Blestemul Abaţiei

15.

PRIVELIŞTEA PE CARE O OFEREA Vechea Terra privită de pe orbită rezona undeva în adâncul sufletului lui Johansson. Pe vremea când era conducătorul celor O Mie de Voluntari, obişnuia să le spună că liderii politici refuză omenirii destinul cosmic fiindcă doresc să o ţină la nesfârşit captivă în ţesătura de modalităţi subtile prin care ei perverteau şi manipu­lau democraţia. Acum însă, în alt corp şi aproape alt om, din înverşunarea aceea nu mai rămăsese mare lucru. Era destul însă pentru ca rotunjimea albastră a Pământului, aşa cum prefera el să îi spună, să îl facă să se simtă mândru şi împlinit.

– Ştii ce facem noi acum? întrebă deodată Barna. Desfa­cem butoiul cu murături, zise el pe un ton vesel, fără să aştepte replica celuilalt.

Johansson se întoarse amuzat către tovarăşul său, care zâmbea fără să îl privească fiindcă se concentra la comenzile navetei.

– Murături... Îmi sună cunoscut.

– Sigur că îţi sună cunoscut. Sunt convins că şi părinţii tăi obişnuiau să pună legume în apă cu sare şi să aştepte să fermenteze puţin, pentru a se acri.

– Da, ai dreptate. Roşii verzi. Asta obişnuia să pună mama. Roşii verzi, rosti gânditor Johansson.

– Exact... dădu aprobator din cap Bârna, fără a se grăbi însă să-şi continue ideile.

– De ce spui asta?

Barna tresări şi răspunse pe un ton tărăgănat:

– Ştii că am fost amândoi de acord să bombardăm Abaţia încă de pe orbită pentru a nu risca să întâlnim acolo cine ştie ce armă teribilă împotriva noastră.

– Da, şi a fost o decizie grozav de înţeleaptă.

– Aşa este. Dar noi nu am făcut decât să astupăm atunci butoiul cu murături, să lăsăm toate fructele acelea necoapte ale istoriei să fermenteze....

– Ce vorbe foloseşti! Ce imagini! hohoti Johansson.

– Vezi!? Dar se potriveşte, nu-i aşa? se însufleţi Barna fără să ţină seama de uşoara ironie din vocea celuilalt. Acum mergem să vedem dacă după atâţia ani s-a făcut ceva...

– Aş zice mai degrabă că am plantat o sămânţă...

– Halal sămânţă! A fost o explozie de s-a văzut cu ochiul liber şi de pe orbită. Comparaţia mea, asta cu murăturile, e mult mai bună, se încăpăţână Barna.

Johansson îl lăsă în pace fiindcă ştia că nu o va scoate nicicând la capăt. Dintre toate cele două mii de genotipuri ale clonelor, cel al lui Barna era de departe cel mai înclinat spre ceea ce s-ar fi putut numi odată literatură.

Aterizară la periferia oraşului şi coborâră amândoi abia după ce se asigurară că, preţ de câţiva kilometri în jurul lor, nu se afla nimeni. Pradă unui brusc acces de furie, Johansson lovi cu piciorul în stratul gros de praf cuarţos, care sticlea vag în luminile puternice ale navetei.

– Uite ce au făcut din planeta asta! Ce a fost pe vremea noastră aici?

– Ungaria, cred, răspunse Barna care era şi el vădit impre­sionat de peisajul dezolant. Ai face bine să-ţi închei combine­zonul. Radiaţiile sunt încă destul de puternice. Cât despre vino­văţii, nu uita că şi noi purtăm o parte. Măcar pentru deşertul ăsta...

Johansson porni fără un cuvânt spre îngrămădirea de ruine printre care se zăreau lumini fugare. Barna se grăbi să-l ajungă purtând cu el preţioasa lor încărcătură.

– Şi dacă informaţiile noastre sunt false? întrebă el într-un târziu.

– Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

– Ştii părerea mea...

Johansson lăsă fără răspuns reproşul prietenului său, blestemându-şi în gând firea păcătoasă, care îl făcea să se îndoiască tocmai într-un moment crucial al planurilor sale.

La doar câteva ore de la bombardamentul asupra Abaţiei, clonele declaraseră Vechea Terra închisă şi interziseseră deco­larea sau asolizarea oricărui fel de navă. Încercau în acest fel să prevină o nouă tentativă de manipulare a fiinţei lor din partea ordinului augustinian, dar sperau să îl fi prins în capcană şi pe Abate, împreună cu o mică garnizoană imperială despre care se spunea că se alăturase în chip neaşteptat călugărului. Blocada durase aproape zece ani, timp în care fusese străpunsă însă de nenumărate ori, în primul rând de clone venite să regă­sească meleagurile despre care îşi aduceau atât de bine aminte de pe vremea Corpului celor O Mie de Voluntari. Indisciplina lor era trecută cu vederea fiindcă, asupra celor mai multe, efectul peisajului de pe Vechea Terra fusese exact cel pe care îl încercase şi Johansson: furie şi înverşunare împotriva urmaşilor celor care îi înfrânseseră şi distruseseră apoi şi Pământul.

Una din clonele care încălcase ordinul comandantului militar fusese şi Oksana. Johansson îşi amintea exact momentul în care îi fusese adusă, în timp ce el se afla din întâmplare în sistemul Proxima Centauri pentru a soluţiona un diferend între trei Johanssoni care se codeau să accepte să conducă clonele din acel sector. Păstra încă vie în memorie imaginea chipului descompus al lui Barna, care îl trăsese deoparte şi îi spusese că găsise o femeie care avea deopotrivă amintirile Oksanei dar şi ale lui Johansson. O interogase timp de patruzeci de ore fără întrerupere. Fusese cea mai importantă perioadă din viaţa lui după momentele imediat premergătoare trezirii la conştiinţa adevărată, petrecute sub supravegherea lui Barna.

Pe un ton liniştit, Oksana răspunsese la cele mai obscure întrebări privind amintirile din viaţa de pe Pământ a colonelului Johansson. Fără ca vreunul din ei să-şi dea seama, discuţia alunecase apoi spre crezul ciudat împărtăşit de Oksana, care era convinsă că salvarea pe termen lung a clonelor nu poate veni decât din îmbogăţirea zestrei genetice a celor care împărtăşesc idealurile lor. Deşi mai era o soluţie...

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Barna îl întrebă.

– Şi chiar crezi că piatra de care ne-au vorbit informatorii este aparatul acela...? Cum îl numeau?

– Alambicul de Dumnezei...

– Da, alambicul ăsta... Chiar crezi că se află în oraş?

Johansson aprobă mut.

– Rămân totuşi o sumedenie de probleme. Ce e de făcut dacă nu găsim zestrea originală a Sfântului Augustin cel Nou? Ce ne facem dacă nu reuşim să folosim Alambicul ăla? Dar dacă...?

– Te văicăreşti ca o babă.

– Nu-i adevărat. Pun doar câteva întrebări care ar trebui să ne scutească de necazuri.

– Numai certitudinile ne-ar fi putut scuti de necazuri, dar nici chiar ele nu mai au cum să o facă acum. Ştii foarte bine că şirul evenimentelor a pornit demult, încă de când am tipărit amândoi pe ascuns textul Oksanei.

Barna se opri şi îşi puse mâinile în şold, luminând toată silueta lui Johansson:

– Ce dracu' s-a întâmplat cu tine? Acum douăzeci de ani conduceai o armată al cărei soldaţi erau gata să se jertfească pentru distrugerea Ierusalimului şi acum nici măcar nu mai ai curajul să îi asculţi pe alţii îndoindu-se de misticisme?

– Planul Oksanei nu are nimic mistic.

– Ba bine că nu! pufni Barna pornind vijelios înainte.

– Spune tu! Spune-mi, te rog, ce e mistic în planul nostru.

– Totul! strigă Barna. Mai întâi chestia asta cu conştiinţa cu adevărat unică, singura în stare să ne conducă. Aşa lipsiţi de varietate şi de inteligenţă cum suntem, am doborât în doar trei ani cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut vreodată omenirea şi am produs cea mai profundă revoluţie, silindu-i pe puturoşii aceia să muncească în loc să exploateze clonele. Ce vrei mai mult?

– Să supravieţuim, răspunse moale Johansson.

– Păi ce, te-au speriat soldăţeii împăratului? Am pierdut o bătălie şi gata. Şi fiindcă veni vorba de Z, oare nu acolo ar fi trebuit să fim, în loc să umblăm după alambicul ăsta?

Johansson surâse trist.

– Bătălia aia e pierdută. Nici tu, nici eu şi nici chiar cu toţii împreună nu vom putea stăvili ceea ce cred eu că a deşteptat Bella acolo. Animalele alea oribile au să ne distrugă pe toţi, indiferent dacă el ştie sau nu lucrul ăsta. Nu avem de ales. Ştii la fel de bine ca şi mine...

Barna oftă din rărunchi.

– Ai dreptate. De fapt, gândul care nu mă lasă să dorm noaptea e cu totul altul... Sigur că, în esenţă, Oksana are dreptate. Clona Sfântului Augustin s-a dovedit cu regularitate exemplarul cel mai devotat şi mai capabil să ne conducă. Ciclu după ciclu, generaţie după generaţie... sunt chiar de acord că nu trebuie să ne fie milă să-l trezim încă o dată la viaţă, fiind siguri că se va jertfi din nou pentru poporul lui. Dar nu mă pot opri să nu mă întreb dacă toate astea vor ridica de pe umerii mei povara de a şti că îmi împart amintirile tinereţii cu încă două sute de mii de clone. Şi zău dacă văd vreo alinare pentru această durere pe drumul pe care am apucat noi.

Johansson ştia ce se întâmplă. Şi el avusese parte de exact aceleaşi îndoieli, dar Oksana i le spulberase una câte una. Îi povestise mai întâi cum avusese ocazia să interogheze un trimis al Abaţiei care veghease odată la formarea unei Planete Agricole. Mai mult de nevoie, acesta îi povestise totul despre generaţiile din Satul de Clone, despre Alambicul de Dumnezei şi despre destinul mesianic pe care îl avea de fiecare dată clona Sfântului Augustin. Johansson nu-şi dădea seama nici acum dacă personalitatea dublă pe care se sprijinea mintea Oksanei era aceea care o făcuse să păşească spre un alt nivel de înţelegere a vieţii sale sau totul fusese doar o inspiraţie de mo­ment. Era însă convins şi el că aveau nevoie de Sfântul Augustin cel Nou, aveau nevoie de un mântuitor, nu în sens religios desigur, ci în acela uman al definirii unui ţel. După ce cuceriseră Galaxia, clonele se treziseră fără un program, stăpânind o lume despre care nu ştiau mare lucru.

Oksana descoperise Alambicul. Iar iscoadele lui Johansson se asigurau periodic că bucata aceea imensă de piatră este încă la locul ei. Lucrurile începuseră însă să se precipite şi nu mai putea risca nimic. Avea să ia de pe Terra artefactul acela de care se legau toate speranţele sale de viitor. Ştia că riscă să atragă atenţia asupra lui, dar după ce văzuse ultimele rapoarte de pe Z, realizase că nu prea mai e mare lucru de pierdut.

Intrară în oraş şi trecură liniştiţi pe lângă un pâlc de băieţandri care se grăbiră să se ferească din calea lor. Privirile lor apăsate şi îndreptate spre armele pe care le afişau cu ostentaţie cei doi călători erau mai mult decât lămuritoare. Johansson scoase de la centură un mic dispozitiv şi apoi îi arătă lui Barna o direcţie. Fără un cuvânt, se îndreptară spre o clădire luminată vag şi cu intrarea săpată parcă într-un zid ciuruit de gloanţe. Când ajunseră în pragul a ceea ce părea a fi o uşă, îşi dădură seama că era departe de a fi o ruină şi că încerca mai degrabă să lase impresia asta. Intrarea era prevă­zută cu un câmp de forţă furat probabil de pe o navă imperială şi adaptat cu măiestrie deschiderii neregulate. Privind mai atent spre ceea ce în copilăria lui ar fi numit ca fiind vitrina magazi­nului, Barna observă că geamul era de fapt un monocristal imens, rezistent probabil la proiectile şi opac pentru laseri.

Pătrunseră liniştiţi în ceea ce se dovedi a fi un fel de pră­vălie. Expuse pe pereţi sau direct pe pardoseală, se puteau vedea sute de artefacte pământene, dintre cele care făceau deliciul colecţionarilor. Barna schiţă un zâmbet când ochii îi căzură pe ceea ce el ştia sigur că era un coş de pâine, care fusese umplut cu capace de bere. Ghiontul scurt pe care-l primi între coaste îi atrase însă atenţia spre tejgheaua din spatele căreia îi măsura cu atenţie un ins costeliv şi destul de bătrân.

– Am venit să-ţi aducem asta, spuse simplu Johansson punând pe masă un container pe care străluceau trei triunghiuri galbene. Ochii bărbatului se îngustară, iar chipul lui se schi­monosi într-o grimasă care ar fi putut semnifica orice, de la durere la furie.

– Cred că ştii ce am aici! reluă Johansson.

– Da, ştiu, hârâi bătrânul. Am avut ocazia să mai văd odată un asemenea recipient.

– Atunci ştii şi cât valorează, insistă zâmbitor Johansson.

– O, da, rânji moşneagul. Pentru mine valoarea unei încărcături de austral are chiar şi o semnificaţie personală mai deosebită.

Cu o agilitate absolut neaşteptată, bătrânul escaladă tej­gheaua, scoţând în acelaşi timp un fluierat ascuţit. Ca de nicăieri, asupra celor doi călători se năpustiră patru tineri vânjoşi care îi imobilizară în mai puţin de o secundă. Bătrânul înşfăcase containerul şi-l ţinea strâns la piept.

– Ştiam eu că o să mai am odată ocazia asta! Acum n-o să mai vină nici un quint să mi-l ia înapoi!

Gâfâind din cauza efortului, dar şi a fricii, Johansson îl întrebă:

– Vrei să spui că ai mai avut austral? Şi cu toate astea locuieşti în dărăpănătura asta?

– În scurtul răstimp în care l-am deţinut, mi-a adus numai nenorociri. Uite! spuse bătrânul ridicându-şi pantalonii şi lă­sând să se vadă două bare de titan care constituiau un fel de rudiment de proteză. A venit un quint imperial şi mi-a tăiat picioa­rele, numai ca să recupereze nenorocitul ăla de combustibil. Dar asta a fost demult, să tot fie optsprezece ani. Aud acum că nu se mai ştie nimic despre quinţi. Şi jur pe amintirea mamei mele că nimeni altcineva în tot Universul ăsta păcătos nu o să fie în stare să mi-l ia a doua oară.

– Asta rămâne de văzut, scrâşni Barna care, cu un efort supraomenesc, reuşi să atingă cu mâna dreaptă mâneca stângă a bluzonului său. Imediat, încăperea fu cuprinsă de mirosul înţepător al neurolepticului. În doar câteva secunde, toţi pământenii se prăbuşiră leşinaţi, în timp ce Johansson şi Barna încercau să se elibereze de sub povara corpurilor dezarticulate.

– Stau şi mă întreb câteodată dacă toţi anii ăştia de evoluţie nu au fost de fapt pierduţi, se miră Barna, care începuse să strângă armele pământenilor. Ţin minte că, pe vremea când eram în liceu, dacă nu erai sub acţiunea mai multor injecţii care să anihileze neurolepticele, nu puteai ajunge nici măcar până în sala de sport. Şi tu care făceai scandal când ţi-am inoculat anti­dotul! Uite că a folosit!

– Aş fi preferat totuşi să te abţii, tuşi Johansson.

– Da, şi să aştept să mă stâlcească în bătaie huidumele astea, nu-i aşa? Lasă! Zi mai bine ce facem până se trezesc ăştia.

– Nu ştiu, ridică Johansson din umeri. Cât durează somnul?

– Două-trei ore. E posibil ca moşul nici să nu se mai scoale.

Johanson hotărî însă că nu se puteau încrede pe deplin în abilităţile deprinse de Barna în tinereţe, în urmă cu mai bine de trei mii de ani. Îi legară pe toţi cu bandă adezivă, iar Barna meşteri câteva minute la câmpul de forţă al uşii, sincronizându-l cu radiaţia propriului scaner.

– E bine. Acum suntem liniştiţi. Nimic nu mai intră şi nu mai iese fără vrerea noastră.

Johanson analizase între timp tejgheaua. Şi era tare nedumerit. Părea într-adevăr un bloc de piatră, dar după câte aflase el de la Oksana, pe una din părţi ar fi trebuit să aibă o adâncitură care să cuprindă ca un căuş silueta unui om. Auzind ce-l tulbura pe prietenul său, Barna izbucni în râs.

– Păi nu vezi că au întors-o cu fundul în sus? Probabil că adâncitura aia e pe podea!

Johansson îşi dădu o palmă peste frunte şi fixă sub blocul imens de piatră clemele generatorului, reuşind cu mare greutate să-i ajusteze câmpul de forţe aşa încât să răstoarne lin mono­litul. Barna avusese dreptate. Nu mai încăpea nici o îndoială că găsiseră Alambicul.

– Am putea foarte bine să plecăm chiar acum, zise Barna pe un ton meditativ. Avem ce ne-am dorit...

– În nici un caz! Trebuie să aflăm cum anume a ajuns aici şi poate şi alte amănunte. Crezi că l-au folosit pentru propriile lor experienţe?

Barna analiză cu atenţie adâncitura şi apoi clătină din cap.

– Mă uit ca prostul. Nici măcar nu ştiu ce ar trebui să văd.

Afirmaţia aceea conţinea însă mai mult miez decât ar fi putut părea pentru un spectator străin de planurile celor doi. Oksana înţelesese încă înainte de a-l întâlni pe Johansson că Alambicul nu folosea la nimic atâta vreme cât nu găseau fie şi măcar o celulă care să-i fi aparţinut Sfântului Augustin cel Nou sau măcar unei clone de-ale sale. Sperau însă ca în Alambic, care fusese scăldat, teoretic, timp de generaţii de sângele clonelor Sfântului Augustin cel Nou, să găsească măcar o singură celulă, un singur lanţ ADN intact. La prima vedere însă, Alambicul părea o piatră oarecare, iar reproşul pe care Barna îl strigase tovarăşului său părea mai îndreptăţit ca niciodată. Încrederea că bolovanul acela putea să schimbe soarta clonelor şi a Universului trebuia să aibă baze mistice. Trebuia să crezi în sens religios, fiindcă chiar şi cea mai mică umbră de analiză ştiinţifică descuraja orice speranţă. Johansson ştia toate astea, dar prefera să nu amplifice gândurile negre ale celuilalt.

– Trebuie să fii un Johansson, hârâi bătrânul care, în ciuda pronosticurilor lui Barna, se trezise primul şi-şi petrecuse câteva minute analizându-i pe cei doi.

– Aşa e, încuviinţă bărbatul. Iar tu eşti...

– Alarik, neguţător de artefacte.

– Ei, Alarik, ia spune-mi ce te face să devii atât de nervos când vezi o încărcătură de austral?

Bătrânul oftă şi începu să vorbească folosind cuvinte foarte exacte şi lăsând impresia că mai istorisise întâmplările acelea de mii de ori. Acum optsprezece ani în prăvălia lui intraseră trei oameni care îi oferiseră o încărcătură de austral pentru un artefact, despre care nu ştiau însă cum arată, ci doar că îl vor recunoaşte când îl vor vedea. Plecaseră brusc, lăsându-i lui combustibilul şi luând cu ei doar o bijuterie ieftină. La doar câteva ore după aceea, în numai trei secunde, australul dispăruse iar el se trezise, împreună cu încă trei tovarăşi, fără picioare şi abia răsuflând. Scăpase numai el de ceea ce se părea că fusese atacul unui quint imperial, venit să recupereze austra­lul, care se dovedise a fi furat de pe o navă militară. Alarik încheie spunând că el era convins că necunoscuţii care atrăseseră asupra lui necazul acela fuseseră bătrânul Kasser, tatăl lui Bella, şi cu slujitorii lui de nădejde, Mos şi Mas. Desigur, nimeni nu văzuse quintul, dar la numai câteva săptămâni după aceea, în câmpie începuseră să circule zvonuri ciudate despre faptul că un quint, aflat de ceva vreme în Abaţie, fusese ucis de o femeie.

– De aceea am reacţionat atât de violent, nedreptăţind poate pe domniile voastre, încheie bătrânul.

– Etete, domniile voastre, se schimonosi Barna. Păi când huiduma aia aproape că mi-a rupt braţul, nu păreai aşa politicos.

Bărbatul tăcu, înghiţindu-şi vorbele la vederea gestului scurt schiţat de Johansson.

– Noi nu suntem tâlhari. O să-ţi lăsăm australul. Şi nici n-o să trimitem pe cineva să-l recupereze. Luăm în schimb piatra asta mare.

– Alambicul? râse bătrânul gâjâit. Vă păcăliţi. Nu e bun de nimic. Nimeni n-a fost în stare să înţeleagă cum poate fi folosit.

– Ce ştii despre el?

– L-am găsit eu însumi, la un an după ce nesăbuiţii ăia au bombardat Abaţia. Ce le-aş face... Bătrânul şovăi cu ochii daţi aproape peste cap, de parcă şi-ar fi imaginat torturi incredibile.

Johansson şi Barna se priviră cu înţeles, iar ultimul se răsti:

– Spune mai repede!

– Da... L-am găsit acolo, chiar pe fundul craterului. Părea că nimic nu-l atinsese, deşi stătuse chiar acolo unde explodase bomba. Un milion de grade s-au scurs pe lângă el şi n-are nici o zgârietură.

– Un milion de grade zici? hohoti Brna. Uite, la asta nu ne-am gândit. Să sperăm că sfinţii au o altă temperatură de descompunere a ADN-ului sau că Dumnezeu ştie altfel de chimie decât mine...

Johansson îl privi cu reproş.

– Degeaba te uiţi aşa... mormăi Barna.

– Nu vreau australul vostru, zise într-un târziu bătrânul, care nu înţelegea mare lucru din cimiliturile pe care le schimbau cei doi. Ajutoarele sale începuseră şi ele să se trezească şi Johansson se văzu nevoit să le lipească gurile cu bandă adezivă pentru a opri şuvoiul de înjurături.

– Nu vreau australul vostru, repetă, ceva mai tare, Alarik.

– Ei, na!, că s-a dilit şi moşneagul! exclamă Barna. Ţi-am spus, omule, că nu o să vină nimeni să ţi-l ia înapoi?!

Bătrânul clătină însă frenetic din cap.

– Nu, nu. E limpede pentru mine acum. Tu nu eşti un Johansson oarecare, eşti primul. Iar tu trebuie să fii Barna, acela de pe Praxtor. Aşa este?

Cei doi se priviră scurt şi apoi Johansson încuviinţă din cap.

– Atunci vreau altceva de la voi. Ani de zile m-am întrebat ce să fac cu băiatul.

– Care băiat?

Alarik îl arătă pe cel mai scund dintre cei care stăteau grămadă pe podea.

– Negai. Cred că e fiul unor clone.

Barna rămase cu gura căscată. Aflaseră de la călugărul prizonier că prima generaţie de clone, cea din sat, menită să asigure doar dezvoltarea celui care avea să sfârşească în Alambic, era formată din indivizi programaţi genetic să fie sterpi. Dacă tânărul acela era într-adevăr fiul unei clone, el putea reprezenta o incertitudine pe care s-ar fi putut dovedi interesant să o urmărească până la capăt.

– Şi ce vrei să facem cu el? întrebă Johansson.

– Nu ştiu, luaţi-l cu voi, la urma urmei, el e cel mai legat de Alambic... Pe patul de moarte, maică-sa mi-a zis că tatăl lui s-a jertfit pentru ceea ce el credea că era binele clonelor. Am undeva sus chiar şi o cămaşă, cu pete de sânge vechi, pe care i-a adus-o o femeie din Abaţie. Maria, parcă, o chema.

Barna scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să-şi reaşeze gândurile:

– Stai să înţeleg. Tu susţii că tânărul ăsta e fiul celui care a murit în Alambic şi că, în plus, are şi haine pline cu sângele tatălui său?

Bătrânul încuviinţă.

– Îţi baţi joc de noi? Este oare cu putinţă ca mintea ta perversă sa ştie prea multe şi să-şi râdă de noi? rânji Barna care trase cu un gest smucit un pumnal lung din teaca pe care o purta prinsă cu curele de coapsa piciorului stâng.

Bătrânul negă cu înverşunare. Timp de zece ani trăise cu Xentya, mama băiatului. Îi fusese încredinţată de două femei bizare, care semănau perfect una cu alta deşi chipul uneia era desfigurat. Ele îi spuseseră că fuseseră nevoite să ucidă doi călugări pentru a o elibera. Îl asiguraseră că, în actele ordinului augustinian, Xentya figura ca fiind deportată într-o zonă polară aspră, acolo unde Abaţia obişnuia uneori să-şi trimită infractorii şi nebunii. Alarik fusese fericit cu ea până când femeia murise, pradă unei boli despre el era convins că fusese programată genetic, de călugării augustinieni.

– Nu ştiu la ce vă poate ajuta băiatul. Ştiu însă că Alambicul, Negai şi cămaşa aceea sunt tot ce a mai rămas din Abaţie. Şi atunci când le veţi folosi pentru a învinge definitiv Imperiul, să vă gândiţi şi la Alarik, ologul, şi la blânda Xentya. Răzbunaţi-ne şi pe noi.
* * *
– Dacă nu o să ne mai vedem...

– Vorbeşti prostii. De ce să nu ne mai vedem?

– Dacă nu ne mai vedem, reluă încăpăţânat Johansson, ştii ce ai de făcut. Oksana va fi probabil în siguranţă. Întâlneşte-o, ia australul şi găsiţi o planetă pe care să-l aduceţi la viaţă pe mântuitor.

Barna îşi strânse la piept prietenul.

– O să fie bine. Dar nu un mântuitor voi aduce la viaţă, ci un lider...

– Ai grijă şi de băiat. Cine ştie ce zace în mintea şi ră­runchii lui?

Ochii tânărului scăpărară şi Johansson avu senzaţia că Negai dorise să spună ceva. Se grăbi însă să se întoarcă cu spatele, pentru ca Barna să nu-i vadă ochii umezi. Aşteptă până când naveta celor doi dispăru şi apoi activă semnalul de avarie al capsulei sale. Nu se îndoia că avea să fie găsit în câteva ore. Avea timp să scornească o poveste plauzibilă, care să explice ce făcea el într-o capsulă, orbitând în jurul Vechii Terre.

"Cineva m-a întrebat odată care este cel mai îngrozitor coşmar pe care l-am avut vreodată. Îmi amintesc că i-am pomenit de nopţile în care îmi aduc aminte de trecut, de ogorul pe care munceam ca să adun spice. Acum îmi dau însă seama că am greşit. Acelea erau vise despre un trecut în care ignoranţa îmi trăsese peste ochi un văl de fericire. Astăzi visez despre viitor şi coşmarul meu cel mai înfricoşător este acela că vom nega la nesfârşit că dintre noi lipseşte cineva, care nu e nici plăsmuirea Abaţiei, nu e nici vreun zeu, ci întruparea unei consecinţe logice."

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic