Boris Pasternak

O zguduiră hohotele de plâns pe care până atunci şi le înfrânase. Li se împotrivise din răsputeri, dar acum aceste eforturi erau mai presus de voinţa ei, lacrimile începură să-i ţâşnească din ochi, udându-i obrajii, rochia, mâinile, udând sicriul de care se lipise.

Nu spunea nimic, nu se gândea la nimic. Şiruri de idei, banalităţi, cunoştinţe, realităţi zburau în voie, goneau prin ea, aşa cum norii alunecă pe cer, aşa cum toate acestea o cutreierau în timpul discuţiilor lor din nopţile de altădată. Tocmai acestea, pe atunci, îi dăruiau bucurie şi eliberare. Cunoaşterea neraţională, fierbinte, pe care şi-o inspirau reciproc. Cunoaşterea instinctivă, nemediată.

Această cunoaştere o umplea şi acum, cunoaşterea întunecoasă, vagă a morţii, pregătirea în vederea ei, luciditatea în faţa ei. I se părea că a mai trăit douăzeci de vieţi pe pământ, că l-a pierdut de nenumărate ori pe Iuri Jivago şi acumulase o întreagă experienţă în această privinţă, aşa că tot ce simţea şi făcea acum lângă sicriu era potrivit şi după datină.

O, ce iubire a fost, slobodă, fără precedent, aşa cum nu s-au mai iubit vreodată doi oameni! Gândeau cum alţii cântau.

Nu s-au iubit datorită inevitabilităţii sentimentului, nu s-au iubit „arşi de pasiune”, cum sunt descrişi, în mod fals, îndrăgostiţii. S-au iubit pentru că aşa a vrut tot ce îi înconjura: pământul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii şi copacii. Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decât lor înşişi. Le-a plăcut necunoscuţilor de pe stradă, zărilpr aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau şi se întâlneau.

Ah, asta, chiar asta fusese ceea ce îi înrudise şi îi unise! Niciodată, niciodată, nici chiar în clipele de dăruire, de fericire nebună nu-i părăsise sentimentul cel mai măreţ şi captivant: desfătarea resimţită în faţa modelării generale a lumii, sentimentul propriei lor apartenenţe la întregul tablou, senzaţia de participare la frumuseţea întregului spectacol, la universul întreg;

Au trăit numai cu această compatibilitate. Şi de aceea nu se simţeau atraşi de ideea superiorităţii omului faţă de restul naturii, nu-i interesa preamărirea omului şi idolatrizarea lui, care intraseră în modă. Principiile falsei colectivităţi, transformate în politică, li se păreau nişte idei primitive, artizanale, aflate dincolo de puterea lor de înţelegere.

Şi acum începu să-şi ia rămas-bun de la el în cuvinte simple, obişnuite, de discuţie vioaie şi neceremonioasă, care năruie limitele realităţii şi nu are sens, cum nu au sens nici corurile şi monologurile din tragedii, cum nu au sens nici limbajul poetic, nici muzica, nici celelalte convenţionalităţi, justificate doar de convenţionalismul emoţiei. Convenţionalitatea cazului respectiv, care îndreptăţea lungimea conversaţiei ei uşoare, nepremeditate, erau lacrimile, în care se afundau, din care ieşeau la suprafaţă şi pluteau cuvintele ei obişnuite, prozaice.

Se părea că înseşi aceste cuvinte, ude de lacrimi, se lipeau unul de altul în fluxul murmurului ei drăgăstos şi iute, aşa cum vântul foşneşte în frunzişul mătăsos şi umed, încâlcit de o ploaie caldă.

— Iată-ne din nou împreună, Iurocika. Iar ne-a dăruit Dumnezeu o întâlnire. Ce cumplit, gândeşte-te şi tu! Ah, nu mai pot! Şi, Doamne! Plâng şi iar plâng? Gândeşte-te şi tu! Iată, iar se întâmplă ceva în genul nostru, din arsenalul nostru. Plecarea ta, sfârşitul meu. Iar e la mijloc ceva important. Enigma vieţii, enigma morţii, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înţelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzaţi, scutiţi-ne, astea nu sunt pentru noi.

Adio, iubitul meu mare, adio, mândria mea, adio, pârâul meu iute şi adânc, ah, cât ţi-am iubit susurul care ţinea cât ziua de lungă, ce mult mi-a plăcut să mă arunc în valurile tale reci.

Îţi mai aminteşti dacă mi-am luat rămas-bun de la tine atunci, în zăpezi? Cum m-ai înşelat! Parcă aş fi plecat fară tine? O, ştiu, ştiu că ai făcut-o călcându-ţi pe inimă, crezând că o faci pentru binele meu, de dragul unui bine imaginar. Dar din tot binele, acolo, s-a ales praful şi pulberea. Doamne, câte am îndurat, prin câte am trecut! Dar tu nu ştii nimic. Ah, ce-am făcut, Iura, ce-am făcut! Nici nu ştii ce criminală am putut fi! Dar nu sunt vinovată. Trei luni stătusem în spital, zăcusem o lună întreagă fară cunoştinţă. De-atunci, Iura, viaţa nu-mi mai e viaţă. Sufletul meu nu mai are pace din cauza jalei şi a chinului. Dar văd că nu-ţi spun, nu-ţi dezvălui lucrul cel mai important. Nu sunt în stare, nu ţi-l pot spune. Când ajung la acest moment al vieţii mele, mi se ridică părul în cap de groază. Şi să ştii că n-aş garanta că-s cu totul normală. Dar vezi, nu beau ca alţii, nu merg pe drumul beţiei, pentru că o femeie beată înseamnă sfârşitul, e ceva de neimaginat, nu-i aşa?

Şi continuă să mai vorbească, mai plânse şi se mai chinui. Deodată îşi ridică mirată capul şi privi în jur. În cameră erau de mult intraţi oamenii, atmosfera era agitată, preocupată. Coborî de pe bancă şi, clătinându-se, se îndepărtă de sicriu, trecându-şi palma peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să-şi stoarcă restul lacrimilor neplânse şi să le scuture pe duşumea.

De sicriu se apropiară nişte bărbaţi, care îl luară pe trei ştergare petrecute pe sub el.

Începu scoaterea mortului din casă.

Larisa Fiodorovna îşi petrecu trei zile în apartamentul din stradela Kamergherski. Trierea hârtiilor, despre care vorbise cu Evgraf Andreevici, începu în prezenţa ei, dar nu fu dusă până la capăt. Avu loc şi discuţia cu Evgraf Andreevici, aşa cum îl rugase. Acesta află de la ea ceva important.

O dată Larisa Fiodorovna ieşi din casă şi nu se mai întoarse. Probabil că fusese arestată pe stradă, după care murise sau dispăruse fară urmă, uitată sub vreun număr anonim din listele pierdute ulterior, într-unul din nenumăratele lagăre de concentrare din nord, speciale, pentru femei.

EPILOG.

În vara lui o mie nouă sute patruzeci şi trei, după străpungerea încercuirii de la Kursk şi eliberarea Oriolului, se întorceau la unitatea lor proaspătul sublocotenent Gordon şi maiorul Dudorov, primul dintr-o misiune la Moscova, iar cel de-a doilea, tot de acolo, dintr-o permisie de trei zile.

Pe drumul de întoarcere se întâlniseră şi înnoptaseră în Cerni, un orăşel, care, deşi ruinat, nu este distrus chiar cu totul, ca majoritatea localităţilor din „zona deşertului”, şterse de pe faţa pământului de către inamicul aflat în retragere.

Printre mormanele de cărămizi sparte şi de praf de piatră, găsiră un şopron neatins şi se instalară acolo pentru a-şi petrece noaptea.

Nu aveau somn. Stătură de vorbă toată noaptea. În zori, pe la ora trei, Dudorov, care aţipise un pic, fu trezit de foiala lui Gordqn. Cu mişcări neîndemânatice, ca în apă, cufundându-se şi rostogolindu-se în finul moale, acesta îşi strângea o boccea din felurite lucruri şi apoi, la fel de crăcănat, începu să coboare de pe stogul de fân, după care porni spre uşă.

— Unde te duci? E încă devreme.

— Mă duc la râu. Vreau să-mi spăl lucrurile.

— Eşti nebun. Diseară ajungem la unitate. Tanka-spălătoreasa o să-ţi dea un schimb curat de rufe. N-are rost să te grăbeşti.

— Nu vreau să amân. Am transpirat, le-am murdărit. Le clătesc iute în apă, le storc bine şi se usucă imediat la soare. Am să mă scald şi pe urmă le îmbrac din nou, curate.

— Totuşi, nu-i frumos. Cum-necum, eşti ofiţer.

— E devreme. Toată lumea doarme. O să le spăl după vreun tufiş. N-o să mă vadă nimeni. Tu dormi, nu te mai întinde la vorbă. Îţi alungi somnul.

— Şi-aşa nu mai adorm de-acum. Merg cu tine.

Şi plecară amândoi spre râu, printre ruinele de piatră, care apucaseră deja să se înfâerbânte la căldura soarelui abia răsărit. În mijlocul fostelor străzi, pe pământul gol, în bătaia soarelui, nişte oameni asudaţi, roşii la faţa dormeau sforăind.

Cei mai mulţi erau localnici rămaşi fără adăpost, mai ales bătrâni, femei şi copii. Erau şi câţiva ostaşi care pierduseră legătura cu unităţile lor şi încercau să le ajungă din urmă. Uitându-se mereu pe unde călcau, Gordon şi Dudorov treceau printre cei adormiţi, având grijă să nu-i atingă.

— Vorbeşte încet, ca să nu trezim oraşul şi să-mi iau adio de la spălat.

Şi îşi continuară în şoaptă discuţia.

— Ce râu e ăsta?

— Nu ştiu. N-am întrebat. Probabil e Zuşa.

— Atunci nu mai ştiu.

— Păi, pe malul Zuşei s-au întâmplat toate astea, cu Hristina.

— Da, dar în alt loc. Undeva mai jos. Se zice că Biserica a canonizat-o.

— Era o construcţie de piatră, care se numea „Grajdul”, într-adevăr, era grajdul unui sovhov, al unei crescătorii de cai, un substantiv comun, care a devenit istoric. Clădirea era veche, cu zidurile groase. Nemţii au întărit-o şi au transformat-o într-o fortăreaţă inexpugnabilă. De aici ţineau sub foc toată zona şi împiedicau înaintarea noastră. Grajdul trebuia distrus. Printr-un miracol de curaj şi inventivitate, Hristina a pătruns în dispozitivul german, a aruncat grajdul în aer, a fost prinsă şi spânzurată.

— De ce se numea Hristina Orleţova, şi nu Dudorova?

— Păi, încă nu eram căsătoriţi. În vara lui patruzeci şi unu ne promisesem unul altuia că ne vom căsători la sfârşitul războiului. Apoi, eu am tot migrat din loc în loc, cu restul armatei. Unitatea mea era mereu dislocată în altă parte. În timpul acestor deplasări, am pierdut legătura cu ea. De-atunci n-am mai văzut-o. Despre fapta ei curajoasă şi despre moartea ei eroică am aflat ca toată lumea. Din ziare şi din ordinele de zi pe regiment. Se spune că undeva, în locurile astea, au de gând să-i înalţe un monument. Am auzit că fratele răposatului Iuri,. Generalul Jivago, cutreieră regiunea, adunând informaţii despre ea.

— Iartă-mă că am început discuţia despre ea. Cred că îţi este greu.

— Lasă, nu-ţi face probleme. Dar văd că ne-am luat iar cu vorba. Nu vreau să te deranjez. Dezbracă-te, bagă-te în apă, fă-ţi treaba. Eu o să mă întind pe mal cu un fir de iarbă între dinţi, poate o să aţipesc cât de cât.

Câteva minute mai târziu, discuţia reîncepu.

— Unde ai învăţat atât de bine să speli?

— Nevoia te învaţă. Nu am avut noroc. Am nimerit în cel mai groaznic dintre lagărele de pedeapsă. Puţini dintre noi au rezistat. Începând chiar de la sosire. Am fost daţi jos din vagoane. Era un deşert înzăpezit. În depărtare, pădurea. Paza, ţevile coborâte ale armelor, câinii-lupi. Pe la aceeaşi oră, la mici intervale de timp, au fost mânate şi alte grupe. Ne-au dispus într-un poligon uriaş pe câmp, cu spatele spre înăuntru, ca să nu ne vedem unii pe alţii. Ni s-a comandat să îngenunchem şi, sub ameninţarea cu împuşcarea pe loc, ni s-a interzis să ne uităm pe de lături. A început procedura apelului, infinită, întinsă pe multe ore, înjositoare. Apoi ne-am ridicat, celelalte transporturi au fost împărţite în puncte diferite, iar nouă ni s-a comunicat: „Acesta este lagărul vostru. Instalaţi-vă cum ştiţi”. Câmpul înzăpezit sub cerul liber, având în mijloc un stâlp cu inscripţia „Gulag 92 I. N. 90” şi atât.

— Nu, la noi a fost mai uşor. Am avut noroc. Pe-atunci executam al doilea termen, care decurgea automat din primul. Şi apoi, mi se pusese în cârcă alt articol, aveam deci alte condiţii. După eliberare, am fost repus în drepturi, ca şi prima dată, iarăşi mi s-a permis să predau la universitate. Şi la război am fost mobilizat cu drepturi depline de maior, nu ca tine, într-un batalion disciplinar.

— Da. Un stâlp cu inscripţia „Gulag 92 I. N. 90” şi atât. În primele zile, pe ger, am rupt cu mâinile goale crengi ca să ne facem colibe. Şi n-ai să crezi, dar, treptat, ne-am construit propriul lagăr. Ne-am clădit barăci, carcere, foişoare de pază – totul cu mâinile noastre. Şi au început muncile forestiere. Tăierea pădurii. Tăiam copaci. Câte opt, ne înhămam la sănii, căram buştenii, ne afundam până la piept în zăpadă. Mult timp nici n-am ştiut de izbucnirea războiului. Nu ni se spunea. Şi deodată ni se face o propunere. Cine vrea poate merge pe front în batalioanele de pedeapsă şi, în caz că scapă viu din linia întâi, va fi liber. Apoi atacuri după atacuri, kilometri de sârmă ghimpată cu curent electric, mine, aruncătoare de mine, luni întregi sub bombardamente. Doar nu degeaba ni se spunea că eram escadroanele morţii. Eram seceraţi până la unul. Cum am scăpat? Cum am scăpat cu viaţă? Totuşi, imaginează-ţi, acest iad al sângelui a fost o adevărată fericire în comparaţie cu grozăviile din lagărul de concentrare. Şi asta nu din pricina condiţiilor, ci cu totul din alte motive.

— Da, frate, ai îndurat multe chinuri.

— Într-un lagăr ca al meu, înveţi orice, nu doar să-ţi speli rufele.

— E ceva extraordinar. Nu doar în comparaţie cu soarta ta de ocnaş, dar şi în comparaţie cu toată viaţa noastră precedentă din anii treizeci, chiar în libertate, chiar în ambianţa activităţii universitare, a cărţilor, banilor, confortului, războiul a apărut ca o furtună purificatoare, ca un val de aer proaspăt, ca o adiere a izbăvirii.

Colectivizarea a fost, cred eu, o iniţiativă nereuşită şi greşeala nu putea fi recunoscută. Ca să ascundă eroarea, trebuiau, prin toate mijloacele, să-i dezveţe pe oameni să gândească, să judece singuri, trebuiau să-i oblige să vadă inexistentul şi să demonstreze contrariul a ceea ce se vedea. De aici cruzimea fară precedent a perioadei lui Ejov, publicarea constituţiei pe care nu aveau de gând s-o aplice, introducerea de alegeri nefundamentate pe principii electorale.

Şi când a izbucnit războiul, aceste grozăvenii reale, pericolul real şi ameninţarea morţii reale au fost o binefacere în comparaţie cu domnia inumană a scornelii şi toate acestea ne-au adus uşurarea, pentru că limitau forţa vrăjitorească a literei moarte.

Nu doar oamenii aflaţi în situaţia ta, la ocnă, ci absolut toţi, cei din spatele frontului, cei de pe front, cu toţii au început să respire mai liber, cu tot pieptul şi, extaziaţi, cu sentimentul fericirii veritabile, s-au aruncat în focul luptei teribile, pe viaţă şi pe moarte, dar salvatoare.

— Războiul e o verigă deosebită în lanţul deceniilor de la revoluţie încoace. S-a încheiat acţiunea cauzelor care au stat în mod nemijlocit în natura schimbării regimului. Au început să se manifeste urmările indirecte, fructele fructelor, consecinţele consecinţelor. Călirea caracterelor, extrasă din nenorociri, nerăsfăţarea, erotismul, disponibilitatea pentru ceva măreţ, disperat, nemaipomenit. Acestea sunt nişte calităţi fantastice, uluitoare, care alcătuiesc floarea morală a generaţiei.

Aceste constatări îmi insuflă sentimentul de fericire, cu toată moartea de muceniţă a Hristinei, cu toate rănile pe care le-am îndurat, cu toate pierderile noastre, cu tot acest preţ scump de sânge al războiului. Să suport povara morţii Orleţovei mă ajută lumina sacrificiului de sine, care a încununat moartea ei şi care străluminează viaţa fiecăruia dintre noi.

Chiar atunci când, bietul de tine, treceai prin nenumăratele chinuri la care fuseseşi supus, eu am fost eliberat, iar Orleţova a intrat la facultatea de istorie. Interesele ei ştiinţifice au adus-o sub îndrumarea mea. Chiar şi cu mult înainte, după prima şedere în lagărul de concentrare, pe când era încă un copil, o remarcasem pe această fată minunată. Ţi-aduci aminte că v-am povestit despre ea, pe când încă mai trăia Iuri. Deci acum nimerise printre studentele mele.

Pe-atunci obiceiul ca studenţii să-şi prelucreze profesorii de-abia intrase în modă. Orleţova s-a dedicat cu trup şi suflet acestei mode. Numai Dumnezeu ştie de ce mă beştelea atât de tare. Atacurile ei erau atât de violente, războinice şi nedrepte, încât ceilalţi studenţi se răzvrăteau uneori împotriva ei şi îmi luau apărarea. Orleţova era o umoristă extraordinară. Mă lua peste picior la gazeta de perete, atribuindu-mi un nume inventat de ea, atât de transparent încât toţi îşi dădeau seama că e vorba de mine. Brusc, absolut din întâmplare, am descoperit că această adversitate profundă era o formă de camuflaj a iubirii ei tinere, trainice, tăinuite de multă vreme. Întotdeauna i-am răspuns cu aceleaşi sentimente.

Am avut parte de o vară minunată în patruzeci şi unu, în primul an de război, chiar în ajunul şi curând după declararea acestuia. Câţiva tineri, studenţi şi studente, printre care era şi ea, s-au instalat într-un sat de vile de lângă Moscova, unde, mai târziu, a fost încartiruită unitatea mea. Prietenia noastră a început şi s-a desfăşurat pe fundalul pregătirii lor militare, al formării unităţilor suburbane de apărare civilă, al antrenamentelor de paraşutism pe care le făcea Hristina, al respingerii primelor atacuri aeriene de noapte ale inamicului de pe acoperişurile clădirilor din Moscova. Ţi-am spus că ne-am sărbătorit logodna şi că am fost curând despărţiţi de frecventele mele dislocări. De atunci n-am mai văzut-o.

Când în desfăşurarea războiului s-a observat o schimbare a situaţiei în favoarea noastră şi nemţii au început să se predea cu miile, după ce fusesem rănit de două ori şi tot de două ori fusesem internat în spital, am fost transferat în cadrul artileriei antiaeriene în secţiunea a şaptea a statului-major, unde era nevoie de oameni care ştiu limbi străine. Tot aici am insistat să fii recomandat şi tu, după ce te-am pescuit ca din adâncul mării.

— Tania-spălătoreasa a cunoscut-o bine pe Orleţova. S-au întâlnit pe front şi erau prietene. Vorbeşte mult despre Hristina. Această Tania are acelaşi zâmbet, lărgit pe toată faţa, cum zâmbea Iuri. Ai observat? Pentru câteva clipe uiţi de nasul ei cârn, de pomeţii ei colţuroşi şi ţi se pare chiar atrăgătoare, drăguţă. E acelaşi tip ca şi Iuri, foarte răspândit la noi.

— Ştiu ce vrei să spui. Poate că-i aşa. Eu n-am băgat de seamă.

— Ce poreclă barbară şi urâtă i s-a dat. Tanka Bezoceredeva1. În mod sigur, nu e un nume de familie, e ceva inventat, deformat. Tu ce zici?

— Păi, mi-a explicat. Este dintre copiii vagabonzi, nu-şi cunoaşte părinţii. Probabil că undeva, în adâncul Rusiei, unde limba e încă pură, nestricată, i s-a spus „bezotciaia”, în sensul că e fără tată. Strada, care nu înţelegea această poreclă şi care prinde totul după ureche şi răstălmăceşte totul în felul ei, a prefăcut în felul ei acest cuvânt apropiindu-l de jargonul ei curent, de mahala.

La scurt timp după ce Gordon şi Dudorov înnoptaseră şi discutaseră în Cerni, cei doi prieteni ajunseră în oraşul Karacev, care era distrus din temelii. În acest oraş găsiră unităţile auxiliare ale armatei lor, care înaintase în ultima vreme.

De mai mult de o lună, toamna era călduroasă, zilele urmau una după alta, senine şi liniştite. Potopit de arşiţa cerului albastru, fără nori, pământul negru, mănos al zonei Brânşcina, binecuvântatul ţinut din Oriol şi Briansk, se făcea tuciuriu la soare, acoperindu-se cu o poleială ciocolatie.

Oraşul era traversat de strada principală, dreaptă, care se contopea cu şoseaua. Pe de o parte, casele erau ruinate, tranformate de mine în mormane de moloz, iar livezile făcute una cu pământul, cu pomii smulşi din rădăcini, hăcuiţi şi arşi. Pe partea cealaltă, se întindeau maidanele, pe care, poate, existaseră mai puţine construcţii şi fuseseră cruţate de incendii şi explozii tocmai pentru că aici nu era nimic de distrus.

Pe partea unde fuseseră cândva clădiri, locuitorii rămaşi fără adăpost scormoneau prin grămezile de tăciuni, dezgropau câte ceva şi cărau lucrurile găsite undeva, la un loc. Alţii îşi săpau la repezeală bordeiele în pământ şi tăiau brazde, ca să-şi acopere sălaşurile cu iarbă.

Pe partea cealaltă, neconstruită, a şoselei erau corturi, se înghesuiau camioane şi furgoane trase de cai, toate aparţinând unor servicii de eşalonul al doilea: spitale de campanie, rămase în urma statelor-majore ale diviziilor, secţii rătăcite şi speriate, care se căutau unele pe altele, provenind din toate parcurile posibile, din intendenţele şi depozitele alimentare. Tot aici se opreau, rămâneau câtva timp ca să mănânce şi să doarmă, după care se târau mai departe spre vest adolescenţii slăbănogi din companiile de rezervă aflate în marş, nişte băieţandri cu chipuri cenuşii, cu mantale cenuşii şi grele în bandulieră, cu feţele supte, pământii, palide din cauza dizenteriei.

Oraşul pe jumătate prefăcut în cenuşă şi ruinat de explozii continua să fumege şi să explodeze în depărtare, în locurile unde fuseseră amplasate mine cu explozie întârziată. Oamenii care săpau prin grădini se opreau mereu din lucru din pricina pământului care li se cutremura sub picioare, îşi îndreptau spinările încovoiate, se sprijineau în cozile cazmalelor şi, întorcându-şi capetele în direcţia exploziei, se odihneau privind într-acolo.

Acolo, mai întâi ca nişte vârtejuri, ca nişte jeturi, apoi ca nişte deversări leneşe, greoaie, urcau spre cer nori negri, cărămăzii şi roşii de moloz, după care, lăbărţându-se, răşchirându-se precum cozile de cal, se împrăştiau, depunându-se înapoi pe pământ. Şi oamenii se apucau iarăşi de lucru.

Una dintre poienele de pe partea neconstruită era înconjurată de tufişuri şi umbrită de copacii bătrâni care creşteau pe ea. Această vegetaţie, ca un gard viu, despărţea poiana de restul lumii, ca o curte acoperită, izolată şi cufundată într-un semiîntuneric răcoros.

Aici, Tania-spălătoreasa, împreună cu doi sau trei soldaţi din regiment şi cu câţiva pasageri de ocazie, printre care se aflau Gordon şi Dudorov, aşteptau de cu dimineaţă camionul trimis după Tania şi după efectele regimentului, care îi fuseseră încredinţate. Efectele erau împachetate în mai multe lăzi stivuite în poiană. Tatiana le păzea şi nu se depărta nici cu un pas de ele, dar şi ceilalţi stăteau în preajma lăzilor, ca să nu scape prilejul de a pleca, dacă maşina îşi va face apariţia.

Aşteptau de mult, de peste cinci ore. Neavând ce face, ascultau cu toţii flecăreala fetei aceleia vorbăreţe, care trecuse prin multe la viaţa ei. Tocmai le povestea despre întâlnirea ei cu generalul-maior Jivago.

— Cum să nu. Chiar ieri. M-au dus chiar la general. La generalul-maior Jivago. A trecut pe-aici ca să se intereseze de Hristina. Voia să stea de vorbă cU martori oculari, cu oameni care au cunoscut-o. I s-a zis şi despre mine, că doar am fost prietene. A ordonat să fiu chemată'. Ei m-au chemat, m-au dus la el. Nu era fioros deloc. N-avea nimic grozav, era la fel ca toată lumea. Ochi pieziş, oacheş. Ei, şi i-am spus tot ce ştiu. M-a ascultat şi mi-a mulţumit. Dar tu, zice, de unde şi de-a cui eşti? Fireşte, eu îi dau cu tura-vura, ca să scap de el. Cu ce m-aş lăuda? Mi-s orfană. Şi asta-i. Ştiţi şi voi. Case de corecţie, vagabondaj. Dar el nu mă lasă, zice să-i spun tot, că nu-i nici o ruşine. Ei, şi la început i-am spus numai două-trei cuvinte, pe urmă, văzându-l că dă din cap, i-am zis mai multe, am prins curaj. Şi doar am ce povesti. Dacă aţi auzi, nu m-aţi crede, aţi zice că născocesc. Ei, aşa o fi crezut şi el. Când am terminat, s-a ridicat şi-a început să umble prin casă, dintr-un colţ în celălalt. Ca să vezi, zice el, ce minune. Uite, zice. Acum n-am timp. Dar te găsesc eu, te mai găsesc o dată şi-o să te chem. Nu credeam c-am să aud aşa ceva. Zice, nu te las eu aşa. Trebuie să mai lămurim ceva, nişte amănunte. Că altfel, zice, nu-i mare lucru să-ţi fiu unchi, să te fac nepoată de general.

să te dau la şcoală, la care institut ai să vrei. Zău că-i adevărat. Sunt şi oameni cărora le place să râdă.

În acest timp, în poiană îşi făcu apariţia o căruţă cu coşul înalt, cu care în Polonia şi Rusia apuseană se cară snopii. Perechea de cai înhămaţi la căruţă era mânată de un soldat, în terminologia veche „furleit”1, adică de un ostaş din corpul de transport cu cai. Intrând în poiană, acesta sări de pe capră şi se apucă să deshame caii. Toţi, în afară de Tatiana şi de câţiva soldaţi, îl înconjurară pe căruţaş, rugându-l să nu deshame, să-i ducă unde îi vor spune ei, fireşte pe bani. Soldatul îi refuză, pentru că nu avea voie să facă ce vrea cu caii şi cu căruţa şi trebuia să ducă la îndeplinire corvezile care i se ordonaseră. Luă caii şi-i duse undeva, după care nu mai apăru. Toţi cei care până atunci şezuseră pe iarbă se ridicară şi se mutară în căruţa goală, rămasă în mijlocul poienii.