şi profitarea de anumite situaţii de criză, criza adolescentină, criza conjugală sau în cazul decesului cuiva foarte apropiat etc.

O ultimă trăsătură la care ne referim pentru a caracteriza societatea contemporană este accentuata preocupare pentru rezolvarea crizei ecologice sau pacifismul cu orice preţ. Aceste idealuri nu sunt false; ele sunt probleme adevărate ale omului modern, care a ajuns în stadiul să-şi pună problema supravieţuirii întregii omeniri sau a Pământului. Sunt unele secte însă care, profitând de realitatea acestor probleme, şi le propun demagogic ca obiective de atins. În realitate ele se manifestă chiar invers, promovând ura şi intoleranţa religioasă, una dintre principalele cauze de izbucnire a războaielor de acum. Soluţiile propuse au fost multiple: crearea prin educaţie a unei umanităţi fără credinţă, crearea unei mari religii universale unitare, sinteză a religiilor etc. Sunt soluţii care în mod evident se opun imaginii creştinismului ca „religie absolută”. În acest fel însă se neagă o tradiţie milenară a beneficiilor pe care le-a adus deopotrivă pe plan personal şi colectiv creştinismul. De aceea subliniem că pretenţia anumitor secte de a oferi „ceva superior” învăţăturii Bisericii este total nejustificată. După cum se va vedea în continuare, avantajele aderării la o sectă sunt doar pe termen scurt, pe termen lung însă dezavantajele fiind evidente.

Creionarea cadrului socio-cultural şi religios al lumii contemporane a cuprins în sine şi posibilitatea identificării principalilor factori care contribuie la apariţia şi dezvoltarea sectelor. Primul factor vizează chiar aparentul răspuns satisfăcător pe care anumite secte le oferă la nevoile existenţiale profunde ale fiinţei umane²². Jean Vernette²³ enumeră opt astfel de necesități: 1) Căutarea aparteneței sau a stării de comuniune ca reacție față de o societate dură și depersonalizată; 2) O nevoie de a obține răspunsuri precise, factori de siguranță într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiționale par să cedeze sub șocul permanentelor repuneri în discuție; 3) O căutare a integralității într-o armonie totală, de natură psiho-corporală, care va da naștere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce funcționează ca înlocuitori de religii; 4) O nevoie de recunoaștere socială, de participare și de angajare activă, prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social; 5) Revendicarea unei identități culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în țările lumii a treia; 6) O căutare nepotolită a transcendenței și a experieței religioase personale directe, într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sfletul; 7) Căutarea unei direcții spirituale și a unui conducător harismatic care să „stea la cârmă”; 8) Aspirația către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o „nouă eră” într-o lume în care teama colectivă crește o dată cu violența, conflictele armate și tulburările planetei.

Alţi factori ţin de natura interioară şi nu de mediul exterior al sectelor. Exemplul concludent sunt tehnicile de recrutare din ce in ce mai sofisticate prin care acestea îşi manifestă puterea coercitivă. Vorbim despre adevărate „tehnici de capturare”²⁴ care se manifestă pe mai multe planuri. Menţionăm predominanţa în discursul religios sectar a temelor etice: folosirea unui lexic bazat pe drepturile omului, pe libertate, pe toleranţă, pe întrajutorare şi respectarea relaţiilor familiale şi sociale, dar care în fapt nu este decât un discurs steril, fără bază reală; a temelor ecologice: promovarea unei anumite actualităţi a sectelor în raport cu religiile tradiţionale, considerate prea conservatoare şi desuete pentru omul de azi; a temelor medicale: iarăşi, o pretinsă actualitate a sectelor din punct de vedere medical şi ştiinţific în raport cu aceleaşi religii tradiţionale; a temelor culturale: promovarea la anumite secte a ideii că religiile tradiţionale aui fost şi sunt anti-culturale, pe când sectele dau dovadă de modernism şi sunt deschise la noile oferte culturale; a temelor educative: prin înfiinţarea de şcoli private în care sectele îşi pot prezenta nestingherit concepţiile ca tehnici exclusive de mântuire; a temelor legate de împlinirea personală etc.²⁵

Un alt factor „intern” de răspândire a sectelor are în vedere puterea financiară crescândă de care dispun acestea. Sunt secte care nu doar că realizează colecte de la adepţii lor, ci se ocupă de acumularea de capital prin afaceri de tot felul (vezi de exemplu investiţiile imobiliare)²⁶. Conducătorii sectelor se folosesc de ignoranţa şi fanatismul adepţilor pentru a acumula mari sume de bani, iar din acest punct de vedere, secta poate fi privită ca o afacere extrem de rentabilă. Sunt demne de amintit aici cazurile denunţate de presa americană despre tele-evanghelişti de succes care au acumulat averi de milioane de dolari în urma activităţii lor care avea puţine în comun cu²⁷ învăţătura lui Iisus Hristos şi mult mai multe în comun cu tehnicile psihologice de manipulare a unor companii comerciale.

Care să fie atunci trăsăturile caracteristice ale sectelor cu care se confruntă Biserica în zilele noastre ? O primă trăsătură este prozelitismul, cuvânt ce provine de la verbul grecesc proserhouai, care se traduce prin „a se apropia de” sau „a se alătura prin constrângere unui anumit grup”. Substantivul derivat din acest verb, proselytos, desemnează persoana care este obiect al acestei acţiuni.

Iniţial termenul de prozelitism avea un sens neutru, aşa după cum se vede în textul din Ieş. 12, 48-49, unde se vorbeşte despre cei dintre neamuri convertiţi la iudaism. Acelaşi sens apare şi în Noul Testament, unde cuvântul prozelit apare de patru ori în textele de la Mt. 23,5, F. Ap. 2,10; 6,5 şi 13,43, dar convertirea nu se mai face la iudaism ci la creştinism. Cuvântul prozelitism a început să aibă conotaţii peiorative în sânul ortodocşilor odată cu schisma dintre Bizanţ şi Roma (1453) şi mai ales odată cu apariţia reformei, din care mai târziu vor apărea şi se vor răspândi numeroase secte neo-protestante. Ţinând cont de situaţia actuală, prozelitismul ar putea fi definit ca „acţiunea de smulgere a credincioşilor ortodocşi sau ai altor confesiuni istorice de la Biserica lor şi afilierea lor prin metode complexe, îndoctrinare, fanatism, inducere în eroare, ameninţare, mituire, deprogramare, depersonalizare, căsătorii mixte, exploatarea lipsurilor materiale acolo unde există decalaj economico-financiar faţă de civilizaţia occidentală, la secte, la noi mişcări religioase sau la diferiţi lideri religioşi”²⁸.

Periculozitatea metodelor prozelite survine din dezechilibrul, alienarea sau chiar agresivitatea nocivă pe care o creează asupra membrilor şi comunităţii Bisericii. Nu de puține ori are loc o „spălare a creierelui” – mijloc absolut sigur pentru leader-ul unei secte de a avea control absolut asupra adepților săi. S. Kent, profesor la Catedra de sociologie a Universităţii Alberta, Canada, arată că spălarea creierului (SC) nu este folosită pentru a atrage adepţi, ci pentru a-i păstra; în al doilea rând, aduce dovezi privind existenţa privării de libertate şi a coerciţiei în cadrul unor noi mişcări religioase precum Scientologia şi Familia, fapt care denotă, în opinia sa, că aceste grupări practică SC. Pentru a se ajunge la SC, se recurgea la maltratări fizice (programului istovitor i se adăugau alimentaţia deficitară, neglijarea problemelor de sănătate provocate de efort sau temperaturile ridicate în care îşi desfăşurau activitatea, cazarea în condiţii precare ş.a), degradarea socială ce se materializa în impunerea unui contact cât mai redus cu familia, restricţii de comunicare cu ceilalţi membri şi interzicerea oricărui acces la informaţii din exterior (radio, TV etc.), studiul intensiv al doctrinei sau practicarea unor „confesiuni” dese. La rândul său, B. Zablocki, în peste 30 de ani de experienţă, după ce a vizitat numeroase comunităţi neo-religioase şi intervievat peste 1000 de membri şi foşti membri, a ajuns la concluzia că proceduri de SC erau constant şi deliberat folosite pentru a-i împiedica pe membri să se retragă. Din aceste motive, B. Zablocki apreciază că este necesar să se utilizeze conceptul de SC, obedienţa faţă de liderii charismatici ai anumitor grupări neputând fi explicată altfel. Nu doar suicidurile, care, de altfel, reprezintă şi obedienţa dusă la extrem, ci actele criminale, abuzurile asupra copiilor, comportamentul sexual deviant ş.a. reprezintă consecinţe ale acestei obedienţe care nu poate fi explicată decât prin SC²⁹.

După 1989 prozelitismul a fost principala metodă utilizată de secte şi noi mişcări religioase pentru a-şi atrage adepţi. Aceştia se lăsau atraşi de diversele ajutoare materiale şi financiare, fapt explicabil după lunga perioadă comunistă marcată de lipsuri de tot felul, ca şi de ideea sugerată de sloganul „tot ce vine din Occident e bun”. S-a ajuns astfel la un „furt de către o Biserică a creştinilor altei Biserici, indiferent de mijloace”³⁰. În fapt, prozelitismul este principalul obstacol în realizarea unui dialog autentic între creştinii zilelor noastre. El creează divergenţe profunde între creştini, fapt perfect explicabil de altfel, căci el utilizează metode care nu sunt în conformitate cu învăţătura propovăduită nouă de Mântuitorul Iisus Hristos³¹.

Situându-se „totdeauna la marginea Bisericii”, secta – în general constituită în jurul unui fondator harismatic, faţă de care adepţii au o dependenţă psihologică – îşi recrutează membrii din rândul „creştinilor fără Biserică”. Ea utilizează un „tip de contra-misiune” – prozelitismul ce poate merge până la forme extreme: practicarea violenţei şi sechestrarea faţă de adepţi, abuz sexual, stupefiante, sinucidere şi asasinat colectiv³².

Una dintre cele mai dificile şi în acelaşi timp stringente probleme la care trebuie să răspundă Biserica astăzi este cel al răspunsului specific – misiologic, eclesiologic şi ecumenic – pe care ea trebuie să-l dea acestor secte şi noi grupări religioase. Trebuie avută în vedere o stare de fapt reală: ateismul, specific perioadei comuniste, şi secularismul, specific perioadei post-comuniste au condus la „diluarea identităţii creştine”. Există anumite principii teologice cu valabilitate perenă, cum ar fi recapitularea întregii creeaţii, văzută şi nevăzută, în Iisus Hristos. Dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor, fapt care are implicaţii concrete, văzute, pentru poporul Său, constituit de la Cincizecime ca Biserică. Scopul creştinilor este acela de a realiza pelerinajul spre intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. „Astfel, revelaţia lui Dumnezeu include chemarea şi datoria creştinilor să se adune ca o ecclesia locală pentru deplină unitate prin cuvânt şi taină. Creştinul este primit în Biserica cea una indivizibilă, devenind membru al Trupului lui Hristos. Episcopul, preotul, trebuie să asigure participarea creştinilor la viaţa Bisericii locale, care ia forma comuniunii în doctrină, taine, Liturghie, solidaritate, rugăciune”³³.

În faţa ofensivei sectare, Biserica trebuie să concretizeze deci moştenirea pe care ea o posedă. Această moştenire nu trebuie însă confundată cu un conservatorism. Paradoxul face ca situaţia de astăzi a Bisericii să fie sinonimă în multe privinţe cu cea din perioada apostolică – ea a fost deplasată la limita societăţii. De aceea transmiterea Evangheliei către lumea contemporană nu este o sarcină uşoară; cultura „din afară” a devenit autonomă, refractară autorităţii bisericeşti, având o identitate „composită, greu de descifrat şi de manevrat”. Misiunea Bisericii ar consta în recompunerea identităţii creştine ţinându-se seama de această nouă dimensiune culturală. Iarăşi, sunt câteva realităţi de care trebuie să se ţină seama:

1) societatea contemporană, deşi refractară la sacru, nu are un caracter demonic. Dimpotrivă, „ea nu a renunţat definitiv la ideea de sacru. Creştinismul – subliniază pr. Ion Bria – poate să ajute această cultură nu numai să caute şi să descopere sacrul din ea, ci mai ales să facă experienţă imediată a sacrului, care se manifestă ca iubire, iubire pentru care orice om, credincios sau agnostic, se sacrifică. Acolo unde este iubire, sacrul nu a dispărut”³⁴.

2) Misiunea diaconală a Bisericii, după cum am mai precizat, survine din legătura dintre credinţă, Liturghie şi spiritualitate şi morala socială, publică. Biserica nu are voie să se retragă din lume şi societate, dar în acelaşi timp nici nu trebuie să se lase absorbită de istorie şi să-şi piardă menirea ei: sfinţirea omului. După cuvintele Mântuitorului, creştinii trebuie să fie „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii” (Mt. 10,16). Cu alte cuvinte, ei trebuie să se pronunţe deschis asupra problemelor lumii, chiar ţinând de domeniul social, economic şi politic, dar dând dovadă de discernământ şi prudenţă. În ceea ce priveşte evanghelizarea agresivă – pusă de părintele Bria atunci când scria şi cu activarea metodelor de „trezire creştină” în legătură cu celebrarea Anului jubiliar 2000 – Biserica Ortodoxă nu trebuie să se sfiască în a denunţa prozelitismul de orice fel. Fără a jicni sau a leza libertatea şi drepturile celorlalţi, în faţa prozelitismului, Bisericile Ortodoxe „trebuie să spună pe nume ... ce este libertatea religioasă, ce este misiunea autentică, ce este prozelitism cu conştiinţă vicleană şi ce este descreştinare agresivă”³⁵.

În faţa descreştinării societăţii ca şi a activităţii sectare, Biserica Ortodoxă trebuie să-şi păstreze poziţia echilibrată³⁶: pe de o parte, nu intră în practica ei să declare persecuţia sectelor sau să arunce anatema asupra heterodocşilor, dar pe de altă parte, ea nici nu poate să-i lase pradă pe credincioşii ei „minciunii despre Biserica istorică, trivializării religiei şi persiflării numelui lui Dumnezeu, vicii ale spiritului de rea credinţă de la început (Fac. 3,5)”³⁷. Aceeaşi poziţie echilibrată este linia ce trebuie ţinută între continuitatea cu tradiţia – a propovădui Evanghelia, a celebra tainele, a edifica Biserica locală – şi înnoirea în cult, în misiune, spiritualitate şi morală socială. Iarăşi, pentru a combate cu succes lucrarea sectelor, trebuie ca acestea să fie analizate cu atenţie, ţinându-se seama şi de ce au ele în comun (gândire autonomă, obscură, organizare secretă, metodă catarctică, depurificare, orientare apocaliptică), şi de ce este specific fiecăreia în parte. Astfel, sectele prezintă mai multe probleme ce trebuie să fie bine separate: probleme psihologice şi psihiatrice, cum ar fi psihoze, schizofrenie sau paranoia, care reclamă intervenţia instituţiilor medicale, o terapie adecvată; probleme de educaţie morală, în special faţă de copiii lipsiţi de autoritatea parentală; regulile de clan ce guvernează în general sectele se cuvine a fi combătute de familie, de şcoli şi de societate; probleme de dezertare civică, cinism faţă de autorităţile civile şi politice care în această situaţie nu ar trebui să închidă ochii; implicarea majorităţii sectelor în probleme de „afaceri” financiare şi bancare; în fine, probleme de instrucţie creştină şi de formaţie ecumenică. După cum atrage atenţia părintele Bria, cea mai perfidă metodă a sectelor rămâne constrângerea conştiinţei şi limitarea libertăţii religioase a adepţilor, degradarea personalităţii acestora, mistificarea actului religios. Fără a coincide cu o nerespectare a diverselor tradiţii particulare provenite din inculturaţia pe care o presupune în mod necesar propovăduirea Evangheliei la toate popoarele, Biserica are datoria să-şi intensifice programul ei misionar tocmai ca o veritabilă mărturie creştină înaintea contra-mărturiei sectare³⁸.

O altă trăsătură caracteristică sectelor este fundamentalismul, adică accentuarea radicală şi univocă a voinţei divine în detrimentul libertăţii umane. Dimpotrivă, spiritualitatea ortodoxă are în centrul ei ideea sinergiei, a conlucrării divino-umane. Dumnezeu este Creatorul şi Atot-stăpânitorul lumii şi al oamenilor, dar El nu anulează voia umană şi exercitarea ei liberă (în caz contrar neputându-se vorbi de responsabilitate). În funcţie de direcţia pe care doreşte să o accentueze în mod exclusiv, secta ajunge însă să utilizeze Scriptura într-o „lectură selectivă”: ea recurge la colaje din texte rupte din context chiar cu scopul de a justifica teza ei doctrinară. Într-o asemenea cheie hermeneutică, nu mai este o surpriză că Biblia este privită asemenea Coranului – „o dictare divină”, „un bloc monolitic căzut direct din cer” în care litera omoară duhul³⁹. Se creează astfel o imagine a mesajului evanghelic care pe bună dreptate poate fi perceput ca unul de tip conservator, tradiţionalist, integrist şi convenţional. De asemenea, noţiunea de fundamentalism este strâns legată de literalism, dogmatism, totalitarism, autoritarism, fanatism, puritanism, conformism şi intoleranţă⁴⁰. Cel mai mare „duşman” al fundamentalismului este libertatea creatoare, înnoirea. De aici survine şi imaginea dualistă pe care adepţii sectelor o au faţă de lumea înconjurătoare: în opinia acestora, tot ceea ce este conservator este şi valoros, pe când tot ceea ce creează lumea nouă trebuie respins ca fiind ne-creştin. Autentica experienţă duhovnicească este însă mult mai selectivă: creştinii ortodocşi se cuvine să posede „darul discernământului” care să le permită să discearnă între cele bune şi cele rele ale lumii. În consecinţă, dacă imaginea sectelor despre lume este una negativistă şi pesimistă, creştinii autentici au dimpotrivă o viziune optimistă asupra lumii. Aceasta este creaţia lui Dumnezeu, plină de daruri pe care ni le oferă Creatorul⁴¹.

Iluminarea sau iluminismul reprezintă o altă însuşire a sectei, căci membrii ei emit pretenţia unei revelaţii directe, a unei iluminări de la Duhul Sfânt. Această pretenţie este atot-prezentă în cadrul penticostalismului şi al diverselor mişcări harismatice. La o analiză mai atentă se poate vorbi în cadrul acestor secte nu de autentice experienţe pnevmatice, ci mai degrabă despre „gesturi emoţionale cu rezonanţe în zona psihismului uman”⁴². Desigur, toate sectele consideră că ele şi numai ele sunt călăuzite de Duhul Sfânt la întregul adevăr (cf. In. 16,13 şi 1 In. 2,20). Pentru a-şi susţine pretenţiile exclusiviste, membrii sectelor îşi arogă experienţe personale instantanee de iluminare a Duhului, diferite revelaţii particulare şi miracole – totul cauzând însă un fals spiritualism, un entuziasm religios deplasat şi fals datorită căutării cu orice preţ a senzaţionalului şi miraculosului, a absolutizării stărilor subiective. Se uită însă că acestea din urmă pot fi înşelătoare, deviate de la adevărul teologic, obiectiv. Chiar Sfânta Scriptură atrage atenţia asupra lucrării înşelătoare a diavolului (vezi de exemplu, 2 Cor. 11,14), iar experienţele duhovniceşti relatate în Pateric sunt mai mult decât concludente în acest sens⁴³. Se confirmă astfel ceea ce subliniase un teolog evanghelic convertit la Ortodoxie, K. Ch. Felmy: orice experienţă personală ascetico-mistică trebuie analizată din perspectiva comunitară a Bisericii. Experienţa ortodoxă a trăirii harului divin se deosebeşte radical de trăirea individualist-subiectivistă, aşa cum e promovată de exemplu de pietismul (neo)protestant. Viziunea este una de tip integral, căci Sfinţii Părinţi au accentuat unitatea între teologie şi viaţă: gândirea şi experienţa sunt unificate în inimă, centrul vieţii duhovniceşti a omului. Preluând moştenirea patristică, teologia ortodoxă a exclus extremele intelectualismului sau al sentimentalismului: nici raţionalitate seacă, nici emotivitate pură⁴⁴.

În concluzie, ignorând Tradiţia milenară a Bisericii, teologia, spiritualitatea şi instituţiile ei, secta se consideră – într-un spirit de autosuficienţă şi închidere în sine, refractar dialogului – unica şi exclusiva manifestare a creştinismului autentic. Ea are o predilecţie faţă de comunitatea creştină primară, considerându-se expresia Bisericii Cincizecimii. „Membrii sectei afirmă, de o manieră fundamentalistă, că reeditează experienţa întemeietoare şi unică a Cincizecimii, a revărsării Duhului Sfânt în mod minunat, cu harisma glosolaliei, justificată din raţiuni misionare, pentru extensia creştinismului în lume, temei pentru adevărul instituţiei mântuirii ce se va grefa înnoitor şi transfigurator peste lumea veche”⁴⁵. În realitate însă, nu greşim dacă socotim această atitudine drept o crasă incapacitate de a evalua corect lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume. Sectele nu fac altceva decât să creeze un hiatus între ziua Cincizecimii şi momentul în care ele apa pe scena istoriei religioase creştine. Ceea ce le lipseşte însă este lucrarea continuă a harului divin în Biserică, căci aceasta exista şi activa în lume şi înainte de apariţia sectelor, în virtutea dorinţei lui Iisus Hristos şi a continuităţii apostolice (Mt. 28,29).

Eshatologismul sau caracterul apocaliptic al sectelor se află în strânsă legătură cu iluminarea. Pe baza aceleiaşi dorinţe de redescoperire şi actualizare a etosului comunităţii eclesiale primare, pe care îl regăsim în texte ca Efes. 1,23 sau 2 Cor. 15,28, sectele acuză Biserica de neglijarea aspectului eshatologic şi, în consecinţă, „se întrec în a oferi date exacte, bazate pe combinaţii numerice arbitrare luate din Sfânta Scriptură – unde numărul indică în primul rând calitatea şi apoi cantitatea – despre Parusie şi începutul aşs-zisei înpărăţii de 1000 de ani a lui Hristos cu cei aleşi, respectiv cu membrii sectei”⁴⁶.

Pentru membrii sectelor, experienţa autentică a trăirii în Biserică între „deja” şi „nu încă”, aşadar ca anticipare a Împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu, rămâne ceva străin. Ei reduc, prin profeţii sectare, eshatologia la futurologie sau viitorologie, cu un rezultat paradoxal: la secte verticala speranţei eshatologice se transformă într-o „orizontalizare” a speranţei creştine”, aşa după cum reiese în deviza iehovistă: „Bucură-te în veci de viaţă, pe pământ”⁴⁷.

Accentuarea unilaterală a dimensiunii eshatologice a creştinismului ca trăsătură apocaliptică de către secte duce în fapt la o neutralizare a acesteia. Acest pericol a fost evitat în teologia şi spiritualitatea ortodoxă prin deplasarea accentului de pe o eshatologie futurist-apocaliptică, de tip iudaic, pe o eshatologie „prezenteistă”. Cu alte cuvinte, deşi cărţile de teologie conţin în capitolele dedicate eshatologiei temele la care ne-am aştepta (moartea, judecata particulară şi universală, raiul şi iadul, învierea morţilor, antihristul şi Parusia), totuşi, ideea fundamentală este aceea că noi trăim deja aceste realităţi eshatologice. Împărăţia lui Dumnezeu este deja „realizată” sau „inaugurată” anticipativ în experienţa cultului divin şi a vieţii duhovniceşti: creştinii participă încă de aici şi de acum la bucuria Învierii şi comuniunea sfinţilor. Sfânta Liturghie, icoanele, moaştele, calea duhovnicească, rugăciunea şi diaconia – toate acestea sunt semne ale veşniciei viitoare. De aici şi un cu totul alt sentiment pe care îl posedă creştinii ortodocşi în antiteză cu adepţii sectelor: perspectiva eshatologică ortodoxă le conferă celor dintâi nu doar un sentiment de frică înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, ci şi o dimensiune de bucurie ce are ca izvor iubirea divină, care însă nu e numai speranţă, ci o realitate expediată deja în sânul Bisericii⁴⁸.

Salvarea exclusivă a membrilor sectei se constituie ca o altă trăsătură caracteristică fenomenului sectar. Acest salvaţionism sectar este de altfel strâns legat cu postularea certitudinii absolute a mântuirii doar în cadrul sectei. Secta ne asigură de mântuire doar prin aderarea la structurile ei, o ofertă tentantă pentru mulţi deoarece simplul act al aderării reprezintă cea mai uşoară şi mai sigură cale spre mântuire. „Mântuirea este practic un contract (s.n.) încheiat cu o sectă de către un nou membru al ei. Prin aceasta, secta sporeşte numeric şi, obligându-l pe aderent să proclame crezul noului grup, să facă prozelitism şi să-i aducă noi membri, împlinind datoriile faţă de aceasta, inclusiv cele financiare, zeciuiala, îi oferă în mod iluzoriu şi certitudinea propriei mântuiri ...”⁴⁹.

Care să fie însă principala deosebire între modul în care prezintă dobândirea mântuirii sectele şi calea mântuitoare oferită de Biserică? Cea mai importantă deosebire constă în aceea că sectele pun accent unilateral pe convertire ca act individual ce angajează fiinţa umană pentru a asculta voia divină. Vorbim de o convertire concretizată în multe cazuri prin (re)botezarea adulţilor. După cum spuneam, mesajul sectar are ca idee principală oferirea exclusivă a mântuirii prin aderarea la organizaţia ei. Se poate spune atunci că membrii sectelor văd în actul botezării împlinirea deplină a actului mântuitor. Această teză însă se situează în contradicţie cu perspectiva baptismală ortodoxă: aici renaşterea prin Botez „din apă şi din Duh” se constituie ca începutul „vieţii în Hristos”, primul pas spre conlucrarea omului cu harul divin, har oferit prin Tainele şi ierurgiile bisericeşti. Mântuirea este aşadar un act sinergic, nu doar exprimarea unor convingeri raţionale şi trăirea lor la nivel psihologic; a rămâne doar la acest nivel nu înseamnă altceva decât a se vorbi despre automântuirea umană, împlinirea scopului pentru care a fost creat omul doar în funcţie de decizia şi prin puterile sale proprii. Nu este mai puţin adevărat că nu există mântuire fără pocăinţă şi convertire, dar acestea din urmă nu posedă doar un caracter personal, subiectiv, ci şi unul comunitar, obiectiv, pe care îl conferă doar caracterul sacramental. Ceea ce trebuie să reţinem este necesitatea unei stări permanente de dispoziţie deschisă către activarea darurilor baptismale prin credinţă şi fapte bune (Efes. 2,8-10) – nu în sensul unei atitudini arogante pe care o oferă facila apartenenţă la un anumit cult, ci într-o atitudine de smerenie faţă de Dumnezeu.

Elitismul, alegerea sau legitimarea directă de către Dumnezeu este o consecinţă directă a concepţiei sectare legată de siguranţa mântuirii. Fără a mai fi nevoie de jertfă şi înnoire interioară, întorcând spatele căii grele a nevoinţei ascetice, aşa cred membrii sectei că posedă o „superioritate” în comparaţie cu ceilalţi oameni şi chiar cu ceilalţi creştini. Autodenumindu-se cei puri, iluminaţi, aleşi sau „sfinţi”, ei au pretenţia de a fi „sarea pământului şi lumina lumii”, „turma mică” care a rămas fidelă total lui Dumnezeu. Elitismul sectar posedă o dublă dimensiune: pe de o parte membrii sectei afişează o atitudine de superioritate faţă de ceilalţi, iar pe de altă parte, ei manifestă o închidere în propriul grup, un comportament de ghetto. Ambele dimensiuni se află însă în antiteză cu adevărata stare pe care trebuie să o manifeste un creştin: smerenia. Secta, prin însăşi definiţia ei, se situează în afara unuia dintre atributele Bisericii, sobornicitatea sau catholicitatea. Ea trădează universalismul pe care l-a avut încă de la început Evanghelia. De altfel, unele secte, tocmai din dorinţa de a sublinia caracterul lor elitist, posedă alături de textul sfintei scripturi şi alte „biblii”. Acestea reprezintă un soi de „revelaţie specială” destinată exclusiv membrilor unei secte, care în acest mod îşi întăresc şi mai mult convingerea că sunt „cei aleşi”, posesorii exclusivi ai accesului la tainele dumnezeieşti. Amintind câteva din aceste scrieri – Cartea lui Mormon, Ştiinţa şi sănătatea în cheia Scripturilor, În lumina adevărului, Dianetica – precizăm că pentru mormoni, adepţii sectelor Ştiinţa creştină, Mişcarea Sf. Graal, scientologi sau adepţii altor secte, mesajul biblic ajunge să posede un caracter relativ, întrucât altfel nu s-ar simţi nevoia ca el să fie completat de o altă revelaţie.

Fără a insista prea mult aici, trebuie să precizăm că acest caracter elitist pe care în afişează sectele este extrem de periculos. Dacă aderarea la o sectă coincide cu o ruptură de Biserică, de societate, familie sau prieteni, sa înţelege că mai este doar un pas până la izolarea extremă, o alienare de sine sinonimă cu depersonalizarea. Anumite secte, pentru a-şi controla mai uşor membrii, chiar urmăresc în mod direct sau indirect acest fapt, apelând la procedee de manipulare mentală, la promisiuni de fericire eternă în schimbul renunţării la cei din jur sau chiar la ameninţări şi violenţe. Idealul de atins este ca membrul însuşi să-şi dorească să trăiască în această stare de izolare faţă de restul lumii, un rol important jucându-l aici mândria. Ea îl face pe acesta să se creadă mai presus de ceilalţi oameni, capabil să îndeplinească funcţii care le scapă oamenilor obişnuiţi. Dăm un singur exemplu: creştinul ortodox care, crezându-se nepus în valoare pe măsura calităţilor lui excepţionale, critică pe preot şi iese din sânul Bisericii Ortodoxe. Devenit apoi „evanghelizator”, el face prozelitism cu intenţia de a-i rupe şi pe alţi creştini de Biserică. Pentru a-şi împlini acest scop, el pretinde înaintea acestora că aduce un mesaj nou, nemaiîntâlnit, că posedă adevărul unic şi exclusiv pe care el şi numai el îl poate oferi celorlalţi. În realitate însă nu avem de-a face decât cu un fals misionar, mânat de mândrie şi de interesul său egoist, totul dublat de un bun joc scenic, de o bună artă oratorică şi de exercitarea unei metode psihologice penetrante. Împotriva unuia ca acesta ne avertiza Scriptura, denunţându-i pe „apostolii mincinoşi” şi pe „lucrătorii vicleni”, slujitori ai satanei ce „se preface în înger de lumină” (2 Cor. 11,13-15)⁵⁰.

Guru sau liderul spiritual harismatic se constituie ca una dintre caracteristicile multor secte⁵¹, caracteristică ce înglobează într-un anumit fel toate celelalte trăsături la care ne-am referit anterior. Într-adevăr, cel care îi trimite pe adepţii săi să facă prozelitism şi stabileşte cele mai bune mijloace pentru succesul acestei lucrări este chiar liderul spiritual, acelaşi lider spiritual sau guru fiind şi cel care le conferă membrilor grupului său certitudinea mântuirii exclusive, intermedierea iluminării divine, speranţa unei mântuiri în viaţa ce va să vie, spiritul segregar al comunităţii sale, reunit pe baza convingerii că salvarea poate fi obţinută doar alături de membrii sectei şi beneficiind de călăuzirea sa, toate acestea fiind îmbrăcate desigur într-o formă elitistă.

Pe baza relaţiei antice dintre maestru şi discipol, liderul spiritual vrea să-i facă pe adepţii săi să creadă că posedă revelaţia absolută; aceasta îi conferă şi puterea absolută, motiv pentru care metodele sale sunt cele mai sigure şi de succes în atingerea Absolutului, a mântuirii. Ascultarea necondiţionată este manifestarea maximă de supunere faţă de el. Nu de puţine ori se ajunge la o adevărată renunţare la propriul eu. Vorbim de o stare de supunere oarbă care în ochii guru-lui şi a adepţilor săi cei mai fideli este singura cale de dobândire a desăvârşirii spirituale. Pentru a strânge şi mai mult coeziunea grupului şi a-i câştiga pe adepţi ca supuşi fanatici, lipsiţi de discernământ şi libertate, liderul spiritual poate să-şi aleagă nişte colaboratori mai apropiaţi, „ochii şi urechile sale” în rândul grupării. Prin intermediul lor se poate atinge o cunoaştere cvasi-totală, iar dorinţele şi metodele liderului pot fi puse în practică cu succes. Desigur, orice semn de răzvrătire sau doar punere în discuţie a autorităţii sale este imediat şi drastic pedepsit: spre exemplu, dacă un membru se îndoieşte de capacităţile harismatico-spirituale ale liderului, cel dintâi este prezentat în ochii celorlalţi ca având o problemă; răzvrătirea nu ar fi altceva decât un semn al ignoranţei şi nedesăvârşirii de care dă dovadă. Consecinţa: chiar prin excluderea vreunui membru, secta îşi sporeşte spiritul de coeziune, cei rămaşi în cadrul ei dorind să crească şi mai mult în cunoaşterea doctrinelor şi a practicilor avansate – lucru sinonim însă doar cu o decădere şi mai mare într-un fanatism orb.

În continuare ne vom referi la alte două aspecte indispensabile înţelegerii fenomenului sectar: periculozitatea tehnicilor şi scopurilor pe care le promovează secta, respectiv căutarea celor mai bune mijloace de contracarare a acestora.

Sectele şi noile mişcări religioase din ziua de astăzi prezintă o periculozitate sporită şi prin aceea că folosesc tehnici de recrutare şi manipulare a adepţilor lor din ce în ce mai sofisticate. Dacă într-o carte publicată în anul 1925 autorul atrăgea atenţia asupra adunărilor mai mult sau mai puţin legale organizate de sectari, precum şi asupra broşurilor pe care aceştia le tipăresc pentru a-şi promova ideile⁵², acum sectele se folosesc de mijloace tehnice şi informatice, cum ar fi internetul, radioul şi televiziunea. Ne referim la posturi TV sau radio proprii sectelor, anumite site-uri ce oferă sfaturi tinerilor debusolaţi sau celor aflaţi în diferite neajunsuri şi suferinţe, la teleconferinţe sau la anumite emisiuni TV, plătite cu sume consistente pentru a fi difuzate chiar de posturi care emit la nivel naţional. Sunt astfel promovate diverse învăţături mai mult sau mai puţin creştine, îmbinate cu teme actuale de natură etică, ecologică, medicală, educativ-culturală. Tot acest amalgam beneficiază de un subtil aparat coercitiv, sortit să capteze atenţia şi conştiinţa ascultătorilor şi privitorilor; tele-evanghelişti sau lideri spirituali (guru) apelează la cele mai noi tehnici psihologice şi de manipulare comercială, veritabile tehnici de recrutare ce se întâlnesc şi în alte domenii ce nu ţin de religios: comerţ, reclamă etc.

Nu trebuie să ne mai mire că activitatea sectelor contemporane este în general sinonimă cu practicile periculoase. Această periculozitate vizează starea fizică a persoanelor (rele tratamente aplicate minorilor, loviri, sechestrări, neasistarea persoanelor aflate în pericol sau practici medicale ilegale), violarea anumitor obligaţii familiale, cum ar fi relaţiile între soţi sau ale părinţilor asupra copiilor, defăimare, calomnii sau violarea vieţii private, fraude fiscale, escrocherii, abuz de încredere, violarea dreptului de muncă sau a celui privitor la securitatea socială. Este o încălcarea a drepturilor persoanei umane care nu priveşte doar statutul legal al acesteia, ci chiar integritatea individuală: anumite secte urmăresc în mod mai mult sau mai puţin deliberat destabilizarea mentală a adepţilor, le îndepărtează de mediul din care provin, fie că e vorba de cel social sau familial, le pretind exigenţe financiare exorbitante, folosesc anumite practici ce atentează la integritatea fizico-psihică a acestor adepţi.

Din punct de vedere comunitar, sectele sunt periculoase pentru că promovează un discurs evident anti-social sau anti-statal, provoacă probleme de ordin public, se situează la limita sau în afara sistemului legislativ, produc cazuri de deturnări din circuitul financiar-economic, urmăresc infiltrări sau tentative de infiltrare în sfera puterii politice; toate acestea au un singur scop, să ducă la o cât mai stabilă poziţie a sectei în rândul societăţii. De reţinut este că prin mijloace nu întotdeauna legale (corupţie şi mită), sectele îşi doresc – şi din păcate în unele cazuri chiar reuşesc – să obţină recunoaştere din partea autorităţilor civile. Ele fie îşi ascund adevăratele scopuri, declarând formal cu totul altele, în conformitate cu legislaţia actuală, pentru ca după recunoaştere ele să activeze în cu totul alt mod decât cel declarat.

Ţinând cont de periculozitatea pe care o prezintă o sectă – sporită şi mai mult în urma unei eventuale recunoaşteri legale – societatea civilă şi Biserica au misiunea de a oferi un răspuns cât mai potrivit la fenomenul sectar. Statul, prin autorităţile lui competente, trebuie să monitorizeze statutul activităţii economice a sectelor şi să reacţioneze prompt atunci când acestea devin un pericol din punct de vedere colectiv şi individual. Există din păcate exemple în care Poliţia i-a scăpat din vedere pe anumiţi guru implicaţi în activităţi dintre cele mai periculoase (prostituţie, spălare de bani etc.), iar aceştia au putut să fugă în străinătate şi să ceară azil politic (vezi cazul liderului MISA, Gregorian Bivolaru).

Dintre măsurile pe care statul şi Biserica⁵³ ar trebui să le aibă în vedere pentru stoparea sau cel puţin diminuarea activităţii nocive a sectelor le expunem pe următoarele trei: a cunoaşte mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele, înfiinţarea unor organizaţii de monitorizare a sectelor, respectiv organizarea unei campanii eficiente de informare publică, şi, în fine, educarea şi perfecţionarea peroanelor care, în cadrul activităţii lor profesionale, sunt confruntaţi cu problemele pe care le ridică sectele.

A cunoaşte mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele: este o premisă de bază în lupta contra sectelor. Un principiu de bază în medicină este acela că este mult mai bine dacă putem preveni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s-a manifestat. Nu poate exista luptă eficientă contra sectelor dacă nu se acceptă nu doar realitatea fenomenului, ci şi faptul că problema sectară este una reală şi gravă. Tehnica struţului este însă prezentă, din nefericire, atât în cazul autorităţilor de stat, cât şi al celor bisericeşti. Prin toate mijloacele se cuvine a se atrage atenţia că pericolul de a subaprecia o sectă este sinonim cu creşterea pericolului pe care îl poate reprezenta aceasta pentru societate şi pentru indivizi.

Deosebit de importante sunt deopotrivă prevenirea şi terapia. Încă din epoca primară creştinii au experimentat următorul adevăr: a trăi înăuntrul Bisericii este modul cel mai bun de a ne apăra de ereziile vechi şi noi⁵⁴. Pentru un membru al Bisericii care trăieşte credinţa autentică, mărturisită în textele Sfintei Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, pericolul sectar este minim. El posedă mijloacele necesare pentru a respinge cursele întinse de secte, posedând discernământul unei credinţe temeinice, verificate şi experiate în ciclul liturgico-teologic al Bisericii. Chiar dacă sectele se prezintă sub o mască frumoasă, într-o comunitate strânsă în jurul unui preot vrednic, ea nu poate avea sorţi de izbândă: demascată, o sectă nu mai e capabilă să împrăştie confuzie şi astfel nu mai e primejdioasă. Acolo însă unde o comunitate (parohie) e caracterizată de lipsuri pastorale, pericolul fenomenului sectar creşte foarte mult. „Oamenii vor trebui să găsească în Biserică sensul vieţii şi sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. Şi nu doar falsificate, ci şi otrăvite”⁵⁵.

Un al doilea punct, ca răspuns eficace la problemele ridicate de secte, este înfiinţarea unui organism de monitorizare neîncetată a activităţii exercitate de acestea. Vorbim despre un organism permanent, capabil să organizeze în mod eficient campanii de informare publică asupra aspectelor periculoase pe care le reprezintă sectele. Acest organism ar putea cuprinde nu doar reprezentanţi ai autorităţilor de stat, ci şi ai principalelor culte religioase recunoscute în România. Pentru a-şi exercita activitatea, acest organism s-ar putea folosi de toate mijloacele mass-media: presa scrisă, cărţi, broşuri, pliante, internet, utilă putând fi de exemplu şi înfiinţarea unui post TV care să emită la scară naţională reportaje şi dezbateri având ca subiect dezvăluirea lucrării sectelor. Toate acestea le considerăm absolut necesare deoarece autorităţile de stat, odată ce o sectă, indiferent de mijloacele utilizate, ajunge să dobândească un statut mai mult sau mai puţin legal, încetează să mai fie monitorizată. Totuşi, această trecere în legalitate nu înseamnă neapărat că o sectă nu mai poate desfăşura o lucrare negativă asupra persoanelor sau colectivităţilor umane; după cum am mai precizat, nu de puţine ori, din dorinţa de a-şi atrage cât mai mulţi adepţi, membrii sectelor recurg la o „reclamă luminoasă”, la termeni etico-religioşi de mare impact, care în esenţă nu au o bază reală. De aceea, trebuie recunoscut că unele secte, chiar dacă statutul lor este legal, desfăşoară activităţi anti-statale sau anti-sociale care, în ultimă instanţă, după o monitorizare atentă şi de durată, ar trebui să aibă ca o consecinţă firească pierderea recunoaşterii oficiale din partea autorităţilor de stat.

Al treilea aspect vizează educarea şi perfecţionarea persoanelor care, în cadrul activităţii lor profesionale sunt confruntaţi cu problemele pe care le ridică sectele. Vorbim iarăşi de o necesitate din ce în ce mai stringentă, căci sectele îşi rafinează şi îşi diversifică tehnicile şi devin prin aceasta din ce în ce mai greu de contracarat. Aici sunt vizaţi nu doar membrii societăţii civile sau reprezentanţii autorităţilor statale; în egală măsură îi avem în vedere şi pe lucrătorii din câmpul misionar al Bisericii.

La care dintre membrii Bisericii s-ar referi însă acest „câmp misionar”? Exclusiv la clerici sau mai mult, doar la o clasă specială din rândul acestora? Pentru a găsi răspunsul corect apelăm la considerațiile a doi dintre cei mai de seamă teologi misionari ortodocși din secolul XX, arhiep. A. Yannoulatos și pr. Ion Bria. Cel dintâi atrăgea atenția că unul dintre atributele fundamentale ale misiunii ortodoxe este acordarea atenţiei pentru toată Biserica. Anastasios Yannoulatos se opune ideii că, de vreme ce noi avem atât de multe probleme „acasă”, activitatea misionară în locuri îndepărtate este doar o problemă de „lux nepermis”. Dimpotrivă, este o problemă de pocăinţă ca atenţia să se îndrepte către toate comunităţile ortodoxe ca şi faţă de toţi credincioşii; doar aşa poate fi îndeplinită porunca lui Hristos şi ne găsim în acord cu adevărata tradiţie ortodoxă: când Apostolii se îndreptau „către neamuri”, problemele Bisericii în Palestina erau departe de a fi complet rezolvate; la fel, sfinţii Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Fotie au fost preocupaţi cu probleme grave în interiorul Bisericii, dar în paralel au depus un mare efort personal în creştinarea unor ţări străine. Ceea ce se cuvine a fi rezolvat este crearea unei conştiinţe că misiunea nu constă doar în crearea unor mici grupuri misionare. Desigur, nu este uşor să mobilizezi întreaga Biserică într-o viziune misionară mondială. Anastasios Yannoulatos propune ca soluţie desemnarea unei zile speciale sau a unei săptămâni, în fiecare an, când în toate bisericile ortodoxe să fie stimulată conştiinţa misionară a credincioşilor prin predici, rugăciuni şi strângerea de fonduri materiale. Astfel, efortul misionar ar putea creşte doar prin colaborarea tuturor bisericilor ortodoxe⁵⁶.

Lucrarea misionară a Bisericii presupune două aspecte: pe de o parte, problema celor care au dreptul de a intra în Biserică, şi pe de altă parte, problema celor care desfăşoară lucrarea de atragere a oamenilor la Cuvântul Evangheliei. Prima problemă nu pune mari dificultăţi. Cine are dreptul să intre în Biserică şi prin ce mijloace a fost chestiunea dezbătută de Sinodul Apostolic din Ierusalim (50), unde s-a admis că nu doar membrii poporului ales ci şi păgânii pot intra în comunitatea creştină fără alte condiţii decât credinţa şi Botezul. „Căci şi neamurilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (F. Ap. 11,18). Dumnezeul este Tatăl tuturor oamenilor (Rom. 3,29), şi astfel Biserica este deschisă tuturor, este ecumenică, adică destinată să cuprindă tot pământul (oekumene). Revelatoare este întâlnirea lui Iisus cu ofiţerul roman în Capernaum. Sensul scenei este acesta: „Nimeni nu este exclus de la harul lui Dumnezeu. Acesta (sutaşul, n.n.) nu crede în miracole, nu-l aşteaptă pe Mesia, dar recunoaşte autoritatea lui Iisus, pe care-L roagă să spună cuvântul care să-l vindece pe slujitorul său (Lc. 7,1-9). Iisus recunoaşte, aici, credinţa care se găseşte chiar în afară de Israel şi de Biserică”⁵⁷.

A doua chestiune este una mai delicată. „Când se vorbeşte de membrii Bisericii şi de funcţiile lor trebuie să se ţină seama că, la început, cuvântul laos – popor, se referea la toţi creştinii, membrii ai Bisericii prin primirea Tainelor şi, mai ales, prin participarea la Euharistie şi la misiunea Bisericii (s.n.)”. Ceea ce este denumit astăzi drept cler şi mireni forma în perioada patristică a Bisericii un tot – „poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ca să proclame Evanghelia (1 Pt. 2,9). De reţinut este aşadar că activitatea misionară a Bisericii nu se răsfrângea doar la un grup specializat din cadrul ei, ci îi privea pe toţi membrii comunităţii creştine. Desigur, acest lucru nu însemna o nivelare a slujirilor eclesiale; distincţia esenţială între mireni sau laici, care posedă preoţia universală, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia sacramentală, rămâne validă. De ce aceasta? Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi i-a chemat, i-a ales şi i-a trimis pe cei 12 Apostoli, un număr simbolic de mare relevanţă, de unde nevoie de a-l alege pe Matia în locul lui Iuda (vezi F. Ap. 1, 15-26). Pe de altă parte însă, sunt numiţi Apostoli în Noul Testament şi alţi slujitori: Pavel şi Barnaba, Silvan şi Timotei (1 Cor. 9,6, F. Ap 11,30; 13,2, 1 Tes. 2,4-7). De asemenea, sunt menţionaţi şi anumiţi slujitori speciali care pot fi numiţi „succesori ai Apostolilor” (1 Tim. 3,2). Este vorba de episcopi, care sunt instituiţi prin ritualul punerii mâinilor şi al invocării Duhului Sfânt; ei sunt păstorii unei Biserici locale şi întâi-stătătorii la celebrarea Euharistiei. Episcopilor li se adaugă şi alţi slujitori: prezbiter-preot (1 Tim. 5,17), colaborator al episcopului, şi diacon (2 Tim. 3,8), slujitor la agape, în serviciul episcopului⁵⁸.

Ţinând cont de toate aceste slujiri specifice, dar complementare, în Biserică şi citând textul esenţial din 1 Cor. 3, 9-11 („Noi suntem împreună – lucrători (sinergoi) lui Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidire (oikodome) a lui Dumnezeu. Fiecare să ia seama la felul cum zideşte aceasta (s.n.). Căci nimeni nu poate să pună altă temelie decât aceea care a fost pusă, Care este Iisus Hristos”.), părintele Bria subliniază că întreg laos-ul este chemat şi consacrat să participe la misiunea şi la Preoţia lui Hristos, în calitate de „împreună - lucrători” cu Apostolii la zidirea Bisericii. „Misiunea laos-ului, prin cuvânt şi prin Taine, este, de asemenea, întreită: profetică, adică propovăduirea Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a tradiţiei apostolice, mărturia creştină în mijlocul lumii; sacerdotală, adică celebrarea credinţei, laude, Liturghie şi cult; împărătească, adică organizarea comuniunii creştine, relaţiile intrabisericeşti şi diaconia creştină în societatea seculară”⁵⁹.

În viziunea teologului român, fără a se anula în vreun fel distincţia între preoţia sacramentală şi cea comună, universală, este necesară astăzi o mai atentă precizare şi actualizare a „apostolatului mirenilor”. Pe de o parte trebuie recunoscută întreita slujire a preoţiei sacramentale. Pe de altă parte, mirenii sau laicii, deşi nu au funcţii liturgice şi de conducere ca episcopii sau preoţii, „au un rol important în misiune şi în doctrina Bisericii şi chiar au dreptul, în caz de necesitate ..., să facă Botezul pruncului în mod valid, cu respectarea ritualului. Există un apostolat al mirenilor (s.n.) care se practică în societate, de la învăţământul religios până la chivernisirea parohiei, desigur, prin raportarea lor la preoţii şi la episcopii respectivi, deoarece în Biserică orice se face prin consens şi în solidaritate”⁶⁰.

Analiza fenomenului sectar prezintă dificultăţi care, fără a fi în totalitate depăşite, pot fi uşurate ţinând cont de anumite trăsături specifice fiecărei secte, trăsături pe baza cărora acestea şi pot fi grupate în anumite clase specifice. Jean Vernette subliniază dificultatea oricărei clasificări a sectelor, dând ca exemplu faptul că numai în Hexagon, sunt declarate 800 de noi grupări spiritualiste în fiecare an în Jurnalul Oficial⁶¹. Cu toate acestea, el identifică următoarele grupe de secte:

- secte provenind din trunchiul iudeo-creştin: secte milenariste (Martorii lui Iehova, mişcarea New Age, adventiştii de ziua a şaptea, Prietenii omului, Biserica Universală a lui Dumnezeu şi mormonii), mişcări de trezire (copiii lui Dumnezeu sau familia iubirii, armata mântuirii, Biserica catolică apostolică, „Bisericile evanghelice libere”, menoniţii, penticostalii, quakerii);

- grupări vindecătoare: antoiniştii, mahikarii sau Biserica creştină universală a lui Hristos de Montfavet;

- mişcări orientale, esoterice, gnostice: grupe venite din Orient, cum ar fi secta desprinsă din curentul spiritual hindus Bhakti-Yoga, Asociaţia internaţională pentru conştiinţă a lui Krishna, „Lumina adevărului” (mahikarii), secta Moon, mişcarea Baha’i, Bhagwan, Brahma-Kumari, Guru Maharaj Ji, Soka Gakkai (Nichiren Shoshu). O altă categorie e reprezentată de grupările de natură esoterică, gnostică şi de mişcările de dezvoltare a potenţialului uman – un amalgam de grupe foarte variate, dintre care amintim Gnoza de la Princeton, rozicrucienii, Biserica scientologică, antropozofia, Societatea teozofică, Fraternitatea albă universală, Ordinul martinist, Meditaţia transcedentală, Ordinul Templului solar sau mişcarea raeliană⁶².

În lucrarea redactată împotriva sectelor ce activează în Franţa, este propusă următoarea împărţire a sectelor⁶³: grupările religioase de tip New Age, grupările „alternative” (cum ar fi Mişcarea umanistă, fondată în 1969 de argentinianul Mario Rodriguez Cobos, zis Silo), grupările „evanghelice” şi „pseudo-catolice” (secta Moon, Copiii lui Dumnezeu sau Alianţa universală), grupările „apocaliptice” (de exemplu Martorii lui Iehova), mişcări „neo-păgâne”, mişcări „satanice”, mişcări „vindecătoare” (cultul antoinist sau grupul Invitaţie la Viaţa Intensă, IVI, fondat în anul 1977 de Yvonne Trubert), mişcări „orientaliste” (grupuri de meditaţie Mahatayma, Krishna sau Soka Gakkai), mişcări „ocultiste” (cum ar fi Ordinul Templului Solar, fondat în 1984 de Luc Jouret), mişcări „psihanalitice” (cele mai importante fiind nazarineii şi scientologii), mişcări „ufologice” ( cea mai cunoscută fiind mişcarea raeliană, ce a fost fondată în 1975 de Claude Vorilhon) sau mişcări sincretiste (secta AUM sau Noua Alianţă, ultima sectă fiind fondată de Gilberte Bourdin, alias Melchisedec, care în anul 1990 s-a auto-proclamat „Mesia cosmoplanetar”⁶⁴).

O altă împărţire s-a făcut în funcţie de modelul de viaţă, de exerciţiile spirituale, de comunitatea religioasă, pe baza acestora Bryan Wilson, de la Universitatea din Oxford, stabilind şapte tipologii sectare pe baza cărora se structurează ulterior diversele secte⁶⁵:

- tipul conversionist-fundamentalist: posedă o viziune dualistă, maniheică, despre lume; aceasta este coruptă, rea, iar creştinii ar trebui să iasă din ea printr-un soi de „retrezire”. Prin acest act de convertire, omul s-a regăsit pe sine odată cu intrarea în secta ce se auto-propune drept alternativă exclusivă a mântuirii. Sectele de acest gen – cum ar fi evangheliştii, metodiştii, „Bisericile lui Dumnezeu”, penticostalii etc. – promovează egalitatea şanselor spirituale printr-o participare comună la viaţa duhului şi respingerea oricăror forme de instituţionalism, a oricărui „aparat eclesial”. „Acest model este deosebit de atrăgător într-un mediu în care individul este alienat spiritual, devenind marfă de export (în special din spaţiul protestanţilor americani, n.n.) în contextul pluralismului creştin în toată lumea şi, mai ales, în spaţiile eclesiale tradiţionale pentru destructurarea şi eliminarea Bisericilor”⁶⁶.

- tipul penticostal-harismatic: are în centru un lider harismatic, guru sau „sfânt”, care reprezintă întruchiparea cea mai adecvată a divinităţii şi în general principala legătură dintre Dumnezeu şi oameni. Acordând primat expresiilor emoţionale, sectele din acest grup sunt recunoscute prin stilul lor teatral: situat departe de idealul sfinţeniei, consacrat în Biserica Ortodoxă prin smerenie şi retragere din lume (isihastul), „sfântul” de care aminteam este un bun actor pe scena stadioanelor sau a sălilor de conferinţe, gesticulând viguros înaintea unor mulţimi în extaz şi producând reacţii la nivel emotiv şi nu profund spiritual. După cum am mai precizat, tehnicile folosite de el vizează modalităţi de recrutare ce urmăresc manipularea psihică a adepţilor.

- tipul revoluţionar: este specific sectelor cu caracter eshatologic. Acestea, nemulţumite de situaţia actuală a lumii, aşteaptă intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru a instaura o împărăţie de tip teocratic prin membrii sectei respective; printr-o combinaţie arbitrară de numere, calcule ale unor date biblice, aceste secte stabilesc date exacte pentru sfârşitul lumii, a doua venire a lui Iisus Hristos şi începutul domniei de 1000 de ani, sortită celor aleşi. Textul biblic cel mai des folosit de reprezentanţii sectelor revoluţionare, ca de exemplu adventişti, iehovişti sau mormoni, este cel din Apoc. 20,4,8. Urmează să demontăm interpretările false, arbitrare, ale acestui text în capitolul referitor la analiza Martorilor lui Iehova.

- tipul introvertit: îi vizează pe membrii acelor secte ce consideră că împlinirea legii evanghelice, a poruncilor lui Hristos, este sinonimă cu retragerea din lume, izolarea reprezentând o condiţie absolut indispensabilă pentru mântuire. Aceste locuri izolate ar reprezenta spaţiul lucrării efective şi sigure a Sfântului Duh⁶⁷. Procesul care descrie cel mai bine modul de manifestare al sectelor de acest tip este cel de „fosilizare sectară”. El este caracterizat prin întemeierea de colonii izolate prin care adepţii unei secte se izolează la propriu de ceilalţi membrii ai societăţii; ei se diferenţiază, se particularizează printr-o viaţă de pietate, de „sfinţenie” intensă reflectată în limbaj arhaic, îmbrăcăminte specifică, endogamie⁶⁸ sau „sacralizarea” unor activităţi din care se întreţine comunitatea. Interesant este că, spre deosebire de alte secte, membrii acestui tip sectar nu fac prozelitism. Ei nu sunt interesaţi de o expansiune geografică sau de o creştere numerică a comunităţii lor prin convertirea altora la aceasta. Scopul lor este exclusivist – perfecţionarea spirituală individualistă şi menţinerea cu orice preţ a coerenţei colectivului, chiar dacă acest fapt înseamnă o insensibilitate totală la dinamica societăţii, la noile condiţii tehnologice, economice, sociale şi culturale. Înţelegem acum de ce în secte ca ale anabaptiştilor sau quaker-ilor domină un spirit fratern, de coeziune internă a grupului şi de relaţii de o deosebită afectivitate între membrii⁶⁹.

- tipul „manipulativ”: caracterizează ceea ce în general denumeşte „noua religiozitate”, adică un grup larg de secte şi mişcări religioase de nuanţă ocultistă, esoterică şi gnostică. Doctrina acestora este monistă, bazată pe o viziune panteistă. Membrii grupărilor caută să obţină armonia cu sinele şi prin aceasta cu întregul cosmos, o „stăpânire absolută” ce reprezintă principiul libertăţii interioare. Drept urmare, „fundamentul absolut, ultim, al realităţii, constă din energia spirituală, divină, hristică, conştientă, mentală sau cosmică, iar demersul spiritual al individului uman trebuie orientat, călăuzit spre a se alimenta din energia divină”⁷⁰.

Procesul de descreştinare şi secularizare a occidentului cunoaşte în paralel o aplecare spre ocultism, spre tradiţii religioase de tip misteric sau oriental ale Greciei, Iranului, Indiei etc. Regăsim în universul spiritual european o împletire sincretistă a elementelor creştine cu elemente ale altor tradiţii religioase: şamanism asiatic, iudaism rabinic şi cabalistic, alchimie, spiritism, teosofie ş.a.m.d. Este ceva specifică grupărilor religioase de tip New Age.

- tipul taumaturgic: este specific unor secte cum ar fi antoinismul, Ştiinţa creştină, spiritiştii etc. Aici regăsim un primat al miracolelor în detrimentul învăţăturii de credinţă; la membrii acestor secte abundă mesajele din lumea supranaturală, mesaje ce posedă în general un caracter apocaliptic, catastrofal, pentru cei care se opun sau nu se convertesc la o anumită sectă. „Membrii grupărilor din această categorie trăiesc psihoza unor evenimente extraordinare, de aceea psihicul lor labil este uşor influenţabil şi văd peste tot intervenţia directă a divinităţii. De fapt, aceste secte sunt mai aproape de magie şi de spiritism şi, de aceea, în sânul lor se încearcă consolarea acelor categorii de persoane care sunt la limita unor situaţii, care au pierdut pe cei apropiaţi şi foarte uşor cred în realitatea comunicării cu cei de dincolo, în telepatie, curioşi de a afla mai multe despre cei dispăruţi”⁷¹.

- tipul reformist: caracterizează acele secte ce propun o schimbare radicală a structurii lumii şi societăţii. Rigoriste, ele pretind că repunând societatea pa alte baze, contribuie decisiv la eliminarea a ceea ce este negativ în viaţa omenirii (vezi de exemplu eliminarea conflictelor, a războaielor). Este pretenţia pe care o au secte precum quakerii, iehoviştii sau membrii altor grupări religioase milenariste, în detrimentul religiilor tradiţionale. În opinia lor acestea din urmă ar fi fost incapabile să elimine răul din viaţa oamenilor şi de aceea trebuie să se renunţe la ele şi cei „iluminaţi” sau „aleşi” să se convertească la grupările sectare.

- tipul utopic: este aflat în strânsă legătură cu tipul anterior, întrucât îşi propune acelaşi scop: construirea unei „lumi noi”, o comunitate perfectă, specifică cerinţelor ideologice ale unei secte. Desigur, construirea acestei noi forme de comunitate presupune conformarea vieţii adepţilor după un program strict – care eventual va trebui extins la lumea întreagă – şi izolarea de restul lumii, în colonii cum ar fi cele ale menoniţilor, fraţilor moravi, tolstoienilor sau huterienilor⁷².

Orice împărţire a sectelor din ce în ce mai numeroase nu poate fi însă decât una simplificatoare, fiindcă fenomenul sectar, deşi posedă anumite tipologii descriptive certe, este unul deosebit de complex. Se poate astfel vorbi despre o interferenţă de tipologii ale sectelor⁷³. Acestea posedă deopotrivă elemente comune şi diferenţe specifice, iar dacă ar fi să le caracterizăm printr-un singur element, acesta ar fi lupta lor urmărind ca scop final anularea Bisericii şi înlocuirea sfinţeniei pe care ea o propune prin alte moduri de vieţuire, avantajoase nu pentru adepţi, ci pentru conducătorii sectelor.

Ce este de făcut în faţa provocării mortale, pentru credinţă şi societate, pentru persoana umană în cele din urmă, a activităţii sectelor? Ce remedii se pot folosi?