Biserica Ortodoxă şi sectele

Lăsata să moară

Unul dintre evenimentele care au şocat opinia publica din întreaga ţară s-a petrecut in aprilie 1997. Ofelia, o tânără de 26 de ani din Oradea, judeţul Bihor, asistentă medicală, bolnavă de diabet şi dependenta de insulina, îndrumată de discipolii lui Maitreya, a ajuns la Roşcani. Aici, cu acordul ei, Ofelia a acceptat tratamentul naturist cu ceaiuri din plante şi ierburi făcute de pustnici. La câteva zile după ce a ajuns în peşteră, tânăra a intrat în comă diabetică şi, la puţin timp, a murit. Părinţii fetei i-au dat in judecată pe Ionel Pârvan, „fratele Ionel”, şi pe Ana

Biro, asistentă medicală la dispensarul din Dobra, pentru ca n-a acordat îngrijirile medicale. Asistenta a fost achitată, însă Ionel Pârvan a primit un an cu suspendare şi obligaţia de a plati familiei daune de 17 milioane de lei.

În urma scandalului, activitatea din peştera a fost suspendată de autorităţi, dar membrii Maitreya s-au răspândit în toata ţara, unde îşi desfăşoară activitatea in continuare.

Profesor de desen, transformat in guru

Francisc Horvath s-a născut in Deva. Copilăria şi-a petrecut-o la Cristur, până la 15 ani. A urmat Liceul de arte plastice, lucrând mai apoi la „Elba” Timişoara, ca tehnician, apoi designer şi profesor de desen în Vaslui. Despre Francisc Horvath, care după 1990 si-a schimbat numele in Maitreya (existând chiar in buletin).

Unii îl cred vindecător, dăruit cu puteri divine miraculoase. Cert este însă că el este departe de a putea fi considerat un om obişnuit. Membrii sectei înfiinţate fără nici un cadru juridic îl consideră al doilea fiu al lui Dumnezeu, deşi mai mulţi specialişti l-au caracterizat drept un om bolnav. Adepţii lui Francisc se îmbracă în togi albe, cu brâu verde şi desagi roşii, şi fac dese pelerinaje prin ţară. Adepţii consuma „băuturi sfinte”, în realitate euforizante.

„Răstigniţi-mă!”

Maitreya a murit în urma cu aproximativ trei ani, prin înfometare. Sătenii vorbesc că el îşi dorea să moară pentru că „nu era înţeles”.După acel moment, adepţii lui au părăsit peştera. Unii şi-au cumpărat locuinţe ori s-au mutat „în gazdă”, în Roscani. Alţii au plecat în alte judeţe. Odată cu dispariţia mentorului, localnicii au sperat că secta şi credinţa membrilor ei s-a risipit, însă, zic ei, nu a fost aşa. „Noua speranţă” funcţionează şi acum. O dată pe lună, adepţii lui Maitreya, atât cei din Roşcani, cât şi cei din ţară, se adună in faţa peşterii, unde îl slăvesc prin rugăciuni pe maestrul lor spiritual, trecut in nefiinţă.

Francisc Horvath Maitreya a fost unul dintre cele mai controversate personaje. Dacă unii îl credeau vindecător, în viziunea altora, el era caracterizat drept un om cu probleme psihice. Unul dintre cei care l-au cunoscut declara: „Mai demult, într-un an, în Vinerea Mare, umbla prin sat, pe la Cristur, unde s-a născut el şi se ruga de oameni să-l răstignească. „Răstigniţi-mă! Răstigniţi-mă!, le zicea oamenilor.

12.9. Secta vidrenilor

Manifestările sectelor, mai mult sau mai puţin numeroase, sunt de cele mai multe ori bizare si extrem de periculoase, ele mergând de la izolarea in comunitate, dispreţul faţă de anumite obligaţii constituţionale, până la comportamente mai grave care pun, de multe ori, în pericol viaţa şi sănătatea fizică sau mentală a lor şi a celor din jurul lor.

Un exemplu concludent în acest caz îl reprezintă cel al Sectei Vidrenilor din judeţul Cluj. Sătenii din comuna Măguri-Răcătău susţin ca la ei în localitate, sectanţii vidreni sunt nişte oameni retraşi, nu primesc pe nimeni in casele lor, nu cer ajutorul nimănui, nici măcar atunci când se îmbolnăvesc. Membrii sectei sunt desprinşi din Biserica Penticostală. Există, până acum, peste 100 de adepţi, care deja s-au izolat de restul comunităţii, după ce, liderul lor le-a spus că, într-un vis, Dumnezeu i-ar fi cerut acest lucru. Gruparea s-a format în urmă cu mai bine de 20 de ani, conducătorii lor, Ion şi Nicolae Vidreanu, refuzând să se mai supună canoanelor bisericii din care făceau parte. În urma desprinderii lor, aproape 100 de enoriaşi au fost excluşi din Biserica Penticostală. Vidrenii nu au in case televizor sau radio, deoarece le considera lucrurile Satanei.

Vidrenii mor, refuzând ajutorul medical

O caracteristică a acestei secte este faptul ca membrilor le este interzis accesul la medic, chiar şi cazurile de extremă urgenţă, cum sunt naşterile, fiind rezolvate fără cadre medicale.

Femeile nasc fără supraveghere medicală, doctorii comunei susţinând chiar că, şapte dintre membrii sectei au murit pentru ca au refuzat asistenţa medicilor. Trupurile neînsufleţite ale acestora au fost, astfel, îngropate fără autorizaţie, la marginea pădurii.

E deja celebru cazul unei femei, care, după a 8-a naştere, nu a fost dusă la spital pentru ca familia i-a interzis acest lucru şi complicaţiile apărute i-au adus moartea. Soţul, cuprins de durere, s-a desprins din secta şi s-a izolat în alt cătun.

Secta „Vidrenilor” este o fortăreaţa a umanităţii. „Este o lume în care nu se poate intra. Vidrenii sunt oameni care nu vorbesc cu nimeni din afara cultului lor. Străinii sunt trataţi ca nişte obiecte. Daca cineva îi saluta, ei lasă imediat privirea în pământ şi încearcă să se îndepărteze cât mai repede”, explica primarul localităţii.

Izolarea Vidrenilor înseamnă mult mai multe. În primul rând, căsătorii şi concubinaje în sânul aceleiaşi familii, obiceiuri ilegale şi imorale. Mai mult, cei din cultul excomunicat de Biserica Penticostală, refuză orice tratament medical. Ei sunt practic un cartier mărginaş din Măgura Răcătău şi, deşi, sunt oameni care nu creează probleme, izolarea şi povestea lor reprezintă un stigmat pentru localitate. Au tot felul de ciudăţenii.

«La eclipsa s-au închis în casă aşteptând sfârşitul lumii. Am încercat, evident, sa stăm de vorba cu ei, dar nu a fost posibil. Am povestit mai bine de o jumătate de oră în pustiu. Parca vorbeam cu nişte mobile”, mărturiseşte un sătean.

„Dacă le moare unul dintre ei, îl îngroapă în curtea casei. În plus, n-au acte şi nu vor să se înregistreze sub nici un chip la autorităţi. Fac şcoală până la o vârstă fragedă, apoi renunţa. Trăiesc într-un peisaj superb, în creierii munţilor, dar refuză comunicarea. Trăiesc ca nişte muţi care nu vor să audă nimic”, spune primarul localităţii.

Problema acestei secte este una foarte gravă. Cercetând doctrina lor putem observa ca ei nu acceptă sub nici o forma moralitatea unei vieţii normale. Acest lucru este un semnal de alarmă deoarece putem vedea cât de uşor un om desprins din alta sectă poate da naştere unei alte secte care nu numai că este rătăcită doctrinal, spiritual dar are şi probleme legate de bunul mers al societăţii de viata lor, de sănătatea şi educaţia lor.

12.10. Alte fenomene:

Pucioasa-Noul Ierusalim, Radiestezia, Ioneştii, Desanca, Trezirea spirituală în Noua Energie(Dumitru Ioan Branc – Arad), MISA etc.

XIII. Ocultismul şi practicile oculte

Trăirea duhovnicească a credincioşilor este ameninţată pe lângă prozelitismul sectar şi de către diferite influenţe venite din afară. Există răbufniri şi manifestări ale rătăcirii religioase, situaţii ce contravin învăţăturii creştine, cât şi convieţuiri sociale, acestea purtând numele de practici oculte sau înşelătorii. Aceste practici au fost combătute încă din Vechiul Testament, condamnate de Mântuitorul şi îndepărtate de Sfinţii Apostoli.

Poporul român a moştenit o serie de practici din religia veche geto-dacă. Strămoşii noştri foloseau unele ocultisme nu pentru a atrage divinitatea, ci pentru a intra în comuniune cu ea. Unele practici la traco – daci au fost aduse de popoarele migratoare în mileniul I î.Hr. şi mileniul I d.Hr. folosirea unor asemenea practici, după învăţătura Bisericii noastre, vine şi de la vrăjmaşul vieţii omului, tatăl minciunii, diavolul, care dintru început a fost tulburător al sufletului şi distrugător al vieţii (In. 8,44). Acţiunea diabolică este îngăduită în lume prin , împotriva acesteia se ridică harul care-l fac pe om să deosebească ceea ce vine de la cel rău, ceea ce e bine şi ceea ce e rău.

Manifestările diavolului prin practicile vrăjitoreşti au fost date în vileag de Sfinţii Părinţi, de aceea de Taina Sfântului Botez se cere lepădarea de satana, de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui. Prin superstiţie, magie şi vrăjitorie, înţelegem mijloace false de dovedire a unei forţe divine care intervine în lume şi asupra omului la cererea practicianului.

13.1. Divinaţia sau pretinsa putere de a lucra cu forţele divine. Aceasta se practică de vrăjitori în medii de ignoranţă. Specialiştii pretind că pot smulge ajutorul divinităţii şi în acelaşi timp, pot intensifica puterea diavolului asupra acelora cu care pacienţii vraciului nu se împacă. Persoanele care apelează la divinaţie sunt indivizi care nu au încredere în ei şi nemulţumiţi de ei înşişi. Practicienii folosesc amulete, talismane şi alte mijloace empirice.

Divinaţia nu poate fi confundată cu invocarea Sfântului Duh pentru transmiterea harului necesar mântuirii prin Sfintele Taine. Vocaţia acestor haruspicii este înşelarea şi şarlatania, totul este bazat pe minciună. Divinaţia este o practică a religiilor naturistă rămasă în conştiinţa oamenilor din negura vremurilor.

13.2. Chiromanţia sau practica detectării soartei şi viitorului în palmă este o prctică ocultă veche . de această practică sunt pasionate persoanele tinere şi alţi indivizi care au avut necazuri în cursul vieţii. Ghicitul în palmă este o pasiune folosită de asirieni, egipteni, apoi de greci şi romani. Această practică este practicată şi astăzi, dar s-a depăşit forma ocultă, s-a trecut de la cercetarea fenomenului psiho-fizic. În decursul istoriei biblice, reprezentanţii aleşi ai poporului evreu posedau forţa braţelor în transmiterea cuvântului sfânt. În Noul Testament Mântuitorul foloseşte btaţele în multe împrejurări. Cele mai sensibile fapte şi minuni asupra Sa şi asupra omului şi naturii înconjurătoare le face cu mâinile.

Punerea mâinilor la hirotonie şi transmiterea dumnezeiescului har este o taină. Evident practica chiromanţiei nu are nici o tangenţă cu adevărul ştiinţific sau cu hirotonia. Ghicitul în palmă este o practică în scop ascuns de înşelare. În multe cazuri tinerii care ascultă de soarta mâinii au ajuns la disperare, la sinucidere, iar alţii la fuga de răspundere în faţa vieţii. Practica ocultă a chiromanţiei trebuie cotată ca o îndeletnicire contrară legilor şi moralei.

13.3. Astrologia sau cititul în stele pentru cunoaşterea viitorului omului este o practică multimilenară, cerul constituind o atracţie permanentă pentru om. Cu toate că astăzi cunoaştem existenţa planetelor este o adevărată avalanşă despre astrologi, după cunoaşterea soartei omenirii din zodiac, stele şi galaxii încă nedescoperite. Ca şi în domeniul chiromanţiei, astrologia prinde în mreaja ei destui creduli. Nu este mai puţin adevărat că stelele şi în general astrele au constituit motivul de urzire al folclorului la fiecare popor. În ceea ce priveşte practica ocultă, astrologia are mai multe compartimente: cititul în stelele naşterii, ale morţii în astrele amorului, luna cu fazele ei binefăcătoare atrăgătoare sau cu semnele de vremuri tulburi (eclipse parţiale sau totale). Pe lângă partea ocultă a astrologiei, cercetarea cerului şi cercetarea amănunţită a zodiacului, secretele şi ciclurile lui au pus temelia calendarului. Deci astrologia este o practică obscurantistă care caută să explice unele situaţii din viaţa omului legate de astre şi mişcarea lor. Aşadar soarta şi destinul legate de stele şi de planete este o autoînşelare condamnată de Biserică, socotită un pericol social.

13.4. Vrăjitoria sau ghicitul. Începuturile ei

Lumea, ca de altfel întregul cosmos, ar fi lipsită de sens dacă nu ar exista această făptură minunată, acest inel de legătură între cer şi pământ - cum a fost adesea numit omul de către Sfinţii Părinţi - , înzestrată cu o facultate unică, raţiunea, prin care să poată cunoaşte, pe de o parte, raţiunile sădite în fiecare lucru (şi prin aceasta să se înalţe la Raţiunea supremă care le-a sădit pe ele) şi, pe de alta, să se cunoască pe sine însăşi.

Dintotdeauna omul a avut această preocupare de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a înţelege natura înconjurătoare. Această nevoie de cunoaştere izvorăşte din dorinţa lui de a afla răspunsuri unor întrebări cu privire la existenţă, la anumite fenomene ale căror cauze îi erau necunoscute. Multe din aceste întrebări rămânând fără răspuns, omul primitiv se simţea înconjurat de o lume misterioasă şi chiar ostilă şi a început să creadă în existenţa unor fiinţe mai puternice, care îl puteau ajuta dar puteau să-i i zădărnicească planurile. Prin magie omul a crezut că poate stăpâni aceste forţe şi le poate face să lucreze în favoarea lui.

Prin urmare magia a luat naştere „în condiţiile în care cunoaşterea lumii era încă rudimentară. În credinţa omului din vechime, practica magică apărea ca singura capabilă să-1 ajute, iar vraciul, vrăjitorul, şamanul - doar ei - puteau să determine fenomenele a-i fi favorabile”¹⁸⁶. Puerilă şi irelevantă pentru omul modern ea a reprezentat pentru cel primitiv un fel de supapă, un ajutor pentru depăşirea dificultăţilor practice, care se iveau la fiecare pas. Ea are în vedere diferitele activităţi şi stări omeneşti şi este direcţionată „înspre relaţia dintre natură cu omul şi cu activităţile umane afectate de ea”.¹⁸⁷

Referitor la originea practicilor magice s-au formulat numeroase teorii, dintre care vom aminti câteva, arătând părţile lor pozitive dar şi lipsurile lor.

1. Teoria demonologică, explică originea magiei prin intervenţia diavolului, teorie ţinută la mare cinste în creştinismul apusean.

Ea pretinde că omul poate pactiza cu diavolul pentru îndeplinirea unor acţiuni miraculoase, supranaturale. Partea pozitivă a acestei teorii e că divulgă abilitatea vrăjitorilor, înşelătoria şi dibăcia mâinilor, însă nu ia în considerare şi alte elemente, care ar putea explica împreună cu ea adevărata origine a practicilor magice.

2. 
   Teoria asociaţionistă, este expusă de antropologul şi psihologul englez James Frazer în cartea sa Ramura de aur. Frazer are dreptate atunci când socoteşte magia o ştiinţă falsă şi mincinoasă, o artă avortată sau sterilă. Dar e greu de crezut că oamenii primitivi şi-au putut închipui că lucrurile sau fenomenele din natură acţionează unele asupra altora şi se influenţează unele pe altele, după cum stările sufleteşti se influenţează şi se asociază între ele. Factorul pozitiv al acestei teorii este că pune apariţia practicilor magice nu într-o cauză exterioară, ci într-una interioară psihologică.
   
3. 
   Teoria lui H.Hubert şi M.Mauss. Ei susţin că magia este o stare de psihologie colectivă. La întrebarea: cărui fapt se datoreşte credinţa colectivă în eficacitatea riturilor magice, ei dau următorul răspuns - „mana” (o putere specială, o anumită potenţialitate magică a bunurilor şi fiinţelor).
   

Punând originea magiei în stările afective, Hubert şi Mauss au înlăturat insuficienţele celorlalte teorii, însă rămâne neclar procesul de naştere în gândirea colectivă a noţiunii de „mană", cum se naşte ea din stările afective.

4. 
   Contrar ultimei teorii, alţi cercetători cred că practicile magice sunt legate de greutăţile inerente vieţii primitivilor, greutăţi care au dat naştere dorinţei după o viaţă mai bună şi mai fericită. Astfel practicile magice izvorăsc din această dorinţă, nu din conceptul abstract de „mana".
   
5. 
   Teoria pe care o vom expune în continuare are în vedere îndepărtatele epoci preistorice din timpurile glaciare ale cuaternarului. Autorul ei e R. Schmidt care spune că magia s-a născut în era cuaternară, în cursul epocii glaciare, ca o consecinţă a condiţiilor particulare de viaţă ale omului din acele timpuri. Prima formă de magie practicată a fost cea de vânătoare. Teoria lui este importantă pentru că demonstrează că magia izvorăşte din nevoile cumplite ale vieţii (aşadar omul preistoric avea faţă de natură o atitudine practică). Partea vulnerabilă a teoriei stă în aceea că Schmidt leagă magia de mediu, nepunându-şi întrebarea: cum se face că dispărând condiţiile de mediu n-a dispărut şi magia?
   

Se mai poate formula un punct de vedere cu privire la originea practicilor magice, despre care am mai vorbit în treacăt. Necunoscând natura, pentru omul primitiv cauzele naturale au devenit un prilej de manifestare a cauzelor oculte sau un instrument al acestor forţe oculte. Aşadar originea practicilor magice stă în necunoaşterea naturii şi a lui Dumnezeu, necunoaştere care-1 mână pe omul primitiv şi pe cel modern la obiectivarea dorinţelor sale sufleteşti.¹⁸⁸

În continuare vom analiza pe scurt vrăjitoria la primitivi.

Primele manifestări ale vrăjitoriei le putem găsi încă in pleistocen, şi este strâns legată de făurirea uneltelor rudimentare şi stăpânirea focului. încă de la început, focului i s-a acordat cea mai mare atenţie, şi aceasta deoarece nimeni nu ştia cum să-1 aprindă, ci numai să-1 menţină (unuia dintre membri colectivităţii îi revine sarcina să-1 întreţină). Chiar de la „domesticirea” sa, focul a fost considerat sacru, investit cu puteri magice. El a stârnit tot felul de fantezii în mintea oamenilor, care au crezut că disting diferite umbre înălţându-se o dată cu fumul. La un moment dat, cineva cu imaginaţie a asemănat umbra cu un membru al colectivităţii, mort de curând. Această apariţie va fi pusă în legătură cu o întâmplare tragică la care vor fi cu toţii martori. Cum întâmplări de felul acesta erau frecvente, coincidenţele devin tot mai credibile, ajungându-se la credinţa că apariţiile de umbre sunt prevestitoare de rău.¹⁸⁹ Acesta va constitui un punct de plecare pentru piromanţie, o tehnică divinatorie de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Preocupaţi tot mai mult de îmbunătăţirea mijloacelor de asigurare a existenţei, oamenii din paleolitic solicitau forţele supranaturale să le ajute în acţiunile lor, simţindu-se în acest fel mai puternici. Cu ajutorul magiei teama de necunoscut era diminuată oamenii fiind convinşi că prin ea puteau stăpâni forţele enigmatice ale naturii.

Acest fenomen e confirmat de figurinele străvechi de piatră cu caracter magic dar mai ales desenele descoperite pe pereţii unor peşteri.¹⁹⁰ Un animal îndreptându-şi coarnele către un om în aparenţă mort, care zace la pământ; arma sa, un fel de ţepuşă prevăzută cu un cârlig, se sprijină pe burta animalului; lângă om (al cărui cap se termină cu un plisc), se află o pasăre pe o creangă". Horst Kircher ne oferă o explicaţie deosebit de interesantă. El este de părere că trebuie să vedem în această scenă o şedinţă samanică; omul este în transă în faţa bizonului sacrificat iar pasărea ar fi spiritul său protector: „După H.Kircher, „şedinţa” era întreprinsă pentru ca şamanul să ajungă în extaz, alături de zei şi să le ceară binecuvântarea, adică „succesul la vânătoare”. Cu toate că această explicaţie a fost controversată, „existenţa unui anumit tip de „şamanism” în epoca paleolitică pare sigură”.¹⁹¹

Magia evoluează puternic în mezolitic şi neolitic (perioade ale epocii pietrei, mileniile X-III î.Hr.). Homosapiens recens face o descoperire foarte importantă: arcul şi săgeata, care vor contribui la dezvoltarea vânătorii. Concomitent cu vânătoarea se dezvoltă şi culegerea hranei vegetale.¹⁹² Contrar concepţiei lui Levy-Bruhl care susţine că omul primitiv e „incapabil să tragă vreun folos din experienţă", şi să înţeleagă până şi cele mai elementare legi ale naturii, Mulinovski îşi exprimă convingerea că „orice comunitate primitivă se află în posesia unei cantităţi considerabile de cunoştinţe, bazate pe experienţă şi modelate de raţiune”.¹⁹³În acest sens, vânătoarea presupunea observarea atentă a animalelor şi a obiceiurilor acestora, iar culegerea deosebirea plantelor comestibile de cele dăunătoare. La acestea se adaugă observaţia meteorologică, succesiunea anotimpurilor, evoluţia Soarelui şi a Lunii. Cunoştinţele practice se transmiteau din om în om. Copiii treceau în rândul maturilor numai după ce erau iniţiaţi în tainele activităţilor de care depindea existenţa lor. Ei primeau cunoştinţele necesare „sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat de către vrăjitori şi mai târziu de şamani, magia marcând, din momentul iniţierilor, toate acţiunile, cursul întregii vieţi al fiecăruia dintre neofiţi”.¹⁹⁴

În arta parietală magia e mereu prezentă, rezultând din existenţa figurilor deanimale, în poziţii specifice scenelor de vânătoare. Oamenii nu apar decât rareori, iar în aceste cazuri sunt mascaţi sau deghizaţi deoarece ei sunt vrăjitori sau spirite protectoare. De asemenea orice desen şi culoare avea semnificaţia sa magică. Negrul simboliza moartea, întunericul, în timp ce albul şi roşul reprezantau viaţa şi moartea, purul şi impurul, bărbatul şi femeia. Trebuie subliniat faptul că desenatorul nu surprindea în imagini realitatea, ci ceea ce era necesar ceremonialului magic. Astfel vânatul era înfăţişat în poziţia cea mai favorabilă vânătorului.¹⁹⁵

Omul primitiv credea în forţa sporită pe care i-o puteau da practicile vrăjitoreşti, ceea ce reprezenta o reacţie pe potriva nivelului de înţelegere a realităţilor unui mediu neprielnic care îl înconjura. Obiectivele iniţiale ale magiei au fost, după cum s-a arătat, dobândirea hranei „prin acţiunile de asigurare a puterii asupra vânatului (destructive), şi sporirea frecvenţei animalelor bune de vânat, prin formule, de transmitere a forţei (fecunditate)”.¹⁹⁶

In ceea cel priveşte pe vrăjitor, acesta a fost recrutat mai întâi din rândul indivizilor înzestraţi „cu mai multă personalitate, memorie şi talent (dramatic), pentru manifestări ocazionale, cum ar fi iniţierile tinerilor", iar în societăţile evoluate va deveni „şi un fel de „paratrăsnet” psihic al colectivului, el fiind considerat ca un fel de depozitar al forţelor aducătoare de nenorociri”.¹⁹⁷

După modul în care se produce, există o magie naturală (cea mai veche), care acţionează prin anumite tehnici, şi o magie ceremonială, care apelează la invocarea sprijinului unor spirite. Mai există magiile mimetice, care se bazează pe imitarea prin gesturi, dans, cântece, cuvinte (incantaţii, blesteme, binecuvântări, descântece) unor fenomene sau procese naturale, cu scopul de a se provoca declanşarea acestora. Există apoi magia destructivă, protectoare, divinatorie (ghicitoria), de pactizare cu demonii; de dragoste, de război, de fecunditate, metereologică, etc..¹⁹⁸

Religie şi magie

Diferitele puncte de vedere sociologice şi etnoantropologice, după care magia ar fi părintele religiei (Frazer), sau o formă degenerată a acesteia (Durkheim), sunt contrazise de afirmaţia fermă a lui Mircea Eliade, care demonstrează faptul că religia este co-naturală omului: « Pe scurt, „sacrul” este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios”».¹⁹⁹

Dacă în om a fost sădită de la început această dispoziţie de a se afla în strânsă legătură cu sacrul, cu Divinitatea, ce este atunci magia, cum a apărut ea? Tiberiu Turculeţ arată că „magia se bazează pe un postulat: oamenii trăiesc într-o lume dublă, naturală şi supranaturală. Nu poate fi concepută magia într-un univers, exclusiv materialist, strict raţionalist ori total sceptic. Magia este inseparabilă credinţei într-o lume supranaturală, fără de care ea nu poate exista.²⁰⁰ Aşadar, din cele mai vechi timpuri magia a existat alături de religie, dar nu a determinat apariţia acesteia, ci mai degrabă, a preluat elemente ale ei. În magie se unesc „două dorinţi de lăcomie nestăvilită, libido cognoscendi şi libido dominandi, care au dus la catastrofala cădere atât a îngerilor răi cât şi a primilor oameni”.²⁰¹ Oamenii au crezut că prin magie îşi pot subordona întreaga natură şi că pot stăpâni forţele supranaturale care acţionau în lume, făcându-şi-le favorabile.

Sincretismul magie-religie se poate observa cel mai bine în credinţele referitoare la o supravieţuire post-mortem. In paleoliticul superior se credea că mortul continuă să supravieţuiască nu în imediata apropiere a celorlaţi membri ai grupului, ca în perioadele anterioare, ci pe alte tărâmuri (pământeşti, subpământeşti sau cereşti. Necropolele mezoliticului şi neoliticului atestă credinţa de factură religioasă într-o lume a spiritelor, credinţă care subzistă în paralel cu necromanţia. Atunci au apărut probabil şi superstiţiile legate de existenţa şi acţiunea strigoilor, care ies din morminte pentru a le face rău celor vii, precum şi obiceiurile de a tăia în bucăţi sau de a scoate inima morţilor declaraţi moroi, întrucât s-au descoperit, în necropole, osemintele unor cadavre mutilate în acest fel.²⁰²

Legătura între credinţa într-o existenţă după moarte şi practica necromanţiei o întâlnim din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare. De pildă la popoarele Oceaniei, şamanii, vrăjitorii, invocă spirite pentru a ghici viitorul, a face bine sau rău. În Insulele Palau din Micronezia exista profesia de kalit (ghicitori în spirite, vraci, preoţi) care era ereditară. Localnicii credeau că oamenii de rând se transformă după moarte în „delep” şi vor locui în insula Nyaur. Kaliiţii erau singurii care-i puteau invoca şi puteau sta de vorbă cu ei, spre a le solicita ajutorul. La populaţia Kubu din Asia, există concepţia că după, moarte, unii oameni se transformă în spirite şi alţii pier. Şamanii (dukum, malim) îi pot deosebi pe unii de ceilalţi şi pot comunica cu spiritele. Babilonienii credeau că oamenii plecau după moarte într-o lume subpământească, plină de tristeţe şi lipsită de orice speranţă, în timp ce egiptenii credeau în obţinerea unei recompense în funcţie de cele săvârşite în cursul vieţii. Era răspândită şi practica necromanţiei (aceasta va fi folosită şi la vechii evrei).²⁰³

Invocarea spiritelor era cunoscută şi de perşi, greci şi romani. La greci, un loc aparte îl ocupau misterele eleusine, consacrate zeiţei Demeter. în legătură cu acest cult ia naştere un ritual secret, prin care adepţii sperau să-şi dobândească fericirea dincolo de mormânt (şi Eliade arată că textele vechi care vorbesc despre aceste mistere insistă asupra fericirii de care va avea parte sufletul iniţiatului, după moarte).²⁰⁴ Totul este legat de mitul răpirii Persephonei fiica lui Demeter, de zeul lumii subpământene, Hades, a cărui soţie va deveni. Ea va obţine încuviinţarea ca o parte a anului să o petreacă alături de soţul său, iar cealaltă să revină pe pământ (ceea ce marca reînvierea naturii). Misterele de la Eleusis prevedeau o dublă iniţiere, primăvara şi toamna, ritualurile desfăşurându-se noaptea, în secret. Romanii credeau în existenţa Câmpiilor Elisee, regiune subpământeană, unde ajungeau după moarte sufletele celor virtuoşi. Ei cultivau necromanţia convinşi fiind că morţii rămâneau în relaţie cu cei vii. Sibilele, femei înzestrate cu darul profeţiei, erau cele care făceau farmece pentru apariţia umbrelor.²⁰⁵

După cum remarcă si Eliade. se poate vorbi de o cvasi-universalitate a

credinţelor într-o Fiinţă divină celestă, creator suprem, însă, în acelaşi timp se poate constata, în multe regiuni, faptul că aceste divinităţi supreme nu domină viata religioasă; acest rol e îndeplinit de alte forte sacre, mai apropiate de om,²⁰⁶ lucru care coincide cu apariţia totemismului.²⁰⁷ „Magia neagră poate fi pusă în corelaţie cu apariţia totemismului, adică a credinţei că între un grup de oameni şi un grup de obiecte materiale, cel mai adesea o specie de animale, ar exista o legătură". Australienii numesc totemul „fratele nostru mai mare”, „părintele nostru”, existând interdicţia de a ucide sau de a mânca fiinţa reprezentând totemul, (doar cu prilejul unor ritualuri se gustă puţină carne de totem, menţinându-se în acest fel legătura cu fiinţa înfăţişată de acesta). În timpul ritualurilor totemice, şamanii sau vrăjitorii „evocă în interpretare religioasă, ori în povestire magică - istorii ale gintei sau obştei.”

De totemism este legată şi credinţa în însuşirile speciale ale unor obiecte cu semnificaţii de embleme. Astfel de embleme sunt şuringurile, „reprezentate printr-un fel de plăcuţe de lemn ovalizate sau pietricele acoperite cu desene schematice şi simbolice. Se credea că între om şi totem există o relaţie foarte strânsă, că se pot influenţa reciproc (totemul putându-1 scăpa pe om de un pericol, iar omul putând determina, de pildă, înmulţirea acestuia.).²⁰⁸

Vom prezenta în continuare un alt punct de vedere religiilor la relaţia dintre religie şi magie, care aparţine lui Gh. Alexe. în articolul său Practici magice şi combaterea lor pune accentul pe diferenţa marcantă care există între riturile magice şi cele religioase. O deosebire fundamentală poate fi observată din atitudinea credinciosului faţă de divinitate. În religie credinciosul se prosternă în faţa divinităţii, căreia îi cere ajutorul prin rugăciune şi jertfa. În magie, vrăjitorul încearcă să subjuge puterea divinităţii prin anumite practici şi să o supună propriei sale voinţe. În magie cultul, prin care se exprimă relaţia intimă şi personală a credinciosului cu Dumnezeu, devine un «opus operatum», adică o îndeplinire exterioară a riturilor, a căror eficacitate constă doar în simpla lor executare. Această împlinire exterioară nu are nici im fel de rezonanţă interioară, nu trezeşte nici un sentiment, nici un avânt spre infinit, în ce priveşte Tainele şi ierurgiile din religia creştină, atât preotul cât şi credincioşii sunt conştienţi de rolul elementului simbolic (actul, gestul, cuvântul), care reprezintă partea văzută a cultului. Aceste elemente exterioare nu produc îndeplinirea actului aşteptat, prin simpla lor executare, ci credinţa exteriorizată prin ele şi harul lui Dumnezeu care este invocat sunt singurele lucrătoare în acest scop.

În concluzie putem afirma că, dacă în magie se întâlnesc unele elemente şi forme cu aparenţe religioase, aceasta se datorează faptului că magia a trăit şi continuă să trăiască în umbra creştinismului de unde a furat aceste elemente de doctrină sau cult, care-i duc în eroare pe credincioşii puţin informaţi asupra scopurilor ascunse şi primejdioase ale magiei. De aceea magia trebuie demascată iar practicile ei înlăturate.²⁰⁹